Lectii invatate

[dora]

Tabăra pentru copii cu autism, Vărmaga 2016 (lecţii de viaţă)
Septembrie 3, 2016 de danasisoev

https://danasisoev.wordpress.com/2016/0 ... -de-viata/

După cum vă scriam, anul acesta în tabăra pentru copii cu autism au fost invitate, cu prioritate, familiile care locuiesc în Hunedoara şi urmează programul de recuperare şi şedinţele de terapie oferite de Asociaţia Autism – Lumea mea. Dana Truţă, fondatoarea şi preşedinta organizaţiei, a venit cu un grup de mame şi copii, cărora li s-au alăturat alţi câţiva participanţi cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu. Da, ne-a binecuvântat pe toţi în felul acesta, căci fiecare a fost îmbogățit prin prezenţa şi darul celuilalt, prin exemplul oferit sau cuvintele frumoase care au curs în această săptămână.


Au fost 9 copii cu autism, cu vârstele cuprinse 7 şi 14 ani. În timp ce fiecare se confruntă cu anumite dificultăţi în diferite domenii (de comunicare verbală sau non-verbală , senzoriale sau de altă natură), fiecare poartă în sine o lecţie de viaţă şi are o frumuseţe aparte prin lucrul cu care iese în evidenţă. Am învăţat câteva lucruri de la aceşti copii speciali!

Rareş mi-a amintit un citat din G.K. Chesterton:

„[Copiii] spun mereu: <Mai fă o dată>; iar adultul mai face o dată, până când aproape cade lat. Căci adulţii nu sunt suficient de puternici să jubileze în monotonie. Însă poate că Dumnezeu este suficient de puternic să jubileze în monotonie. Este posibil ca Dumnezeu să-i spună în fiecare dimineaţă soarelui: <Mai fă o dată>; şi în fiecare seară să-i spună lunii: <Mai fă o dată>. Poate că nu vreo necesitate de la sine înţeleasă face toate margaretele să fie la fel; poate că Dumnezeu face fiecare margaretă în parte, însă nu se satură niciodată să le facă. Poate că El are apetitul etern al copilăriei; căci noi am păcătuit şi am îmbătrânit, dar Tatăl nostru este mai tânăr decât noi.” (G.K. Chesterton)

Niciodată prea plictisit să observe aceleaşi lucruri, în special obiectele care flutură în vânt, Rareş pare a ne atrage atenţia asupra frumuseţii lucrurilor mărunte: unduirea unui steag, schimbarea formei şi culorii, foşnirea materialului. Îmi va rămâne în minte stând lângă bara de care a fost legată o bucată de folie strălucitoare, pe care nu se sătura să o privească. Şi invitaţia nerostită de a lua parte la minunea ce l-a prins şi pe lângă care aş fi trecut nepăsătoare.


Toni e un băiat înalt, mai înalt decât mama lui, dar perioada de timp în care poate sta departe de ea are o limită. Aşa că pe la mijlocul programului destinat doar părinţilor, venea şi se aşeza în poala ei pentru câteva secunde. Gestul lui mi-a amintit de un verset din Scriptură, ce cuprinde un îndemn al Domnului Isus:

„Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Matei 18:3)

În context e vorba de smerenie, dar cred că mesajul cuprinde mai mult de atât: e vorba de dependenţa şi dragostea pe care un copil o simte faţă de părinte, şi încrederea cu care vine înaintea lui. Toni mi-a amintit că Dumnezeu ne aşteaptă să ne aşezăm pe genunchii Lui, nu suntem prea mari pentru un astfel de gest! Şi cred că noi toţi ştim cum se face asta!


Ştefi e băiatul care, atunci când găseşte un lucru care-i place, porneşte cu hotărâre spre el. Tânjeşte să se joace cu pisicile şi insectele vii, iar când le zăreşte uită de orice pericol şi dă la o parte orice obstacol dinaintea lui. Îmi amintesc de seara în care a descoperit că-i place să spargă baloanele pe care le lipisem pe tavanul sălii de întâlnire. A păşit pe scaun, apoi pe spătarul lui, şi era cât pe-aici să păşească pe capul meu, pentru a ajunge la unul din ele. Nu, nu am învăţat de la el să calc pe capetele oamenilor pentru a-mi atinge scopul, ci să îmi fixez bine ţinta, să insist, să încerc diferite căi şi modalităţi de a obţine lucrul pentru care merită într-adevăr să lupt!

Frumos, nu-i aşa?
Sara e o fată adorabilă, cum spune singură despre ea. Nici că pot găsi un cuvânt mai potrivit! Primeşte cu bucurie complimentele care i se fac şi preţuieşte fiecare atenţie din partea celorlalţi. Inteligentă şi sinceră, ne-a cucerit pe toţi prin comentariile ei şi voioşia pe care o răspândea în jur! Şi Cristi e un băiat isteţ, care se apropie mai încet de oameni, dar care poate uimi prin agerimea lui şi modul de a înţelege lumea. Pe amândoi îi văd realizând lucruri mari şi venind la Vărmaga pentru a da speranţă părinţilor, pentru a le explica unghiul din care ei privesc, pentru a-i învăţa şi pe ceilalţi cum să-şi urmeze visurile.


Andrei e doritor a încerca lucruri noi: îşi pune la gât ghirlanda de flori, ochelarii de soare, şi apoi se priveşte în oglindă. Ia chitara şi încearcă să cânte. Explorează teritoriul taberei, făcând-o pe Dora să tot alerge după el. Vlăduţ, în schimb, repetă aceeaşi experienţă şi caută acelaşi loc: leagănul pe care se balansează. Fiecare se simte bine făcând ceva anume, precum şi noi, adulţii, avem activităţi preferate şi forme de relaxare diferite! În timp ce eu mă simt bine pe vârf de stâncă, pe alţii îi apucă ameţeala. În timp ce unora le place gătitul, eu găsesc orice reţetă dificilă. Şi e bine că nu suntem toţi la fel!

Alexandra e o fată mai retrasă, zâmbitoare şi întotdeauna frumos pieptănată. Îi place muzica şi se lasă pătrunsă de ritmul ei, răspunzând prin mişcări ample. Despre ea ştiu mai multe din cele spuse de mama ei, pentru unele comportamente ai nevoie de timp ca să le observi! La fel în cazul lui Alex. Când o auzi pe mama lui vorbind cu atâta drag despre lucruri mărunte privitoare la vreun gest sau reacţie ale copilului, îl îndrăgeşti pe loc! Amândoi îmi par remarcabili prin obstacolele pe care reuşesc să le depăşească. De fapt, fiecare copil duce o luptă în care noi suntem chemaţi să le fim sprijin şi încurajare.


Cât despre mamele şi tatăl care au fost în tabără în această săptămână: sper să am posibilitatea să îi mai întâlnesc, deşi probabil că nu în aceeaşi formaţie! Nu-ţi mai pui problema suferinţei în lume, când vezi asemenea părinţi, trecuţi prin încercări şi luptând cu diferite forme ale răului (fie că e vorba de boală, de oameni care rănesc, de sistem şi nedreptatea din lume). Pentru că înţelegi că durerea i-a slefuit şi i-a făcut aşa frumoşi! Ochii lor strălucitori, adesea înlăcrimaţi, şi feţele lor zâmbitoare, dau la iveală caractere puternice şi firi blânde în acelaşi timp!


Îmi pare că în această tabără fiecare a adus cu el ceva minunat, pe care l-a desfăşurat înaintea ochilor noştri, spre încurajarea şi încântarea celor din jur. De aceea mulţumesc participanţilor pentru atmosfera creată şi pentru dragostea lor. Am format o familie frumoasă în această săptămână, nu-i aşa?

[dora]

Manuela Hărăbor – lecţie de viaţă de la fiul său bolnav de AUTISM: „Andrei e o lecţie de viaţă în fiecare clipă a existenţei lui”

https://yve.ro/stiri-vedete/manuela-har ... entei-lui/


„Nu am ştiut ce e iubirea până în momentul venirii pe lume a copilului meu. Sau mai exact până în momentul în care am înţeles că Andrei e altfel decât ceilalţi copii. Credeam că ştiu să iubesc şi mai ales că ştiu să dăruiesc iubire. Dar Dumnezeu mi-a cunoscut măsura şi neputinţa şi mi-a dat o scară pe care să urc. Nimic din ce am reuşit să-l învăţ nu se compară cu ceea ce mă învaţă Andrei în fiecare zi. Să iubesc necondiţionat. Nepatimas. În Duh. Să iert din tot sufletul până la uitarea a ceea ce m-a supărat sau rănit. Andrei e o lecţie de viaţă în fiecare clipă a existenţei lui, o lecţie pe care de foarte multe ori refuz să o învăţ, căutăndu-mi mereu tot felul de scuze.

Dar vine el, cu albastrul privirii lui în care se oglindeşte tot cerul, cu zâmbetul lui mare cât soarele la răsărit şi îmi pune o oglindă în dreptul sufletului. Şi mă opreşte din alunecarea spre întuneric. Şi atunci o iau de la capăt, ca un copil care învaţă să meargă şi să vorbească pentru întâia oară. El e învăţătorul, iar eu elevul.

Am învăţat de la el că fiecare om e important, indiferent cum îţi intră în viaţă şi ce efect are asupra ta. Andrei se bucură de fiecare nouă întâlnire ca şi când ar fi cea mai importantă din viaţa lui. Nimeni nu îi este indiferent, pe toţi îi iubeşte cu aceeaşi măsură. O îmbrăţişare sau o strângere de mâna este cel mai de preţ dar. Şi dacă nu suferă atunci când unii oameni pur şi simplu dispar din viaţa lui, voit sau nu, este pentru că el cunoaşte cumva esenţa iertării.
Când iubeşti, iertarea devine pleonastică. Văd asta în ochii lui atunci când îi pomeneşte. Sunt convinsă că îi ţine minte pe toţi şi că îi păstrează ca pe nişte odoare scumpe în multele lăcaşuri ale sufletului său. Şi mai ştiu cu siguranţă că la Judecată, când Maica Domnului îl va lua în braţe, Andrei îi va pomeni pe fiecare dintre ei după numele lor”, a scris Manuela Hărăbor pe pagina personală de Facebook…

[dora]

Lunile astea am avut doua experiente care mi-au ridicat maxim moralul si au dat valoare la tot ceea ce construim.
https://www.facebook.com/coaching.autis ... __tn__=K-R


Acum multi ani, un copil mic, pe la doi ani si jumatate, pasea impreuna cu parintii, pragul noului centru abia fondat de noi la vremea respectiva. Stiam infinit mai putin decat stiu astazi din punct de vedere clinic si profesional dar stiam ca tocmai imi recuperasem fiul dintr-o zona despre care toata lumea spunea ca e imposibil de facut. Cum sa recuperezi un copil cu autism infantil?! Nu exista asa ceva. Constienta faptului ca am facut-o, impotriva tuturor zeilor, ne-a dat atunci puterea de a ii ajuta si pe altii. Ani de zile centrul a functionat gratis, doar cu banii pe care-i donam noi sau prietenii nostri. Dar nu despre asta voiam sa vorbesc acum. Copilul mic atunci, a crescut mare. La vremea respectiva tatal copilului mi-a pus o intrebare: Damian, noi cu ce va putem ajuta? Iar eu am raspuns: acum nu ai cu ce. Dar atunci cand ai sa poti, fa acelasi lucru pe care noi l-am facut pentru tine: ajuta-i pe altii! Au trecut anii. Multi. Mai bine de zece. Intre timp am pierdut legatura. Cu cateva luni in urma, un sponsor a donat o suma de peste zece mii de euro unui centru pentru ajutorarea copiilor cu autism. Iar tatal copilului de doi ani si jumatate care trecea demult pragul centrului fondat de noi, caci el era cel care a ghidat donatia, a venit si a spus: “Damian mi-a spus odata ca atunci cand am sa pot, sa-i ajut la randul meu pe altii. Acum am putut!” Un om care nu a uitat. Un om care si-a amintit ca viata are bune si rele dar ca a fi om poate sa insemne pentru altii aflati in nevoie in jurul tau diferenta intre a exista sau nu. Iti multumesc!

Cea de a doua poveste e a unuia din parintii care au participat la cursul PCM si pe care, in ultimele luni i-am consiliat si am incercat sa le arat drumul, deloc simplu, pe care-l au de parcus in lupta pentru fetita lor. In fiecare intalnire pe care-am avut-o, in orice context, oamenii astia au incercat sa stoarca orice informatie care-au considerat ca le este de folos. Atat cat mi-a stat in putinta si m-a ajutat experienta, am incercat sa-i ajut la randul meu. Din orice punct de vedere. Clinic, personal, organizatoric. Nu am facut insa nimic special fata de ceea ce am facut pentru oricare alt parinte care mi-a stat in putere sa-l ajut. Zilele trecut, colegele mele care se ocupa cu organizarea cursurilor si a seminariilor mi-au atras atentia ca de pe aceasi casuta de email, acelasi om intreba daca mai sunt locuri libere pentru cursurile PCM de la Constanta si Timisoara. Un strop ciudat, pentru ca, atunci cand m-am uitat la email, am realizat ca parintii cu pricina participasera deja la cursul PCM. O zi mai tarziu, un mesaj ajuns direct la mine elucida misterul. “Buna dimineata Damian. Am inteles ca mai exista locuri la cursurile de la Timisoara si Constanta. Astazi am sa depun banii si as vrea sa donez locul unei familii care nu are posibilitatile financiare sa faca cursul. Multumesc.”

Prin urmare, va multumesc la amandoi. Stiu ca urmariti posturile mele si stiu ca sunteti discreti in a face bine altora. De aia am “omis” numele voastre din articol. Dar sunt mandru ca v-am cunoscut, ca sunteti oameni si ca va pot numi prietenii mei. Multumesc inca o data!

[dora]

https://www.facebook.com/coaching.autis ... __tn__=K-R

Mă numesc Bogdan Tonca, am 39 de ani și am aflat, cu mâhnire în suflet, că sunt incapabil să mă joc cu o mașinuță mai mult de 39 de secunde...
Am aflat asta la “Cursurile ABA pentru părinți”;
Și am mai aflat că tot ce credeam eu că este corect, de fapt, este greșit;
Tot așa, am înțeles limpede că nu poți să asculți dacă vorbești;
Am mai aflat că în universul propriu, cel casnic cu precădere, omul modelează totul după chipul și asemănarea propriului comportament;
Este șocant când înțelegi că “comportament” nu este doar un cuvânt ci însăși viață;
Iar când ai un copil cu tulburări din spectrul autist viața pare complicată doar pentru că nu se mai încadrează în limitele confortabile ale propriilor tale obișnuințe.
Realitatea mi-a devenit foarte limpede când am înțeles că pe lângă mâncare și apă, copilul mai trebuie să te vadă și cum te joci 39 de secunde cu o mașinuță...și tot continui să te joci de unul singur, chiar dacă copilul nu vine la tine...și vei continua să te joci până când toți demonii, toate frustrările și toate angoasele personale se vor transformă în pace interioară, calm și...acceptare.
Fără să știe că exist măcar, Damian I. Nedescu mi-a “reprogramat” comportamentul, deoarece după ce am citit povestea lui m-am aflat în față unui crunt adevăr: fie continui să fiu idiot fie ACCEPT că fac ceva greșit sau nu fac ceva destul. Acceptarea a venit peste mine ca un tăvălug.
Alina Bobarnac are talentul de a îți aminti cum este să fii OM, în cazul în care, din diverse motive ai devenit robot. Și face asta într-un mod atât de inspirațional încât, într-un mod bizar, eu care sunt bărbat aș vrea să fiu...ca Alina!
În concluzie, oameni buni, dacă aveți copil, cu TSA sau fără, și simțiți că ceva nu este în regulă cu viață voastră, “Cursurile ABA pentru părinți” va pot aduce lumina în minte și în suflet, dacă aveți urechi de auzit, ochi de văzut și dacă sunteți pregătiți să acceptați că lucrurile s-ar putea să fie cu totul pe dos față de cum știați voi că sunt.
A bon entendeur, salut!

[dora]

Damian I.
Îmi place Pagina · 11 noiembrie ·
https://www.facebook.com/coaching.autis ... =3&theater

Uneori m-am intrebat de ce.
De ce ni s-a intamplat noua. Sau, intr-un fel egoist, de ce mi s-a intamplat mie. Retoric. Stiam. Dar tot o faceam. Ma intrebam ciclic. Si atunci cand am primit diagnosticul m-am intrebat. Nici nu as fi avut cum sa nu o fac. Pe val, cu o familie frumoasa, fara aer in piept, lovit de-un amarat de diagnostic. Autism infantil. In forma grava. Au trecut anii. Ne-am recuperat copilul. Dar nu puteam sa stam cu bratele incrucisate stiind ca noi am facut-o dar sistemul e surd.
Atunci m-am intrebat de ce. Din nou. Ciclicitate. Poate pentru ca era nevoie ca cineva sa se ia la tranta cu sistemul si soarta ne-a ales pe noi. Random. Am darmat sistemul si l-am reconstruit. Mai bine. Oricat de impotriva tuturor zeilor, tot am facut-o. Apoi l-am lasat in pace. Sa se gestioneze singur. Obosisem. Intrebandu-ma din nou, a cata mia oara, de ce eu? Apoi, acum vreun an, m-am intors in sistem. Pentru ca ceea ce am lasat incepuse sa se departeze de ceea ce visasem sa devina. Din pacate, in cei vreo 7-8 ani cat am lipsit, in loc sa evolueze, sistemul s-a plafonat. Si m-am intrebat din nou, de ce eu. Din nou aproape retoric. Dupa 15 ani stii ca e retoric. Pur si simplu stii.
Doar ca, alaltaieri, pentru prima oara, am gasit raspunsul. Mi-a sarit in ochi. Vineri a incetat sa mai fie o intrebare retorica. Iar raspunsul a luat forma unui pusti de aproape cinci ani, venit in evaluare la Alina. L-am vazut prima oara acum trei zile, in ziua unu de evaluare. Pentru cateva minute.
Mi-a adus zambetul pe buze. Absolut fabulos copilul. Parintii au luptat pentru el pana la sange. 8 ore pe zi. Intens. Ani. Acum au terminat terapia ABA. Echipa care-a lucrat cu el l-a pus pe liber. Le-au spus parintilor ca ei nu mai au ce sa faca. Coordonator cu experienta, terapeut cu zero experienta. Dar care a crescut in experienta impreuna cu copilul, in cei 2 ani si vreo 9 luni de terapie. Sau pe aproape. Parintii i-au cerut Alinei o evaluare. Fara anamneza. Adica fara sa-i spuna istoria pustiului. Cunosc exact sentimentul. Stii ca e gata dar vrei o parere obiectiva. Dar din sistem. Care sa stie unde si ce sa caute. Au ales-o pe Alina. Asta te pune pe tine, ca evaluator sa sufli si in iaurt si sa cauti in amanunt. 3 zile de evaluare, 4 ore pe zi. Peste 500 directii acoperite. Eu l-am vazut pe pusti doar cateva minute pe zi. In fiecare din zilele astea. Si de fiecare data, in cele cateva minute ma lasa cu un zambet larg pe buze. Recuperat complet si de-o incredibila flexibilitate in gandire. Da, el si cei cativa zeci sau sute ca el, recuperati. Nu cei care-au fost recuperati cu implicarea mea directa sau indirecta. Nici cei care-au trecut prin centrul pe care l-am fondat. Ci cei recuperati de altii.
Copii despre care eu nu stiu absolut nimic. Altii care-au trecut intr-un fel sau altul printr-una din scolile din sistem pe care le-am creat. Dar care au devenit buni pentru ca ei si-au dorit asta si pentru ca au muncit pe branci. Prin urmare, multumesc si felicitari Anca Grigoras. Coordonator acreditat BCBA.
Nici nu-ti imaginezi ce bucurie mi-ai facut. Pentru ca intr-un mod indirect mi-ai raspuns la una din intrebarile mele care-ncep cu “de ce?”. Multumesc inca o data.

[dora]

. https://www.facebook.com/coaching.autis ... =3&theater


Damian I.
12 decembrie 2018

Prin urmare, dragi parinti. Nu mai aruncati banii pe fereastra.
Nu mai luati credite si nu mai cheltuiti mici averi. Suna cinic ceea ce spun dar realitatea ca a cheltui toti banii din lume in directia gresita nu o sa va ajute. Aproape deloc. Cu atat mai putin pe cel mic. Cereti recomandari si verificati-le. Diferenta intre un psiholog specializat in ABA si un psiholog amator in ABA nu e diploma de la facultate. E experienta si nivelul de educatie in domeniul asta. Pe care nu aveti de unde sa-l stiti decat daca-l verificati. Din recomandarile pe care vi le ofera. Sau verificand acreditare pe situl boardului ABA. Cele mai bune recomandari vin din partea altor parinti nu din sugestiile medicilor sau a altor psihologi. Stiu ca parintii sunt disperati si ar face orice sa-si recupereze copilul.
Dar a cheltui bani in stanga si dreapta nu va v-a recupera copilul. Pentru ca in domeniul asta nu asa functioneaza. Mai mult decat atat, va rog eu frumos, nu mai vindeti case si nu mai luati credite sa platiti terapii dupa ce copilul a facut 8 (opt ) ani.
Pentru ca desi puteti sa-i ameliorati foarte mult starea si dupa varsta asta, sansele de recuperare completa tind catre zero. Iar asta inseamna ca vor avea nevoie de suportul vostru pe termen lung. Iar suportul vostru nu-l poate obtine dormind pe strazi.
Am sa reiau ideea dintr-un articol mai vechi: nu uitati ca si atunci cand mergeti cu avionul, oamenii aia, cand va fac instructajul, va roaga sa va puneti intai voj masca de oxigen daca se intampla ceva si abia apoi sa o puneti pe a copilului. Pentru ca daca voi nu sunteti ok, nici copilul vostru nu va fi. Prioritizati lucrurile eficient. Fiti egoisti. Pentru binele copilului vostru!

[dora]

Scrisoarea unui tata
https://www.facebook.com/coaching.autis ... =3&theater


“Am decis sa imi notez modificarile de perceptie pe care le-am simtit in urma discutiei avute cu tine in luna octombrie 2018, pe cand eram in cautarea unei "umbre " pentru Alex si in urma frecventarii cursului PCM Timisoara (desi noi suntem dintr-un orasel, relativ departe de Timisoara in sine) si pana in prezent (de asta nici nu m-am grabit sa iti transmit un feedback). Mi-am dorit ca lucrurile sa se aseze, sa intre intr-o normalitate si uite ca, acum, dupa 2 luni am tras cateva concluzii:
- la cursul PCM nu am aflat lucruri noi teoretice (asta din cauza ca citisem in prealabil cateva carti recomandate de tine ). “Problema " este ca doar dupa curs am inceput practic sa pricep cum functioneaza lucrurile
- nu mai ma simt stresat din cauza faptului ca nu sunt intr-un oras mare, ca nu am o multitudine de posibilitati (care poate nici nu sunt in realitate in acel oras mare)
- am ajuns la concluzia ca oriunde te-ai afla, se pot crea conditiile cele mai bune pentru terapie.
- am inceput sa participam la sedintele de terapie la asociatia "YZW" la care Alex face terapie , ca sa nu mai avem perceptii diferite fata de terapeutii, sa vorbim diferit , lucru care ne-a mai "luminat" despre cum sa continuam munca si acasa.
- am devenit constienti ca nu doar orele de terapie facute la asociatie sunt suficiente...si restul timpului trebuie valorificat ,ca orice moment poate fi un pretext de a invata ceva (asta e gros ..asta e subtire...asta e mare..mic...etc)
- am discutat cu invatoarea despre modul in care am dori sa il implice pe Alex in activitatile scolare (nu imi doresc un tratament preferential, dar sa tina cont ca are un deficit de atentie si trebuie sa il faca atent cand discuta cu el si sa inteleaga ca "umbra" il ajuta pe Alex...dar ea trebuie sa fie cea de care copilul asculta si ea trebuie ii predea)
- am vorbit cu invatatoarea sa i se adreseze direct lui Alex, nu "umbrei", sa il implice ca pe oricare copil in activitatile de clasa - academic la matematica la nivel de clasa 0 se descurca. Iar asta il face pe Alex sa fie tare mandru cand are reusite
- am infintat si noi o asociatie, “AngelY", pentru strangere de fonduri pentru Alex si am strans aproximativ 80 de formulare 230 desi ne-am apucat relativ tarziu de treaba asta.
- lipsa banilor nu mai este o scuza ca nu faceam anumite lucruri pentru binele copilului. Am realizat ca lipsa lor este doar din cauza faptului ca noi nu faceam suficiente demersuri pentru a ii strange.
Ce s-a schimbat :
- relatia cu echipa de terapeuti s-a modificat major: ceea ce ei lucreaza nu mai este o " necunoscuta" ; ei ne comunica ce trebuie lucrat cu Alex, noi le spunem ce se modifica in comportamentul lui, in fiecare zi
- incercam sa impartim sarcinile : ce trebuie sa faca "umbra" la scoala , ce trebuie sa se faca la terapie, ce trebuie sa facem noi acasa.
- am realizat ca desi noi eram bine intentionati, comiteam greseli care pe termen lung nu il ajutau deloc pe Alex
- am realizat si ca nu ne putem culca pe o ureche si ca efortul e continuu
- incercam sa ii fim parteneri de joaca; dar acei parteneri pe care el si-i doreste nu cei care eram inainte, incercand sa ii impunem regulile noastre
- partea placuta e ca el ne cheama la joc " Tati, mami hai sa ne jucam" - e cel mai fain lucru .
- timpul de acasa incercam sa il valorificam la maxim, sa invatam tot timpul cate ceva si intr-un final sa ne distram impreuna
- am realizat cat de importante sunt notitele, insemnarile, filmuletele pentru a urmari evolutia, stagnarea, regresul in terapie sau ceea ce putem imbunatati
Concluzii:
- la terapie nu se intampla "minuni"; nu este nicio “magie"; e vorba doar de munca , munca ...multa munca.
- nu trebuie sa avem necunoscute de genul :
- nu stiu ce face la scoala ,
- nu stiu ce face la terapie (“lasa ca fac ele, terapeutele ce e mai bine”)
Noi parinti trebuie sa stim tot timpul ce se intampla, pentru ca suntem singuri care suntem 100% implicati.
- am instituit un sistem in care "umbra " noteaza activitatea lui Alex la scoala si dupa ce il "preda" discutam cum s-a comportat in ziua respectiva (punct cu punct)
- cu terapeutii discutam ce s-a lucrat in ziua respectiva (la fel, punct cu punct)
- noi la randul nostru notam ce am lucrat cu Alex si comportamentele lui ca sa le putem spune terapeutilor sau “umbrei” orice modificare
- acum constatam la modul cel mai concret, find si noi implicati in acest "proces", cate lacune are Alex. Care e diferenta intre lucrurile pe care noi credeam ca le stie si cate stie de fapt si poate sa arate ca stie in mediul natural
- cat de mult dureaza, pana putem spune sigur ca acel lucru il cunoaste , nu doar ca a dat un raspuns corect si 10 gresite si noi sa il bifam la categoria " il stie".”
Nu ma pricep deloc sa scriu si de aia lunile astea am tot scris pentru ca ceea ce voiam de fapt ......sa iti spun...de 2 luni...MULTUMESC!!!”

Am facut extrem de putine modificari pe text. Atat cat sa ii pastrez anonimatul familiei. Altfel, textul este, in proportie de 98%, in formatul pe care l-am primit aseara. Orice alt comentariu este de prisos. Bravo tati, bravo mami!