Terapeutul ABA si domeniul copiilor cu autism – partea a-4-a

O echipa ABA inseamna analist, terapeut sau terapeuti si parintii. Nu exista o ordine a importantei. Eu unul spre exemplu tind sa cred ca parintii sunt piesa cea mai importanta din echipa asta. Sa ne intoarcem insa la terapeuti si echipa. Bun, acum am unul sau doi terapeuti, ce fac mai departe? In principiu, daca ai ajuns aici deja stii ce inseamna interventia ABA, ai analist comportamental si esti constient ca “terapia ABA” nu o sa modifice copilul tau. Adica nu inseamna ca maine sau dupa un an sau doi ani de “terapie”, nu va mai fi autist. Inseamna doar ca va avea mult mai multe abilitati functionale si va stii infinit mai multe lucruri. Dar tot neurodivergent va fi. Ceea ce inseamna a fi recuperat nu inseamna ca nu mai e autist. Inseamna doar ca are atat de multe interese si abilitati ca se poate descurca singur in viata si ca a invatat sa invete. Ori asta inseamna ca pe parcusul interventiei ABA acasa, terapeutii tai i-au predat, pedagogic, abilitati. Cat de multe reusesc ei sa predea depinde si de modul cum construiesti tu echipa si cum o faci sa actioneze ca o echipa.

Spuneam intr-una din partile trecute ca am sa caut ca terapeuti oameni pentru care banii sunt importanti dar nu atat de importanti. In primul rand nu am sa ii platesc pe ora. Am sa ii platesc pe luna. Cu un salariu decent. Un salariu decent, de inceput, pentru 8 ore, e undeva intre 3000 si 4000 lei. Depinde de o multime de factori. Iar aici se justifica facute cel putin doua precizari. Prima este ca acele 8 ore, respectiv full time, nu inseamna ca terapeutul va lucra cu al meu copil non stop. Inseamna ca eu trebuie sa ii fac programul in asa fel incat lucrul sa fie undeva in jur de 4-5 ore. Iar asta include si mersul la gradinita sau scoala ca shadow spre exemplu. E jobul meu, ca angajator, sa ii umplu restul de timp cu traininguri, sedinte clinice sau de coordonare, facut sau cautat de materiale si asa mai departe. La fel, nu ii pot contoriza fiecare mers la toaleta, fiecare gura de apa pe care o ia si asa mai departe. In mod uzual pe parcursul celor 4-5 ore din lucrul direct cu cel mic ar trebui sa aiba macar o pauza daca nu doua. Apoi…. il platesc si cand copilul e bolnav si cand eu plec in vacanta si cand el, terapeutul e bolnav sau de sarbatori. Desi nu lucreaza cu al meu copil. Orice alta constructie e sortita esecului. Pentru ca terapeutul ala are la randul lui cheltuieli si are nevoie de o predictibilitate. Nu e vina lui ca eu plec in vacanta sau ca al meu copil e bolnav. In lunile in care se intampla asta terapeutul tot trebuie sa isi acopere cheltuielile pe care le are. Dincolo de asta, nu uita ceea ce am scris mai sus: scopul meu in ceea ce priveste copilul e sa ii predau cat mai multe abilitati si sa il stimulez ca sa invete cat mai mult din mediu. La varste mici joaca si explorarea mediului inseamna de fapt invatare. Pe cale de consecinta “terapia” nu inseamna formal stat la masa sau stat pe covor si invatat. Poate inseamna si asta dar proportional si activitatile pe rutina, iesitul afara, joaca si altele, sunt tot invatat.

O echipa se sudeaza si devine echipa atunci cand are un scop. Si cand membrii echipei sunt parte activa la atingerea scopului. Adica cand se implica. Una din motivatiile pentru care eu prefer sa am in echipa angajati full time, pe 8 ore, desi lucreaza efectiv cu al meu copil doar jumatate este de fapt pentru a bloca elegant orice posibilitate de a mai lua un alt copil in “terapie”. Pentru ca apropo de implicare eu vreau sa se culce si sa se trezeasca cu al meu copil in minte, cautand solutii si fiind parte activa in implementarea planului nu doar urmand orbeste ceea ce ii spune analistul ci intelegand de ce si batandu-si capul pentru a incerca sa imbunatateasca. Analistul e acolo cateva ore pe saptamana. Terapeutul e acolo cateva ore pe zi. Cunoaste sau ar trebui sa cunoasca copilul aproape la fel de bine ca mine parinte dupa o perioada. Cert e ca mult mai bine ca analistul. Asa ca aportul lui la sedinte e crucial de la un moment incolo.

Si cum fac asta? Culmea, nu e asa de greu. In primul rand in ceilalti timpi morti terapeutul la inceput de drum, are de citit. Articole, studii, concepte, carti. De ce? Ca sa inteleaga mecanismele si cu ceea ce se confrunta. Si ca sa poata participa activ la sedintele clinice si de coordonare. Dupa o vreme il ajut sa participe la cursuri. Cu acelasi scop. Sa devina mai bun si sa inteleaga mecanismele. Cu cat va intelege mai multe cu atat va fi o piesa mai importanta a echipei. Iar asta se va rasfrange asupra modului de predare si eficientei cu care se preda copilului meu. Asta inseamna insa sa il si ascult atunci cand are ceva de zis. Mai ales in sedintele clinice. Nu inseamna ca trebuie sa urmez sau sa implementez ideile sau parerile dar trebuie sa le ascult. In cazul de fata, daca vreau echipa, nu pot conduce dictatorial echipa. Si nici nu pot si nici nu ar trebui sa vreau sa arunc toate deciziile pe umerii analistului. De la un moment incolo devine ineficienta o astfel de abordare.

Trebuie de asemenea sa ma asigur ca terapeutul meu stie copilul. Si pe fata si pe dos. Indiferent ca e terapeut full time, part time sau shadow. Asta inseamna ca inainte cu 2-3 saptamani de a incepe efectiv sa urmeze un plan sau sa lucreze cu cel mic, o sa isi creeze cu el, cu ajutorul meu, o relatie. Iar asta presupune sa petreaca impreuna macar 2 ore pe zi. In cele mai diverse medii: acasa, magazin, parc,loc de joaca, strada, masina, etc. In care tot ceea ce se intampla devine de la un moment dat incolo responsabilitatea lui. Eu sunt acolo doar sa aduc corectii daca e cazul.

Am tot scris despre sedinte clinice si sedinte de coordonare. Foarte multi le confunda si uneori nu le fac. Ca sa le definim. Sedintele de coordonare sunt cele in care participa si analistul comportamental. De obicei se diseca ceea ce a facut copilul, cum merge predatul, care sunt problemele cu care se confrunta si asa mai departe. Doar ca de obicei, in functie de cum e organizata echipa astfel de intalniri sunt odata pe luna sau la doua luni ori in cel mai bun caz o data pe saptamana. Ceea ce e minunat. Doar ca nu e suficient. Pe de o parte membrii echipei, adica terapeutii, rar sau deloc, cel putin in primele sase luni, nu vor spune nimic in astfel de sedinte. Desi daca nu ar fi acolo analistul, ar spune. De aia exista sedintele clinice. Ca in lipsa analistului, cate jumatate de ora pe zi sau o data pe saptamana, ne asezam toata echipa (mai putin analistul) la masa si disecam ceea ce s-a intamplat (azi, saptamana asta, in ultimele 2-3 zile) si ce am putea face sa devenim mai eficienti in predare. E un spatiu temporal in care se creeaza echipa si fiecare membru se simte ascultat…

Multi parinti se plang ca au investit timp, energie si bani in pregatirea terapeutilor si apoi acestia au plecat. Da, din pacate se intampla. Deloc rar. De obicei insa se intampla cand unul sau mai multi din pasii pe care i-am descris in astea 4 parti ale acestui articol, sunt ignorati. Imaginati-va ca nimeni nu pleaca de la bine la mai rau. Neseriozitatea tinerilor e reala in clipa de fata dar si ea comporta niste detalii. Detalii care inseamna de cele mai multe ori ca proiecteaza in viitor niste lucruri iluzorii sau in cea de a doua varianta, modul de abordare a managerului de caz, respectiv parintele, nu ii confera siguranta si nu se simte apreciat.

… am citit si recitit tot ceea ce am scris in astea 4 parti si desi am scris aproape un roman fluviu, in realitate am tot lasat paranteze si detaliile pe afara. Pentru ca pur si simplu sunt greu de cuprins pe de-antregul intr-un material de pe FB. Chiar si asa, in mai multe parti. Asa ca asta ramane un rezumat al rezumatului unui rezumat in ceea ce priveste managementul de caz. Din care lipsesc o multime de amanunte si detalii. Voi incerca odata, poate chiar in martie sau aprilie sa fac un webinar sau un curs cu tema asta.