Pentru un copil autist…

In esenta curricula scolara ia in considerare dezvoltara naturala, pe etape de varsta a copiilor si prezumtia ca majoritatea copiilor de aceasi varsta vor avea aproximativ aceleasi abilitati dezvoltate. Prin urmare pedagogia presupune folosirea de catre cadrul didactic a unor strategii de predare, pe fiecare ciclu, in baza abilitatilor prezente la copiii de aceeasi varsta. Cu alte cuvinte atunci cand fac planul de lectie pentru copiii de clasa a-3-a spre exemplu, am sa ma bazez pe strategii pedagogice aferente copiilor de ciclu primar, nu pe strategii care se sprijina pe abilitatile copiilor de gimnaziu. Iar aici nu e vorba doar de cunostintele academice acumulate in scoala pana atunci. Ci in primul rand de abilitatile sociale si de comunicare pe care un copil le are in dezvoltarea lui naturala. Fara nicio legatura cu partea academica. Doar ca in cele mai multe cazuri, la copilul autist exact asta e problema pe care o are: abilitatile sale sociale si de comunicare sunt inegal dezvoltate. Prin urmare strategiile pedagogice excelent aplicate de un cadru didactic tuturor celorlalti copii din clasa … la al meu, care e un copil autist, nu se vor potrivi decat, in cel mai bun caz, partial. Si nu e aprioric vina nimanui. Pentru ca educatorul, invatatorul sau profesorul au invatat pedagogie aplicabila copiilor neurotipici, la care abilitatile de pozitionare sociala si comunicare sunt echilibrat prezente. Un plan de lectie – caci impotriva a ceea ce cred cei mai multi dintre parinti, cadrele didactice nu “doar predau niste cunostinte” – e construit de fiecare educator, invatator sau profesor avand in minte grupa sau clasa unde va preda, abilitatile acelor copii si interesele lor. In baza acestora va gandi strategia de a le atrage atentia si a le capta interesul, a ii mentine focusati si asa mai departe. Atunci cand am in clasa un copil autist si alti 15 sau 20 care sunt altfel … va trebui sa adaptez planul de lectie in asa fel incat sa incerc sa se potriveasca tuturor. Doar ca asta nu e asa de simplu. Pentru ca pe mine, cadru didactic, nimeni nu m-a invatat sa fac asta. Sunt deci intr-o ceata teribila si ca orice fiinta umana intr-o astfel de postura voi reactiona la stimulii din mediu in baza modului cum ii percep: amenintatori sau prietenosi. De aia jobul echipei ABA din jurul copilului autist e exact acela de a oferi incredere cadrului didactic si a ii furniza cat mai multe informatii in asa fel incat acesta sa perceapa actiunea lor ca pe un ajutor prietenos. Mai ales analistul comportamental a copilului. Care dincolo de cunostintele clinice de analiza comportamentala va trebui sa isi dezvolte si abilitati diplomatice. Referitoare la cum comunica cadrului didactic strategiile, obiectivele, plusurile si minusurile pe care copilul le are. In aceasi masura, ca tot vorbim de provocari, parte din echipa copilului, mai precis parintii acestuia vor trebui la randul lor sa invete diplomatie in relatie cu institutia scolii, cu cadrul didactic direct implicat si deloc in cele din urma, cu parintii celorlalti copii din clasa. Caci acestia, ultimii, sunt cei care vor da tonul modului cum ceilalti copii din clasa se poarta cu al meu copil, cel autist.

Apoi, dincolo de orice, mai ales pentru gradinita si scoala primara, e imperios necesar ca analistul sa ii ofere cadrului didactic, dincolo de teorie si explicatii legate de mecanica deciziilor unui copil autist si lucruri sau strategii practice prin care acesta sa se poata descurca in relatie cu copilul autist. Iar una din aceste unelte poate fi un sistem de recompensare aplicabil atat copilului autist cat si copiilor neurotipici din clasa. Care evident, la randul sau, trebuie “croit” pe tipologia copiilor din respectiva grupa sau clasa. Iar aici in zona asta, in literatura de specialitate sunt zeci de studii deja care au generat nenumarate modele de recompensare colectiva.

Succes!