Oarecum in ton cu titlul topicului, o recomandare(cu dedicatie speciala pt Emil)
Metafizica tuburilor
--------------------------------------------------------------------------------
Autor (i): Amelie Nothomb
Pret: 13,50 LEI (135.000 LEI VECHI)
Editura: Polirom
An aparitie: 2004
Colectia: Biblioteca Polirom
Dupa tragicomicul "Uimire si cutremur", text ce consemneaza exorcizarea pasiunii pentru o Japonie mitica plasmuita la virsta copilariei, Amelie Nothomb isi introduce din nou cititorii in straniul ei univers autobiografic. "Metafizica tuburilor" isi plaseaza insa actiunea in primii ani de viata ai copilului Amelie, care nu se naste cu adevarat decit la doi ani si jumatate de la venirea pe lume. In tot acest timp, nevinovata fiinta duce o existenta pur vegetativa si este taxata de medici drept leguma clinica.
La fel de intrigati de fenomen, dar cu mai multa delicatete, parintii ii spun "Planta". Aparent simplu tub digestiv comunicind cu lumea exterioara prin mecanismele deglutitiei si excretiei, Amelie descopera gratie ciocolatei albe placerea si, prin ea, faptul ca are un eu interior si ca viata merita traita.
Discutînd într-o dup-amiază, uşor metafizic, apropos, cu Amelie, despre sensurile posibile ale ţevii (ea-i spune tub), îmi mărturiseşte, voalat ce-i drept, că are oroare de mîncat, pentru că asta, transformînd-o în ţeavă prin care trec tot felul de substanţe nutritive sau toxice, îi dizolvă capacităţile de reţinere şi transformare creatoare. Starea de ţeavă e deci una care nu face mare onoare purtătorului. Îmi spune toate astea printre rînduri, povestindu-mi experienţe fragede din copilăria niponă, cînd, detestînd crapii, simbol local al masculilor, este obligată să hrănească zilnic trei astfel de înotătoare pe care le-a primit cadou şi care agită apele heleşteului din grădină. Cei trei, Iosif, Maria şi Iisus, deschid rotunde gurile lor ca nişte capete de tub, şi plescăie obscen aşteptînd fulgii. Amelie are, la vîrsta de trei ani, coşmaruri erotice cu gurile crapilor.
Dar tipa nu este la prima întîlnire cu metafora tubului, căci pe vremea cînd era Dumnezeu, adică pînă la doi ani şi ceva, i se părea naturală starea în cauză (de ţeavă, n.m.). Nu reacţionează în nici un fel, are o atitudine mai degrabă înţeleaptă, de tub prin care lumea curge liniştit, fără fasoane şi emoţii, pînă cînd zbang!, gustul ciocolatei belgiene o pune pe jar şi o scoate din inerţia primordială. Crede ea, ca urmare a întîmplării, că plăcerea e principiul adevărat a ceea ce numim viaţă, carevasăzică participare activă. Iar ţeava e incompatibilă cu principiul plăcerii, deci al vieţii, pentru că e incompatibilă cu ideea de alegere. Şi în sfîrşit, viaţa, mi-a spus Amelie, presupune selecţie, deci implicit refuz. „Cel care acceptă totul nu trăieşte în mai mare măsură decît gaura de la chiuvetă.” Adică decît un tub căruia nu-i vezi decît un capăt
În rest Amelie povesteşte încîntător, se vede că e fată deşteaptă, citită, şi deşi pe alocuri se vede cam mult, nu e supărător. E o fată pe care îţi vine să crezi că nu o mai înspăimîntă nimic, pune pe tapet toate inside-urile ei, nu se sperie de rădăcinile vizibile ale anorexiei de care suferă, ba din contră, pare că le expune în încercarea de a le exorciza.
Discuţia cu ea a fost plăcută, concisă, Amelie nu are de obicei să se întindă inutil la vorbă, rosteşte fraze scurte, cuprinzătoare, face atmosferă din cîteva fleacuri, din cuvîntul shaku hachi, de exemplu, care e numele unui instrument muzical japonez care seamănă cu flautul.
E exotică şi tranşantă, o dulceaţă, dacă mai pui la socoteală şi aparenta fragilitate psihică, explicată pe pagina a treia a cărţii ei de vizită, carte verde (Amelie Nothomb, Metafizica tuburilor, Polirom 2004), pentru că Amelie e o cosmopolită, s-a născut pe vremea cînd tatăl său, belgian, consul şi mai apoi cîntăreţ de no, îşi îndeplinea serviciul în Japonia. Din 92 începînd, ea scrie cîte un roman pe an, impresionant, nu?
Şi deşi nu prea mă mai încîntă discuţiile scurte, de-o dup-amiază, fluide şi dezlînate, facil postmoderne şi ca atare jenant superficiale, cu Amelie am avut o surpriză plăcută. E puternică şi închegată ca o prăjitură care arată bine, dar îţi lasă gustul amar al sinuciderii ratate din pur noroc şi nu din precauţie. De ce? Dacă stai într-o zi de vorbă cu ea, o să afli.
Şi poate că n-o să înţelegi ce-i omul în urma cercetării unei metafizici a tuburilor. În schimb vei medita mai profund la acele lucruri care te folosesc prea des drept spaţiu predilect al tranziţiei, depăşindu-te fără să sufere transformări.
http://www.marti.ro/arhiva/0406/0406_cr ... _sandu.htm