Ziua in care m-am trezit: Autism
Contextul
Ziua în care m-am trezit: Autism. Autism infantil. Note autiste. Elemente autiste. Autism atipic. TSA( tulburari din spectrul autist). Toate, diagnostice. Pe care fiecare familie il receptioneaza altfel. Uneori se intampla, deloc rar, ca inclusiv membrii aceleasi familii sa-l receptioneze diferit. Mama intr-o directie, tatal in alta. Sau viceversa. Unul dintre ei nu constientizeaza despre ce e vorba sau se imbata cu apa rece, spunandu-si ca, pe masura ce creste, copilul o sa recupereze. De la sine. Ori ca propria viata nu se va schimba prea mult in anii ce or sa vina. Nici nu-mi dau seama daca e chestie de negare sau cumva legata de confortul propriu si de instinctul de supravietuire la nivel psihologic. Am fost la fel. Stiu exact. As putea sa aduc in apararea mea faptul ca pe vremea aia, acum vreo 20-23 de ani, nivelul de informatii existent sau cunostintele specialistilor tindeau catre zero. Indiferent de motive, psihicul meu a avut aceasi reactie. Pe principiul ca nu mi se poate intampla mie. Am o cariera in ascensiune, o familie minunata, alte lucruri de facut. Autism? Ce dracu e aia? Copilul meu are o intarziere. Asa si ce daca? O sa recupereze el cand se duce la gradinita. In primul an dupa diagnostic am fost intr-adevar la medici, specialisti, bioterapeuti, etc. Dar fara implicare. Ca si cum era parte dintr-un job. Un soi de compromis ca sa nu ma iau de gat cu nevasta-mea. Toate astea au durat pana m-a izbit realitatea in plex. In asa fel incat mi-a luat tot aerul. Cel mic avea vreo 3 ani si jumatate cand soacra-mea a gasit in nu stiu ce ziar o stire cum ca o fundatie pregateste o grupa de gradinita pentru copiii cu autism. Luasera un grant de la Banca Mondiala si cu un an inainte facusera o grupa pentru copii autisti mai mari. Anul asta voiau sa incerce si cu copii prescolari. Autisti mari, prescolari?! Habar nu aveam de notiunile astea la vremea aia decat prin prisma varstei cronologice a copilului. Zis si facut. A sunat Cristina si a facut o programare intr-o oarecare zi din weekendul urmator. “Sa venim cu copilul? Nu, nu e cazul.” Ok.
Vizita
Sambata urmatoare cautam adresa, parcam masina si facem cativa pasi pe jos. Ne oprim in fata unui gard inalt, de tabla verde. Doua corpuri de cladire cu o curte intre ele, totul inchis cu gardul asta padure, de vreo 3 metri. Curat, varuit, frumos. Incercam poarta. Nop. Incuiata. Cristina cauta telefonul sa o sune pe doamna cu care vorbise. Ea formeaza numarul, eu sun la soneria ca un punct alb in marea de verde, pe care o remarc asa, undeva, in dreapta portii. Cristina vorbeste cu doamna la telefon si concomitent, dupa cateva clipe, se aude un declic si poarta se descuie. Nu se deschide. Dar o simti ca nu mai e incuiata si e intredeschisa vreun cm sau doi. Cristina continua sa vorbeasca iar eu zambesc si intru. De aici, totul devine haos. Am facut vreo trei pasi inauntru, cat sa-i fac si Cristinei loc sa intre in spatele meu. N-am apucat sa cuprind cu privirea nimic. Imediat m-a luat in brate o fetita. De fapt aproape o femeie. Am aflat ulterior ca avea 16 ani. Daca ar fi stat cuminte undeva si n-ar fi deschis gura, ai fi presupus ca e liceana. Macar dupa numarul de cosuri de pe frunte. Altfel, draguta. O liceeana oarecare. M-a luat in brate, si-a pus capul pe umarul meu si a inceput sa bolboroseasca ceva. Nu intelegeam ce spune. Dar eram impietrit. Doar ochii imi erau mobili si dadeam roata prin curte. Vreo doua sute de metri patrati de curte intre cele doua corpuri de cladire pe care le vazusem din strada. Care acum realizam ca-s de fapt trei corpuri. In forma de U. In astia doua sute de metri erau vreo treizeci sau patruzeci de oameni. Varste diferite. Daca ai fi avut o telecomanda magica si ai fi pus pe “pause” doar asta ai fi vazut. 30-40 oameni, de la 15 la 50 de ani, umbland prin curte. Doar ca …erau in miscare. Si atunci remarcai diferenta. Vreo 20 dintre ei erau tineri. Foarte tineri. Am aflat tot asa, mai tarziu, ca aveau intre 14 si 25 de ani. Avand exact acelasi comportament pe care-l avea al meu la 3 ani si jumatate! Pentru ca al meu copil era complet non verbal, purta pampers, nu manca singur, nu intelegea ce i se spune, nu se imbraca sau dezbraca singur, avea zeci de stereotipii si autostimulari. Dadeau din manute, se uitau in gol la un perete sau dimpotriva, pareau ca se cearta cu el, alergau prin curte, se bucurau cu cate-o jucarie de plus in mana, topaiau, radeau singuri. Zero interactiune intre ei. Asta era ceea ce te izbea daca ii urmareai cateva minute. Iar eu am avut acele cateva minute, cu pustoaica de liceu, lipita de mine. Apoi au venit doua doamne. Cristina era inca impietrita in dreptul portii, nefacand niciun gest. Doar ochii mari, larg deschisi, spuneau povestea furtunii din mintea ei. Una din ele a desprins-o cu blandete pe liceana de mine iar cealalta a inchis poarta in urma noastra, ne-a zambit si s-a prezentat ca fiind directoarea centrului.
Concluzia
In cele doua ore care au urmat am stat cu directoarea intr-una din camere dinauntru. Cu priveliste in curte. Nu-mi mai amintesc ceea ce ne-a spus. Adica ba da, stiu. Am clasat toate informatiile pe care ni le-a dat despre grupa de prescolari pe care-o pregateau si le-am bagat in sertarasele mintii. Dar atentia mea era in alta parte. Am aflat printre altele ca cei din curte erau copii autisti. Varste diferite. Si care aveau exact aceleasi achizitii si comportament ca si cel mic, al meu. Pe care-i adusesera impreuna intr-un soi de grupa. Nu de scoala. Grupa. Faceau activitati impreuna. Oarecum activitati si oarecum impreuna. De fapt incercau ca pentru cateva ore pe zi sa-i tina fericiti. Si sa le dea parintilor 4-5 ore de libertate. Nu aveau ce face mai mult pentru ei. Am intrebat daca exista medicamente sau terapii sau ceva. Doamna de acolo mi-a insirat medicamentele pe care le luau “copii” din curte si cele cateva exercitii de kinoterapie si alte cateva terapii. Mi-a explicat si ea ca nu exista nicio sansa. Dar ca putem sa ne tinem copii fericiti. Mai auzisem placa asta. Am plecat de acolo pe muteste. Nici eu, nici Cristina n-am scos un cuvant pana am ajuns la masina. Am condus in transa pana acasa. Iar acolo ne-am uitat unul la altul si fiecare s-a dus intro alta camera. Cred ca aveam nevoie de un reset. Amandoi. De fapt, mai mult eu. Aia a fost ziua in care-am realizat, asa empiric, cum putea mintea mea sa proceseze la momentul cu pricina, ca nu e ca o raceala, ca nu trece de la sine, ca copilul meu nu va evolua odata dus la gradinita, ca nu va recupera din mediu. Ca dupa multi ani, copilul meu se va translata, poate cu cateva cuvinte in plus, la 20 de ani, exact ca acei copii-adulti pe care-i urmarisem in curte. N-am atins deloc subiectul in ziua aia. Sau ma rog, neam facut planurile pentru ca Radu sa urmeze grupa aia de gradinita la anul. Nimic insa despre ceea ce vazusem acolo si care ne ingrozise pe amandoi. A doua zi, pe seara, inainte sa mergem la culcare, ne-am oprit in fata dormitorului si i-am spus Cristinei: “copilul meu nu o sa ajunga asa. O sa-l recuperez. Se va face bine” Nu m-a intrebat ce vreau sa spun. Nu m-a intrebat cum. Nu mi-a pus decat o singura intrebare, uitandu-se in ochii mei.”Promiti?” Am zis “DA”. Habar nu aveam cum o sa o fac sau ce inseamna asta. Stiam doar ca trebuie sa gasesc o solutie. A fost ziua in care m-am trezit!
Autism Educational Project isi propune sa disemineze informatie, cursuri ABA si resurse de recuperare autism, in ceea ce priveste copii cu autism. Autism Educational Project este cea mai importanta sursa de informatie si traininguri pentru parintii copiilor diagnosticati cu autism.
