Comunicarea, reciprocitatea sociala si autismul

Moderators: camel, jumbo, shakalu, dora, Milena, dominique, moderators

Comunicarea, reciprocitatea sociala si autismul

Postby dora » Tue Apr 16, 2013 3:24 pm

COMUNICAREA, RECIPROCITATEA SOCIALĂ ȘI AUTISMUL (Partea I)

Posted by alfredadler ⋅ 10/10/2012⋅ 2 comentarii


Millar, A. (2011) Communication, Social Reciprocity and Autism. P.Prina, K.John, A.Millar & C.Shelley (Eds) Adlerian Year Book. London: ASIIP pp 40-57 (trad. & adapt.: Dr. Răzvan Gogălniceanu – mentionam ca materialul ne parvine prin bunăvoința dnei Anthea Millar)

Introducere

”Vorbirea, una dintre cele mai mari realizări ale vieții, nu este emanația unui individ, ci este rezultatul cooperării tuturor. Vorbirea ar fi de neconceput în lipsa ideii de a împărtăși cu ceilalți. Vorbirea reprezintă conectarea între doi sau mai mulți oameni cu scopul de a comunica și de a se înțelege reciproc.” (Adler, 1931/2004, p.172)

Cuvintele lui Alfred Adler subliniază importanța vorbirii și a limbii în conectarea și cooperarea cu ceilalți. Oamenii sunt ființe sociale: comunicarea se află în miezul interacțiunii sociale și în cele din urmă stă la baza dezvoltării interesului social, cel mai distinctiv concept al Psihologiei individuale a lui Alfred Adler (Ansbacher&Ansbacher, 1956).

Dezvoltarea abilităților de comunicare permite copiilor să exercite controlul asupra lumii lor emoționale și sociale, să relaționeze cu ceilalți, reprezentând temelia succesului comunicării de mai târziu, comunicare care să le permită ducerea la împlinire a sarcinilor vieții (munca, relațiile sociale și intimitatea). Dacă familiaritatea cu vorbirea și limbajul este atât de importantă în resimțirea sentimentului de apartenență, putem spune că și contrariul este valabil: experimentarea unor dificutăți în comunicare foarte probabil că va crea bariere în conectare și cooperare. Cu acest gând în minte, scopul meu aici este de a explora câteva modalități eficiente de construire a punților de comunicare cu oamenii care comunică diferit și au deficiențe în comunicare, și de asemenea de a investiga câteva preconcepții privind situația acestor oameni și a diferențelor lor de comunicare. Mă voi concentra în special asupra oamenilor din spectrul autist, dar cred că principiile pe care le voi discuta au legătură cu provocările pe care comunicarea le ridică în general.

În cariera mea de început, ca logoterapeut am lucrat cu oameni care se confruntau cu dificultăți de comunicare, urmări ale unor condiții speciale cum ar fi paralizia cerebrală severă, accidentele vasculare cerebrale și autismul. Îmbogățindu-mi experiența, mi-a devenit din ce în ce mai clar că din cadrul pregătirii mele profesionale lipsea ceva. Din perspectiva concentrării mele asupra individului totul era foarte bine, dar îmi lipsea imaginea de perspectivă asupra chestiunii. Contactul meu cu Psihologia adleriană mi-a oferit posibilitatea deprinderii viziunii de perspectivă și a importanței înțelegerii acestui tot reprezentat de întregul sistem social în care cufundat persoana cu dificultăți de comunicare, clarificându-mi nevoia de a susține și de a pregăti familia unei astfel de persoane, rudele și prietenii ei, în vederea unei comunicări axată mai mult pe reciprocitate socială.

Ce vreau să spun prin reciprocitate socială? Trecând printr-o seamă de definiții de dicționar, am înțeles-o ca pe o formă de schimb sau influențare mutuală care are loc între oamenii care au o postură de egalitate – fiind vorba despre un anumit tip de simetrie în poziționarea persoanelor implicate în schimbul reciproc, fără ca vreuna dintre ele să își asume un rol dominator. Acest aspect pare să rezoneze foarte aproape de conceptul de interes social (tradus alteori ca sentiment comunitar sau de comuniune), clar exprimat în cuvinte de către mai tânărul coleg al lui Adler, Rudolf Dreikurs (1991). În textul de mai jos eu am văzut ingredientele reciprocității sociale, ideea de ”a da și a primi la schimb” dreptul a-ți exprima părerea, chestiune esențială pentru o dezvoltare a unei comunicări sociale eficiente:

”Sentimentul comunitar nu are obiectiv închistat. Mult mai aproape de adevăr se poate spune că el crează dorința de cooperare cu ceilalți într-un anumit fel și de a stăpâni situațiile cu care omul se întâlnește în viața lui. Sentimentul comunitar este expresia capacității noastre de ”a-da-și-a-primi-la-schimb”. (Dreikurs, 1991, p.9)

Un alt aspect caracteristic comportamentului social reciproc este empatia. Adler lega foarte strâns empatia de conceptul său central, interesul social. Această legătură este subliniată în următorul comentariu:

”… am găsit în textul unui autor englez o frază care exprimă clar ceea ce am putea considera o explicație (a interesului social): <a vedea cu ochii celuilalt, a auzi cu urechile celuilalt, a simți cu inima celuilalt>. …empatia … este un aspect al interesului social și este un ingredient absolut esențial în realizarea traiului la nivel social” (Ansbacher&Ansbacher, 1964, pp.135-136).

Dacă comportamentul de reciprocitate socială este înteles ca fiind în miezul tuturor comuncărilor eficiente, ce ar trebui să însemne asta pentru cei din spectrul autist? Din punctul de vedere al criteriilor diagnostice persoanele autiste sunt etichetați ca având anomalii calitative în comportamentul de reciprocitate socială (APA, 1994; WHO, 2007) și, de asemenea, o lipsă de empatie. Simon Baron-Cohen a numit asta ”orbirea minții” (orig. ”mindblindness”), concept rezultând din ceea ce el crede a fi o dezvoltare întârziată a Teoriei de funcționare a minții (orig. Theory of Mind) (Baron-Cohen, Leslie&Frith, 1985). A avea o Teorie de funcționare a minții permite oamenilor să se poată ”pune în papucii altuia”, să-și poată imagina gândurile și sentimentele celuilalt. Astfel este indicată lipsa de înțelegere pe care o au adesea copiii autiști asupra acestor aspecte și faptul ca nu pot aprecia statusul emoțional al altor oameni. Baron-Cohen (2009) a dezvoltat acest tipar de înțelegere, numindu-l teoria de ”empatizare-organizare”. Această teorie implică întârzierile și deficitele în empatizare, explicând în același timp atuurile neştirbite sau adesea superioare ale acestor oameni în ceea ce privește organizarea-sistematizarea. Totuși mulți specialiști păstrează doar măsura unidimensională a ”orbirii minții” ca bază a descrierii oamenilor autiști. Această atitudine e posibil să contribuie la perpetuarea felului unidimensional sau a lipsei de reciprocitate socială cu care sunt primiți la rândul lor autiștii.

Autorii adlerieni Huber și Zivalich (2004) scriind despre intervențiile terapeutice pentru copiii cu autism, s-au concentrat de asemenea asupra lipsei reciprocității sociale, arătând că simptomele autismului așa cum sunt ele marcate în DSM (APA, 1994) sunt diametral opuse conceptului adlerian de interes social. Deși Alfred Adler nu a avea cunoștință de termenul de ”autism” așa cum a fost acesta administrat dupa moartea sa (1943, Kanner a fost cel care a introdus termenul), totuși Adler a avut un punct de vedere mai degrabă general asupra celor cu dificultăți de comunicare:

”În cazurile de copii sau adulți cu dezvoltare precară a limbajului … am observat importanta lipsă a atenției creative în cadrul contactului verbal cu alți oameni, am obsevat faptul că persoana respectivă nu denotă acea atitudine de ”a împărți”, nu se ”dă pe sine”, prin urmare nu se simte ”acasă” cu oamenii și îi lipsește interesul umanitar.” (Adler, 1931/2004, p. 172)

Eu îmi doresc să pun în discuție abordările care se concentrează numai asupra aparent limitatei reciprocități sociale a oamenilor cu autism, și să cercetez mai profund problema reciprocității sociale din perspectiva comportamentului persoanelor non-autiste îndreptat către persoanele autiste. Aplecându-mă asupra comunicărilor scrise sau video ale unor avocați ai autismului cum sunt Temple Grandin (2008) și Amanda Baggs (2007, 2010), și, de asemenea, prezentând câteva cercetări-cheie, în special cele ale lui Morton Ann Gernsbacher (2006; Gernsbacher, Stevenson, Khandakar & Goldsmith, 2008), am descoperit o perspectivă alternativă care reprezintă baza acestui articol. Astfel, pentru a furniza o egalitate și a amplifica răspunsul social al persoanelor autiste, persoana non-autistă este cea care trebuie să facă un efort mai mare de a vedea lumea prin ochii omului autist – și tot ei îi revine preluarea inițiativei de a acționa printr-un comportament de reciprocitate socială.


http://alfredadler.wordpress.com/2012/1 ... -partea-i/


COMUNICAREA, RECIPROCITATEA SOCIALĂ ȘI AUTISMUL (Partea II)

Posted by alfredadler ⋅ 17/10/2012⋅ Un comentariu




Millar, A. (2011) Communication, Social Reciprocity and Autism. P.Prina, K.John, A.Millar & C.Shelley (Eds) Adlerian Year Book. London: ASIIP pp 40-57 (trad. & adapt.: Dr. Răzvan Gogălniceanu – mentionam ca materialul ne parvine prin bunăvoința dnei Anthea Millar)





Pentru o înțelegere mai deplină a acestei idei este necesară o explorare sumară a dezvoltării comunicării normale, concentrându-ne în special asupra interacțiunilor sociale care apar între nou-născut și îngrijitorul său.

Dezvoltarea vorbirii și a limbajului

Înțelegerea limbajului și exprimarea prin vorbire implică mai mulți factori interdependenți. Pentru a primi și a răspunde unui mesaj, verbal sau non-verbal, trebuie să fim capabili de a integra toate informațiile pe care le receptăm prin diferitele căi senzoriale, asta dacă este să extragem înțelesul deplin. Acest lucru reprezintă o încercare majoră pentru mulți dintre autiști ca urmare a supraîncărcării senzoriale pe care aceștia o trăiesc, și acesta este aspectul pe care îmi doresc să-l explorez mai profund în cele ce urmează.

Voi folosi un exemplu simplu pentru a ilustra multitudinea de factori implicați în înțelegerea și exprimarea limbajului.

Maya, un copil în vârstă de 4 ani, își aude tatăl spunându-i: ”Ce vom face când Johnny va veni să se joace pe-aici?”. Pentru a recepționa și pentru a înțelege acest mesaj, Maya trebuie să aibă intacte auzul, văzul și procesele cognitive care să îi permită:

- Să discearnă între toți stimulii auditivi care sunt în desfășurare – poate fi vorba despre muzica care se aude, poate fi traficul străzii sau poate fi gălăgia pe care o face un alt copil;

- Să posede cunoștințele gramaticale și înțelesurile fiecărui cuvânt: de exemplu, să știe că tatăl se referă la timpul viitor;

- Să interprete fiecare parte din comunicarea verbală și non-verbală a tatălui ei și să extragă înțelesul (de exemplu, tonalități diferite ale vocii pot furniza înțelesuri diferite);

- Să înțeleagă situația din perspectivele culturală și socială – adică, să știe cine este Johnny și să aibă o idee despre potențialele activități de joacă. Maya trebuie de asemenea să înțeleagă scopul comunicării și să aibă motivația să-l asculte.

Pentru ca Maya să răspundă cu succes celor de mai sus, ea are nevoie de următoarele:

- Memorie intactă, deținerea înțelesurilor conceptelor comunicate și capabilitatea de a procesa vorbire;

- Să aibă ce spune – și să dețină un vocabular pe care să-l folosească cu sens;

- Să dețină structurile fizice necesare creării sunetelor și, de asemenea, să fie în stare să folosească cu exactitate sunetele vorbirii. Ea are nevoie de auz și vedere intacte pentru a putea primi feedback-ul răspunsului pe care îl dă;

- Să cunoască felul în care funcționează comunicarea în cadrul culturii în care crește și să fie motivată să comunice social.

Pe lângă toate abilitățile de mai sus, Maya trebuie să se găsească într-o relație emoțională care să îi permită să se simtă în siguranță cu părinții și cu frații ei. Puntea de bază către sentimentul de apartenență este asigurată de experimentarea unei comunicări în spirit pozitiv cu familia și cu alți membri ai societății, cu oameni adulți sau de aceeași vârstă, precum și de exprimarea și receptarea limbajului cu variatele coduri sociale și culturale pe care le folosesc oamenii, și aici ne referim la alternanța într-o convorbire, la oferirea unui răspuns și la salut.

Dezvoltarea nou-născutului

De-a lungul ultimilor 40-50 de ani a avut loc o continuă consolidare a ideii că nou-născuții au o predispoziție în privința interesului lor pentru alte ființe umane (Fantz, 1963; Ashmead & Lipsitt, 1977) și că au o sensibilitate crescută pentru vocile celor care se îngrijesc de ei și că diferențiază vocile acestora (De Caspar & Fifer, 1980). De asemenea, este clar faptul că nou-născuții au abilități complexe de socializare, fiind interesați de interacțiuni față-în-față, imitând expresii faciale și anumite sunete (Meltzoff & Moore, 1983; Kugiumitzakis, 1993). Viziunea lui Alfred Adler în privința potențialului tuturor oamenilor de a dezvolta Interesul social este o chestiune bine susținută în literatura de cercetare.

Alternanța în convorbire și împărțirea atenției

În ultimele 2 decenii au avut loc investigații privind a ideea că nou-născuții comunică pur-și-simplu imitând sau pre-intențional (Reddy, 1999). Într-o dezvoltare normală, procesul comunicării este bidirecțional și poate fi observat între nou-născut și cel care îl îngrijește, fiecare participând egal în cadrul unor interacțiuni plăcute și armonioase. Alternanța în convorbire este fundamentală pentru interacțiunile sociale și pentru dezvoltarea conversațiilor. Un aspect principal în aceste conversații ”precoce” este reprezentat de încărcarea cu înțelesuri a comportamentelor și vocalizărilor nou-născutului de către îngrijitorul lui, conducând la alternanță și o împărțire a atenției dintre cei doi (Tomasello & Ferrar, 1986; Garton, 1992).

Părinții privesc încotro se pare că se uită copilul lor și vorbesc despre acel lucru care pare a-l interesa pe acesta. Asta spune că situația este de fapt invers față de opinia comună care zice că cel mic îl imită pe cel mare, fiind vorba practic despre părintele care urmărește locul către care conduce copilul, încărcând acțiunile acestuia cu înțelesuri, învătându-și copilul că acțiunile conduc către răspunsuri, și dând sens fluxului de cuvinte. Crucial este faptul că atunci când aceia care furnizează cunoștințe de limbă urmăresc și fac vorbire despre ceea ce copilul concentrează cu privirea, achizițiile de limbaj ale copilului se produs într-un ritm mai rapid (Tomasello & Farrar, 1986).

Pentru a ilustra felul în care părinții nou-născuților își urmează în mod natural copiii, încărcând cu înțelesuri acțiunile și vocalizările celor din urmă, prezentăm un dialog care s-a purtat în 30 de secunde între o mamă și fetița ei de 8 săptămâni:

Copilul (privind chipul mamei): ”Ah-aah-aah”

Mama (zâmbindu-i): ”Ce-ai făcut? I-a zi ce-ai făcut?”

Copilul: ”Aahaah – aah aah”

Mama (râzând): ”Oh! Te distrezi – și mai ce, i-a zi?!”

Copilul: ”Aahraarh!”

Mama:”Oh – chiar așa!”

Deci pentru ca această cominicare să lucreze eficient, este nevoie de mai mult decât intenția comunicatorului de a împărtăși un mesaj. Mai este necesar ca altcineva să aștepte acel mesaj și să urmărească îndeaproape ceea ce urmărește și comunicatorul. O bună conversație se bazează pe o interacțiune reciprocă, bidirecțională.

http://alfredadler.wordpress.com/2012/1 ... partea-ii/
dora
 
Posts: 3729
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Return to CE ESTE AUTISMUL-ARTICOLE

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 0 guests