teatru

Moderators: camel, moderators

teatru

Postby dora » Wed Dec 05, 2018 2:20 pm

REFRACȚIE. DIALOGURI DESPRE AUTISM turneu educațional în șase orașe din țară, cu primul și singurul spectacol de teatru performativ cu valoare de document
http://www.romaniapozitiva.ro/romania-p ... -document/

24 SEPTEMBRIE 2018 CULTURĂ, EDUCAŢIE, IMPLICĂ-TE, ROMÂNIA, SĂNĂTATE, TRANSILVANIA
Asociația UMA ED ROMÂNIA prezintă și pune în dezbatere publică un subiect actual al societății românești – autismul, prin organizarea unui turneu educațional în șase orașe din țară cu spectacolul de teatru document – ”Refracție”. Este un proiect itinerant care se desfășoară în lunile septembrie și octombrie 2018 în Brașov, Câmpia Turzii, Cluj Napoca, Bistrița Năsăud, Suceava și Câmpulung Muscel.



Turneul începe luni, 24 septembrie, ora 19.00, la Sala Studio a Teatrului “Sică Alexandrescu” din Brașov. Continuăm seria spectacolelor la Cluj Napoca (9 octombrie, Urania Palace), Suceava (11 octombrie, Teatrul „Matei Vișniec”), Bistrița Năsăud (12 octombrie, Centrul Cultural Dacia), Câmpulung Muscel și Câmpia Turzii.

Reprezentaţia durează 50 de minute, intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile. Piesa Refracție se adresează în primul rând familiilor persoanelor cu tulburare de spectru autist, elevilor, studenților în formare, cadrelor didactice, specialiștilor implicați direct sau indirect în problematica autismului, autorităţilor publice locale, ONG-urilor, dar și publicului larg interesat de astfel de evenimente.

În spațiul de joc vor performa: actrița Nicoleta Lefter, coregrafa Silvia Călin și elevul Andrei Ostrowski, în vârstă de 14 ani.

Refracție este un proiect unic pe scena din România și are la bază un efort susținut de cunoaștere a percepției copiilor și adulților cu autism, oferind astfel publicului ocazia de a înțelege mai bine universul interior al acestora și modul în care fiecare dintre noi interacționează cu lumea din jur. Fiecare reprezentație este urmată de discuții cu publicul, moderate de un specialist din comunitatea locală implicat direct în problematica autismului.

”Refracţie încearcă să creeze un posibil dicţionar al autismului, nu prin inventarierea termenilor, ci prin găsirea unor reprezentări – verbale, vizuale, coregrafice – ale modului de gândire şi simţire al unui copil cu autism.” – Oana Stoica, Inside autism, Dilema Veche.

Materialele care stau la baza spectacolului au fost adunate și prelucrate de către echipa proiectului și aparțin următoarelor persoane diagnosticate cu autism: Cleo (7 ani), Robert (18 ani), Dudu (11 ani), Cezar (15 ani), Manu (6 ani), Jim Sinclair (56 ani). Muzica a fost compusă special pentru acest spectacol de Alexandru Sălăgean (Dudu, 11 ani).

Ideea realizării acestui spectacol colectiv, produs de Asociația UMA ED ROMÂNIA în 2015, a pornit de la volumul „Mâini cuminți. Copilul meu autist”, semnat de Ana Dragu. Echipa de documentare și creație a fost formată din: Nicoleta Lefter, Silvia Călin, Velica Panduru, Mihai Păcurar, Ruxandra Bunea. Compoziție muzicală: George D. Stănciulescu

Echipa proiectului itinerant din acest an este compusă din: Nicoleta Lefter, Silvia Călin, Velica Panduru, Andrei Ostrowski, Ioana Bodale, Florin Caracala, Alice Stoicescu, Hildegard Ignătescu, Biatrice Cosmolici.

Parteneri: Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava, Centrul Județean pentru Cultură Bistrița Năsăud, Asociația Autism Europa din Bistrița, Centrul Cultural Dacia Bistrița Năsăud, Asociația Autism Câmpia Turzii, Urania Palace Cluj-Napoca, Școala Gimnazială ”Sf. Iacob” Câmpulung Muscel, Asociația Copiii de Cristal Brașov, Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov, Primăria Municipiului Brașov.

Pentru mai multe detalii, vă rugăm să accesați pagina noastră de Facebook

https://www.facebook.com/refractie102015/



Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Organizator: Asociația UMA ED ROMÂNIA

UMA ED ROMÂNIA este o asociaţie de educaţie culturală prin mijloace audiovizuale şi comunicare prin artă, care promovează cultura activă prin proiectele pe care le propune la nivel național și internațional. Provocarea permanentă a asociației este diversificarea temelor şi lărgirea activităţilor, de la an la an, pentru noi grupuri ţintă de beneficiari. Principalele noastre obiective sunt realizarea de workshop-uri educaționale și de dezvoltare personală prin diverse arte, rezidențe artistice, producții de film, susținerea artei contemporane prin producția de obiect de artă, organizarea de expoziții, producții de spectacole de teatru pe teme sociale, proiecte artistice pe tema biodiversității.

www.umaed.ro
dora
 
Posts: 3745
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: teatru

Postby dora » Thu Dec 06, 2018 7:34 pm

Inside autism
Oana STOICA

Distribuie cu:
Aparut in Dilema veche, nr. 618, 17-23 decembrie 2015

https://dilemaveche.ro/sectiune/arte-pe ... ide-autism

Refracţie. O perspectivă asupra autismului. Echipa: Nicoleta Lefter (actriţă), Silvia Călin (coregraf), Velica Panduru (scenograf), Ruxandra Bunea (psiholog), George D. Stănciulescu (compozitor), Mihai Păcurar (artist video şi creator de animaţie), Raluca Radu (Events & Communication Manager), Andreea Banciu (responsabil PR), Nina Dobre (responsabil financiar), Rodica Buzoianu (manager de proiect). Club Control.

Pe un pătrat alb şi luminos, Nicoleta Lefter stă întinsă pe jos. Corpul ei real se răsuceşte peste proiecţia corpului ei virtual. Între mişcările celor două corpuri sînt mici disonanţe. Ca şi cum am privi două secţiuni de timp în acelaşi timp. Un multiplu de percepţii asupra corpului.

Aceasta este o secvenţă din performance-ul care imaginează universul (universurile?) interior al unui copil cu autism. Refracţie încearcă să creeze un posibil dicţionar al autismului, nu prin inventarierea termenilor, ci prin găsirea unor reprezentări – verbale, vizuale, coregrafice – ale modului de gîndire şi simţire al unui copil cu autism. Poate că cea mai sugestivă explicaţie este aceea a unor sisteme de operare diferite în cazul persoanelor afectate de autism, lucru care duce la limbaje, percepţii, configurări interioare şi moduri de comunicare diferite în raport cu norma. Dacă se renunţă la codificarea comportamentelor umane în „normal“ şi „anormal“, înţelegerea celui diferit devine mai uşoară („diferit“ nu este sinonim cu „anormal“). Una dintre condiţiile esenţiale în relaţionarea cu persoanele cu autism este renunţarea la forţarea acestora să urmeze logica „normalităţii“ pentru că, pur şi simplu, este vorba de alte lentile prin care se priveşte în jur.

Pornind de la cartea Anei Dragu, Mîini cuminţi. Copilul meu autist – care fic­ţio­nalizează experienţa reală a autoarei ca părinte al unui copil autist, denumit în roman Saşa –, Refracţie documentează şi alte cazuri, precum adolescentul Cezar, pasionat de benzile desenate pe care le creează cu frenezie şi le transformă dintr-o formă de artă într-o formă de comunicare, de expresie a universului său. Tot materialul documentar, analizat de psihologul Ruxandra Bunea (care şi peformează) este topit într-un discurs a­bra­ziv-poetic care se constituie într-o „traducere“ a autismului pentru cei „normali“. Nicoleta Lefter citeşte fragmente din Mîini cuminţi de pe iPad-ul unui copil: „Ține-mă în braţe, nu mă vărsa pe jos“, „Mamă, îmi curg degeţelele“. Sintagme realiste într-un univers (autist), poetice în altul („normal“). E semnificativ faptul că poezia permite comunicarea între cele două lumi. Există un moment de interacţiune cu publicul în care simptomatologia autiştilor este transpusă în­tr‑un chestionar adresat spectatorilor, care sînt astfel puşi în situaţia de a resimţi personal derapajele de la normă. Esenţiale aici sînt chestionările fricii: „Cînd ţi‑a fost frică ultima dată? Ce ai făcut cînd ţi‑a fost frică? De ce ţi-e frică?“, ce converg într-un monolog interogativ al performerei cu răspunsurile spectatorilor pe post de inserţii de realitate. Coregrafa Silvia Călin are un moment de imitare (impersonation) a lui Darth Vader într-un război al stelelor contra fricilor. Reprezentarea demonilor interiori ai copilului ia forme din „realitatea“ acestuia.

Refracţie este o instalaţie performativă compusă dintr-o podea-ecran de proiecţie, patru actanţi, înregistrări audio şi video (proiectate pe podea) din timpul documentării, un chestionar pe care spectatorii îl completează la final şi o dezbatere postspectacol. Actriţa Nicoleta Lefter şi coregrafa Silvia Călin sînt la a doua colaborare după Aleargă, un performance după romanul Anei Maria Sandu. Cele două se completează artistic, se catalizează reciproc. Silvia Călin foloseşte fragmentaritatea ca bază pentru mişcare, cu fraze coregrafice scurte şi repetitive. Video-artistul Mihai Păcurar măreşte spaţiul de joc prin proiecţiile pe podea, descoperind o perspectivă nouă pentru spectator. Tot cu perspectivele se joacă şi George Stănciulescu în muzică. El creează un univers sonor fragmentar şi repetitiv (ca şi cel coregrafic), urmînd logica interioară a persoanelor cu autism. Instalaţia vizează o formulă modulară de spectacol care dezbate ceea ce instaurează societatea contemporană drept standard. Este o formă performativă de a pune la încercare prejudecăţile din mentalul colectiv faţă de persoanele afectate de autism (sau cele cu dizabilităţi). Conştientizarea autismului vizează educarea părinţilor, profesorilor, copiilor, a întregii societăţi, care suferă încă de un deficit major de informaţie, lucru ce determină comportamente discriminatorii faţă de autişti. Incapabile să se ralieze normei sociale, persoanele cu autism pot avea aptitudini hiper-dezvoltate, pot fi muzicieni excelenţi (unii dintre ei au auz absolut) sau matematicieni de excepţie. În cazul autismului, ca şi în cazul altor afecţiuni, fiecare pacient este unic. Terapia şi interacţiunea sînt individualizate. Reţetele nu funcţionează. Autismul determină un mod de viaţă care trebuie înţeles, nu judecat şi marginalizat. Societatea românească este însă departe de asta, mentalul colectiv înregistrînd rateuri chiar acolo unde ar trebui să existe formatori de opinie: în şcoli, unde educatori/învăţători/profesori refuză să accepte copiii cu autism, dizabilităţi sau chiar cu boli care nu le afectează comportamentul (motivul: îi deranjează pe ceilalţi). Refracţie ar trebui performat în primul rînd în şcoală.

Nicoleta Lefter experimentează estetici, teme, stiluri, moduri de producţie artistică, spaţii cu o curiozitate vie şi fertilă, o bună intuiţie a textelor şi o sinceră simpatie pentru arta contemporană. Căutînd limbaje performative noi, Lefter este o actriţă scormonitoare, care refuză plasarea în clişee şi comoditatea unui stil propriu, preferînd să rişte, cercetînd formule inconfortabile – precum performance-ul sau dansul contemporan – pentru un actor format în şcoala clasică de teatru. Aflată continuu într-un proces de redefinire a propriei identităţi artistice, Nicoleta Lefter face parte dintre acei actori prin care teatrul evoluează.

Oana Stoica este critic de teatru.
dora
 
Posts: 3745
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: teatru

Postby dora » Fri Dec 07, 2018 2:21 pm

Nicoleta Lefter: „sunt un burete între persoana cu autism și public”

https://capitalcultural.ro/nicoleta-lef ... si-public/

13/10/20160
Joacă în teatrul de stat, experimentează, în cel mai responsabil mod, în cel independent. Sinceră, firească, cu emoție în cuvinte, Nicoleta Lefter din fața mea, la cafea – este aceeași ca în performance-urile sale. Acolo nu interpretează personaje, este ea însăși un personaj care-și asumă un rol.
După Aleargă, primul performance după romanul omonim al Anei Maria Sandu, al doilea o întâlnește pe Nicoleta Lefter cu universal complex și sensibil al persoanelor cu autism. „Refracție. O perspectivă asupra autismului” se construiește pe baza cărții Anei Dragu. Spectacolul performativ se joacă întâi în București (în Control Club), apoi la Iași (în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr), iar săptămâna aceasta ajunge la Sibiu, prin Festivalul Tânăr.

Cu această ocazie, am invitat-o pe Nicoleta Lefter să ne povestească despre rolul pe care și l-a asumat alături de echipa sa prin acest proiect, despre cum se simte impactul spectacolului și emoția interacțiunii cu persoane autiste, despre bucuria de a face teatru, în general.

„Refracție. O perspectivă asupra autismului” se joacă de aproape un an…

Nicoleta Lefter: Da. L-am scos anul trecut în noiembrie. Noi (n. ed. Asociația Uma Ed) am câștigat o finanțare la ARCUB (n. ed. Centrul de proiecte culturale al Municipiului București) în cadrul proiectului „Ești București”. Am câștigat în vară finanțarea și a trebuit, pe timpul verii să facem o perioadă de documentare, iar din toamnă am început lucrul la scenă. Perioada de documentare a fost mult mai lungă decât am repetat noi la scenă pentru că a trebuit să ne întâlnim cu persoane cu autism, cu copii cu autism, să citim tot felul de materiale în legătură cu asta. Spectacolul e mai mult o instalație performativă, e o împletire de senzații, sunete, imagini, stări. Nu e un spectacol.

Ce simți că a schimbat performance-ul tău în toată această perioadă?

Nicoleta Lefter: Eu m-am schimbat, cred, din momentul în care am terminat de citit cartea Anei Dragu, „Mâini cuminți, copilul meu autist”. Pe mine m-a copleșit cartea și din momentul acela am decis că trebuie să fac ceva în direcția asta. Iar după spectacol, am cunoscut foarte multe persoane cu autism, foarte mulți părinți care au copii cu autism, care m-au căutat, asociații din București… Am fost invitați la Festivalul Tânăr de la Sibiu. Ne-am întors acum de la festivalul de la Iași. În anul următor o să mergem în Germania cu spectacolul. O să îl jucăm la Viena. Am fost invitați să-l jucăm la MNAC (n. ed. Muzeul Național de Artă Contemporană), în București. Acolo se va deschide un proiect pentru teatru, dar un teatru mai special, în zona de performance. Spectacolul se dezvoltă. Noi nu ne-am așteptat să ia o amploare așa de mare.

Dar e ceva pentru care mă simt foarte responsabilă.
Faptul că după prima reprezentație au venit la tine părinți, asociații, te-a determinat cumva să aduci modificări performance-ului? Să adaugi ceva?

Nicoleta Lefter: Nu, dimpotrivă, am mai scos niște lucruri. De exemplu, la început, noi aveam un psiholog care era prezent în scenă și l-am folosit ca personaj… Eu nu joc un copil cu autism sau o persoană cu autism. Acolo sunt Nicoleta Lefter, actrița care citește și interpretează, dar nu așa cum faci la teatru – să intri într-un personaj. Eu sunt pur și simplu un burete între persoana cu autism și public. Și transmit ce am perceput eu, lucrând cu copiii cu autism, cunoscându-i. Avem și un psiholog, Ruxandra Bunea, care ne-a ajutat foarte tare pe toată perioada de documentare. Ea ne-a facilitat întâlnirea cu persoanele cu autism, pentru că ei sunt extrem de speciali. Nu poți interacționa oricum, au un alt sistem de operare. Nu poți interacționa a’a cum o faci cu o persoană normală, pe care, te duci, o iei în brațe, o saluți și ai un contact vizual sau tactil. Ei sunt cu totul și cu totul altfel și atunci nu poți să invadezi lumea lor și să te aștepți ca el să-ți răspundă cum vrei tu. Îți răspunde cum vrea el. Ruxandra n-a ajutat foarte tare să înțelegem acest mecanism, să ne apropiem. Însă mi-am dat seama că, în timp, nu mai era necesară prezența psihologului. Și de comun acord, am decis că nu mai e necesară prezența ei pe scenă.

Ce crezi că îi aduce pe oameni la spectacol? Vin de curiozitate, vin să înțeleagă mai bine?

Nicoleta Lefter: Sunt foarte mulți părinți care vin din curiozitate, asociații care vin din curiozitate, să vadă ce am făcut. Alții vin pentru că li s-a spus că ar trebui să meargă și să vadă performance-ul pentru că o să le ajute strict ca informație. Și sunt și oameni care vin pentru mine și persoanele care joacă în spectacol. A fost odată și un adult ca autism în sală și a fost foarte tare pe timpul performance-ului pentru că avea reacții neprevăzute și foarte frumoase. A mai fost o fetiță cu autism, de vreo 5 ani, care repeta, cu o rapiditate extraordinară, tot ce spuneam eu pe scenă. Era ca un ecou al meu. A fost foarte emoționantă reprezentația aceea.

nicoleta-lefter

Pentru tine e un rol sau e realitatea ta, un fel de a fi în momentul acela?

Nicoleta Lefter: Pentru mine e o realitate, un fel de a fi în momentul acela, nu e un rol. Nu. E foarte ciudat. Pentru că nici nu am emoțiile pe care le am înaintea unui spectacol de teatru sau de un alt performance, pentru că eu am tot făcut performance-uri în ultima perioadă… Nu aș putea să spun… E un alt soi de emoție, care vine din altă lume, cumva. Nu aș putea să explic ce e. Dar e ceva pentru care mă simt foarte responsabilă.

Cum crezi că înțeleg persoanele cu autism teatrul, arta spectacolului?

Nicoleta Lefter: O să vezi în performance… Noi am lucrat cu o fetiță și am încercat să o aducem la teatru. Ei vin foarte rar în spații cu multă lume. Am avut un copil cu autism care venea permanent la repetiții. Un membru al echipei cu care am lucrat are un copil cu autism. Copilul ne-a ajutat foarte tare. A venit în timpul performance-ului la repetiții. În primă fază, stătea foarte departe, privea de undeva foarte de sus. Se juca. Apoi, într-o altă fază a repetițiilor, începuse să devină foarte atent și stătea pe burtă și se uita. La un moment dat a spus: „Mami, spectacolul îmi dă fiori pe spate”. Apoi, altă dată copilul a zis: „Mami, eu cred că am autism”. Sunt niște oameni extrem de sensibili și au o lume interioară atât de bogată și de fascinantă, încât nu ai cum să nu empatizezi.

Nu e o afecțiune, nu e o boală… Pur și simplu, (n. ed. autismul) e un alt sistem de operare. Exact așa explică Ana Dragu. Eu funcționez pe Windows și tu funcționezi pe Linux. Sau pe un alt canal. Eu stau pe Instagram și tu stai foarte mult timp pe Facebook. Și apar erorile de comunicare. Omul acela e altfel. Atât. Nu înseamnă că e defect. Dacă tu vorbești și ai logică și discurs în ceea ce spui, el comunică prin alte mijloace.

foto-refractie

De ce i-ai pus numele Refracție?

Nicoleta Lefter: Căutam un titlu și a pornit dintr-o chestie extrem de simplă. Am băgat o linguriță în paharul cu apă (bagă și acum o linguriță în paharul din față)… Dintr-o parte, lingurița pare că se termină aici și de pe partea celalaltă, pare că de aici continuă. E pur și simplu un alt unghi, un alt punct de vedere. Și de aici mi-a venit ideea. Chiar de la refracție. Dacă cauți explicația cuvântului în DEX, asta înseamnă. E o realitate care se reflectă altfel, depinde cum o privești.

Ție de ce ți-e frică?

Nicoleta Lefter: Mie îmi e foarte frică de singurătate. Dar e ciudat pentru că sunt momente în care abia aștept să stau singură. Cred că mi-e frică, de fapt, de golul acela…

Cum reacționează oamenii când sunt întrebați de frici?

Nicoleta Lefter: Foarte interesant. Acela e momentul cel mai interesant din spectacol, zic unii. Mă duc, îi întreb. Unii răspund. La Iași, pe un băiat l-a bufnit plânsul. Alții își feresc privirea, alții răspund „mie îmi e frică de moarte” – sau de orice altceva.

La Sibiu vine și Ana Dragu.

Nicoleta Lefter: Ana Dragu va vedea spectacolul pentru prima dată.

Ați ținut legătura în toată această perioadă?

Nicoleta Lefter: Da, da, ne-am și împrietenit. Am creat o relație și cu Dudu, băiatul ei. Dar și cu Ana Maria Sandu m-am împrietenit. Și cu Adela Greceanu. Ce interesant e cum se leagă lucrurile. De fapt, e un schimb. Eu îți dau o carte și tu îmi dai un spectacol. Și astfel se creează o relație.

Performance-ul e mult mai aproape de oameni față de un spectacol clasic?

Nicoleta Lefter: Cred că da. Știi cum e? E ca și cum eu te-aș invita la mine acasă, la masă. Cred că așa e. Eu așa îl percep. E o realitate cu public, o întâlnire intimă și adevărată. În spectacolele de teatru clasic eu sunt în alt fel. Acolo fac personaje, iar în performance-uri este ca acum la cafea, e mai sincer.
dora
 
Posts: 3745
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: teatru

Postby dora » Fri Dec 07, 2018 2:26 pm

Interviu cu Kelly Hunter despre teatru și autism: „Oferind o voce celor fără voce...”
04/11/2018

https://capitalcultural.ro/interviu-cu- ... fara-voce/

Dincolo de lumina difuză a scenei, de bucuria imprimată pe chipul copiilor care participă la spectacol, de privirile emoționate ale părinților, dincolo de patosul din ochii actorilor care recreează o piesă celebră pe scena Teatrului GONG- “ Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. Dincolo de toate acestea, se află ea. O întrezăresc. Are zâmbetul larg și cald ca al unei mame bune. Mâinile ei sunt deschise ca într-o îmbrățișare. Ea e Kelly, Kelly Hunter. Am întâlnit-o în cadrul Festivalului Tânăr de la Sibiu desfășurat în perioada 2-11 noiembrie. În prezent e director artistic al companiei Flute Theater. Lucrează cu copiii și tinerii cu tulburări de spectru autist de mai bine de 15 ani. Și-a început cariera ca actriță la Royal Shakespeare Company din Marea Britanie. Ce a făcut-o să își dedice întreaga energie și pasiune în a lucra cu tinerii autiști urmează să aflați din interviul de mai jos.

De ce ați decis să începeți acest proiect cu terapia dramatică pentru tinerii cu autism?

Kelly Hunter: Mereu am simțit că era ceva mai mult pe care aș putea să-l dau înapoi societății și lumii. Am vrut să creez o modalitate de a folosi Shakespeare pentru oamenii care nu ar avea nici o altă șansă să participe. Așa că am început să lucrez într-o școală cu nevoi speciale și mi s-a spus că pot juca cu oricine, cu excepția copiilor cu autism. Am fost intrigată de ideea pe care o aveau oamenii despre această categorie de ființe umane și am crezut că nu poate fi adevărat. Așa că, i-am convins să mă lase să încerc. Acum 20 de ani, am început să mă joc cu acești copii. Odată ce am început cu adevărat, efectul a fost uimitor și profesorii lor au fost atât de surprinși. De la acea clasă mică, care mi-a răspuns atât de pozitiv, nu am renunțat și am vrut întotdeauna să fac ceea ce fac acum.

Cum este lumea lor diferită de a noastră?

Kelly Hunter: Nu lumea lor e cea care este diferită, ci capacitatea lor de a-și exprima sentimentele, fie că este vorba de furie, de bucurie, de fericire sau de tristețe. Aceste lucruri aproape se blochează sau sunt blocate. Lumea din jur devine confuză pentru persoana cu autism. Ceea ce facem este să încercăm să deblocăm acea confuzie și să le oferim spațiul de exprimare, spațiul și timpul de joc. De asemenea, oamenii cu tulburări de spectru autist se luptă cu timpul; se luptă cu înțelegerea faptului că următorul moment va fi în regulă. Este ca și cum, autismul ar fi ca un atac de panică extins, ca și când ceva rău se poate întâmpla tot timpul. Motivul pentru care facem aceste bătăi de inimă cu mâna, e să calmăm sentimentul odată ce apare. Încercăm să sugerăm că următorul moment va fi liniștit. Respirația următoare și pasul următor plăcut și nu au de ce să se teamă .

Ați dezvoltat o metodă inovatoare numită „hunter heartbeat”. Despre ce este vorba?

Kelly Hunter: Bătaia inimii vine din limbajul lui Shakespeare. Shakespeare și-a scris versurile în ritmul bătăilor inimii, care se numește pentametru iambic. Și așa, l-am folosit pentru a calma copiii la începutul și la sfârșitul experienței, deoarece acestea sunt primul sunet pe care îl auzi. Înainte de a te naște, auzi bătăile inimii mamei în uter. Și astfel, încercăm să recreăm acea senzație, cum ar fi cea de căldură, calm și confort.

Stăm într-un cerc și batem ușor cu mâna la piept în ritmul bătăilor inimii. Jucăm întotdeauna aceste jocuri, dar în interiorul jocurilor există loc pentru un număr infinit de mici schimbări tot timpul, în funcție de copilul cu care se joacă și de cât de multă experiență au actorii, cu atât mai mult pot să se abată de la reguli cât pentru a permite copilului să se acomodeze. Deci, metoda mereu se dezvoltă și se creează.

Aveți vreo provocare pe care v-o aduceți aminte de-a lungul carierei?

Kelly Hunter: Provocările au fost întotdeauna adulții care înconjoară copiii, nu mă refer la părinți – ci la oamenii care nu cred că acest proiect merită. Așa că, să conving adulții care au putere, oameni care conduc teatre mari, oameni care au mulți bani să sprijine această inițiativă a fost cea mai mare provocare la început. Rămâne cea mai mare provocare și acum. Este ca și cum am da o voce celor fără voce și să oferim timp și plăcere celor care sunt ținuți la distanță. Aș spune că adulții ar trebui să se trezească puțin și să înceapă să descopere cum pot ajuta oamenii care au într-adevăr nevoie.

kelly-hunter-spectacol

Cum funcționează incluziunea socială în țara dumneavoastră – Marea Britanie?

Kelly Hunter: Există lupte cu incluziunea socială în întreaga lume. În Marea Britanie în orașele mai mari, incluziunea socială este mai bună. Există mai multă frică față de cineva care este diferit în mediul rural și satele rurale. Dar nu aș spune, că Regatul Unit stă mai bine sau mai rău decât oriunde altundeva. Astăzi, de exemplu [referire la Sibiu] a fost una dintre cele mai calde, mai prietenoase și mai frumoase grupuri de oameni pe care i-am întâlnit. Toate familiile, își susțin atât de mult copiii lor și sunt atât de mândri de ei. A fost extrem de înduioșător.

Arta contribuie la incluziunea socială?

Kelly Hunter: Da, categoric pentru că arta aduce oamenii împreună și sparge zidurile și barierele. Dacă poți să faci o piesă de teatru, o melodie sau o pictură care îi aduce pe toți împreună, care îi face să-și uite propriul sine ca individ. Dacă îi face în același timp să fie mândri că fac parte din grup, atunci arta își face treaba. Destul de des astăzi, arta este folosită doar pentru divertisment și nu este nimic în neregulă cu asta, dar este mult mai mult decât atât. De aceea fac ceea ce fac, pentru că atunci când am început acum 20 de ani, am fost implicată în ceva care nu avea nici un sens mai profund. Acum îl simt. Arta pe care o fac acum încearcă să aibă sens și un scop.

foto
dora
 
Posts: 3745
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI


Return to CARTI, FILME AUTISM

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 0 guests