CENTRUL HORIA MOTOI,BUC, ABA

Moderators: camel, moderators

Postby dora » Sun Sep 02, 2012 10:08 pm

Cine suntem noi?

Cristina şi Damian Nedescu, împreună cu Vali Grigore au decis, în 2004, înfiinţarea Asociaţiei pentru Ajutorarea Copiilor cu Autism din România “Horia Moţoi”. La acea dată, în ţară, nu exista ideea posibilităţii recuperării copiilor cu această dizabilitate şi nici un loc care să ofere intervenţii cu acest scop. Doar A.N.C.A.A.R. (Asociaţia Naţională pentru Copii şi Adulţi cu Autism) organiza ore de kinetoterapie şi jocuri pentru implicarea lor.

Patru ani mai devreme, la vârsta de doi ani, Radu, unul din fiii familiei Nedescu, fusese diagnosticat cu autism. “Toată lumea îmi spunea că nu am ce să fac.”, îşi aminteşte Cristina. “«Manifestarea urmează să se agraveze, o să-ţi fie tot mai greu să-l stapâneşti. Va trebui probabil internat.»” Certificatul de handicat pe care l-au obţinut pentru Radu, care atesta că starea lui este “iremediabilă” şi că are un IQ de 35, nu i-a făcut să se teamă de eticheta societăţii. Au folosit acest act pentru a obţine suma lunară pe care statul o prevedea ca ajutor pentru această categorie de handicap, pe atunci în valoare de 300 de lei şi au continuat să caute o soluţie pentru recuperarea copilului lor.

Au găsit-o când Radu împlinise cinci ani. Ea s-a numit ABA (Applied Behavioral Analysis / Analiză Comportamentală Aplicată), singurul tratament pentru autism a cărui eficienţă e dovedită ştiinţific. După un an de intervenţie comportamentală bazată pe principiile ABA, când evoluţia lui Radu era evidentă, iar Cristina şi Damian erau convinşi de rezultatele pe care le poate aduce ABA, i-au propus lui Vali să fie membru fondator, alături de ei, al primului Centru din România, destinat recuperării copiilor cu autism, prin ABA. Deşi pe atunci nu bănuia implicaţiile practice ale unui asemenea proiect şi nici nu ştia ce înseamnă “autism”, Vali a acceptat fără ezitare.

Conform DSM-IV (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, ediţia a patra), autismul se numară printre tulburările pervasive de dezvoltare şi este caracterizat prin prezenţa unei dezvoltări anormale sau deteriorate în interacţiunea socială şi în comunicare, dar şi printr-un repertoriu restrâns de activităţi şi interese. Manifestările tulburării variază mult în funcţie de nivelul de dezvoltare şi de vârsta cronologică a individului. Deteriorarea în interacţiunea socială e semnificativă în utilizarea multiplelor comportamente nonverbale (ca privitul în faţă, expresia facială, posturile şi gesturile corporale). Poate exista o incapacitate în a stabili relaţii cu cei din jur, corespunzătoare nivelului de dezvoltare, sub diferite forme, la diferite vârste. Indivizii mai tineri pot avea foate puţin sau nici un interes în a stabili prietenii. Indivizii de vârstă mai mare pot fi interesaţi în stabilirea de relaţii sociale, dar sunt lipsiţi de înţelegerea convenţiilor interacţiunii sociale. Poate fi prezentă o lipsă de reciprocitate emoţională sau socială (de exemplu, nu participă la jocuri sociale simple, preferă activităţile solitare). Indivizii cu această tulburare pot uita de ceilalţi copii (inclusiv de fraţi) şi pot să nu aibă nici o idee despre necesităţile altora.

Deteriorarea în comunicare afectează aptitudinile verbale şi nonverbale. Poate exista o întârziere sau o lipsă totală a dezvoltării limbajului vorbit. La indivizii care vorbesc, poate fi prezentă o deteriorare considerabilă în capacitatea de a iniţia sau de a susţine o conversaţie cu alţii, pot folosi un limbaj repetitiv şi stereotip sau unul propriu (adică un limbaj care poate fi inţeles clar numai de cei familiarizaţi cu stilul de comunicare al individului). Poate exista o lipsă a jocului simbolic spontan, variat, sau a jocului imitativ, social, corespunzător nivelului de dezvoltare. Structurile gramaticale sunt adesea imature şi includ uzul repetitiv şi stereotip al limbajului sau un limbaj propriu.

Indivizii cu tulburare autistă au patternuri de comportament, interese si activităţi restrânse, repetitive şi stereotipe. Mişcările stereotipe ale corpului implică mâinile (bătutul din palme, fluturatul degetelor) sau întregul corp (legănatul, înclinatul şi balansatul). Pot fi prezente anomalii de postură (de exemplu, mersul pe poante, mişcări ale mâinilor şi posturi corporale bizare). Persoanele cu autism manifestă o preocupare persistentă pentru părţi ale obiectelor. Pot fi fascinaţi de mişcare (de exemplu, de învârtirea roţilor jucăriilor, deschiderea şi închiderea uşilor) sau ataşaţi de unele obiecte neanimate.

Perturbarea trebuie să se manifeste prin întârzieri sau funcţionare anormală în cel puţin unul din următoarele domenii, înainte de vârsta de trei ani: interacţiune socială, limbaj, joc simbolic sau imaginativ. În cele mai multe cazuri, nu există o perioadă de dezvoltare normală indubitabilă, deşi în aproximativ 20% din cazuri, părinţii vorbesc despre o dezvoltare relativ normală a copilului înainte de unu sau doi ani. În astfel de cazuri, părinţii spun despre copil că a achiziţionat puţine cuvinte şi le-a pierdut sau că pare să stagneze. Tot conform DSM, rata medie a tulburării autiste în studiile epidemiologice este de 5 cazuri la 10 000 de indivizi. În USA, în 2006, aproximativ 1% sau un copil din 110 era clasificat ca având un diagnostic de autism. Statistici detaliate puteţi găsi la adresa http://www.cdc.gov/mmwr/preview/mmwrhtml/ss5810a1.htm. În România, nu există nicio statistică de acest fel.

De-a lungul timpului, au apărut diverse terapii şi căi de tratament pentru autism. Printre ele, ABA, terapia prin artă, integrarea senzorială, terapia cu animale, terapia prin îmbrăţişare, terapia prin muzică, TEACCH sau terapia prin joc. ABA este însă singura confirmată ştiinţific şi pentru care există numeroase studii în întreaga lume. O parte din aceste studii le puteţi regăsi pe pagina Journal of Applied Behavior Analysis (JABA) – http://seab.envmed.rochester.edu/jaba/ şi la adresa Journal of Experimental Analysis of Behavior – http://seab.envmed.rochester.edu/jeab/.

Până la cinci ani, pentru Radu, lumea nu avea nicio noimă. Găsea putere sau fascinaţie în alergat, ţipat, închiderea şi deschiderea uşilor, în roţile unei maşini de jucărie, în mersul pe vârfuri şi fluturatul mâinilor. Cristina şi Damian au cerut şi au primit sprijinul unui specialist de la UK Young Autism Project, un centru din Marea Britanie, bazat pe cercetare, specializat în educarea copiilor cu autism, folosind chiar metoda ABA. Cu ajutorul lui Liz Shew, Radu a avut un parcurs foarte bun şi o evoluţie cognitivă rapidă, stimulată de consecvenţa şi determinarea echipei de tutori şi a părinţilor.

Radu spune că lumea, pentru el, a început să se construiască pe măsură ce a învăţat lucruri. A văzut-o cu fiecare imagine şi concept adăugate, cu fiecare nouă conexiune întărită. În el s-au aşezat toate, de la mecanic spre ceva viu. Ereditatea, educaţia şi mediul au influenţat descoperirea curiozităţii, veseliei, candorii, gândii lui logice de astăzi şi l-au modelat astfel încat acum îşi asumă consecinţele pentru greşeli, empatizează uşor şi are o atenţie particulară faţă de lucrurile pe care le vede şi le ascultă. Evoluţia lui i-au făcut pe Cristina şi Damian să se întrebe cum ar fi ca tot mai mulţi copii cu autism să capete această deschidere?

“Îmi aduc aminte că discuţia cu ei, despre înfiinţarea unui Centru, a început aici.”, povesteşte Vali Grigore, arătând spre curtea actualului sediu al Centrului “Horia Moţoi”, din Strada Zambilelor, 62-64, al cărei directoare este. “Facem un Centru, dar cum să fie? Orele de intervenţie să se ţină săptămânal? Să fie patru ore, opt ore? Cât să se implice părinţii? Cum trebuie să arate?”

Ea, Cristina şi Damian au început să verifice opţiunile de organizare. Dacă acum fiecare cameră este echipată cu sistem de supraveghere şi înregistrările pot fi selectate şi revăzute oricând, pe atunci priveau prin geamuri la ceea ce se petrecea în camere. O singură încăpere, care avea uşile din lemn, era dotată cu o cameră de luat vederi care uneori mergea, aşa cum alteori nu mergea. În cele două sedii anterioare celui de astăzi, toate s-au făcut treptat: sistemul de încălzire funcţiona cu întrerupere, spaţiul era destul de restrâns, nu exista conexiune la internet, materiale se transferau de la un copil la altul şi adesea se rătăceau.

Pentru că nu aveam modelul unui Centru deja funcţional, pe care să-l aplice, au adoptat ca principii de organizare felul în care Damian şi Cristina conduseseră workshopul la ei acasă, cu Radu. Damian angajase mulţi oameni pentru agenţia de publicitate pe care o conduce, aşa că a început selecţia viitorilor tutori. Se deciseseră să respecte metoda de lucru unu la unu, pe care o presupune ABA. Fiecare copil urma să lucreze cu doi tutori pe durata unei zile. Tot Damian a ţinut şi primul training, după cărţile pe care le studiase. Le-a prezentat tuturor programele pe care Radu le lucrase şi felul în care ele au fost aplicate.

Când au demarat lucrul cu copiii, au fost surpinşi să vadă că rezultatele întârziau să apară, că evoluţia lor nu avea acelaşi ritm rapid cum se dovedise a fi cazul lui Radu. Credeau însă foarte tare în ABA şi asta i-a făcut să continue. Au început să caute, împreună cu ceilalţi membri ai echipei Centrului, studii şi soluţii punctuale. Exista un permanent schimb de informaţii între tutori. La început, părinţii copiilor aflaţi în lucru au fost foarte mult implicaţi. Organizau şedinţe săptămânale cu ei, uneori reunindu-i pe toţi în aceeaşi cameră. Cu timpul au observat că asta îi determina să compare situaţiile copiilor. Odată la trei-patru luni, organizau traininguri pentru părinţii din ţară. Damian prezenta teoria, iar o parte din tutorii Centrului demonstrau cum se lucrează. Părinţii erau invitaţi să observe intervenţiile sau să ia modelul materialelor de care ar fi avut nevoie.

Când au apărut primele rezultate pentru copiii aflaţi sub supravegherea Centrului, cu toţii şi-au dat seama că nu doar rigoarea e cea care contează, ci şi ritmul pe care-l are fiecare copil. Au conştientizat cât de importantă e adaptarea programele la fiecare caz. Aceeaşi atenţie focusată pe nevoile copilului, în permanentă schimbare, i-a făcut pe coordonatori să se întrebe mereu ce tutore este potrivit lângă un anumit copil şi coleg de echipă, pentru o perioadă de timp.

După opt ani de la înfiinţare, din când în când, în Centrul “Horia Moţoi” vin în vizită copii cu autism care între timp au fost recuperaţi prin orele de intervenţii comportamentale bazate pe principiile ABA, ţinute aici, prelungite de-a lungul a doi-trei ani. Centrul există pentru că ei sunt dovada faptului că autismul nu este un obstacol de netrecut, ci mai degrabă o şansă pentru transformare
http://centru.devel.rezolvit.ro/cine-suntem-noi/
dora
 
Posts: 3770
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: CENTRUL HORIA MOTOI,BUC, ABA

Postby dora » Sun Jul 14, 2013 6:34 pm

Amatorismul binevoitor în terapia autismului

Amatorismul binevoitor în terapia autismului
15 Ian 2013

http://autismterapieaba.wordpress.com/2 ... utismului/
Amatorismul este dăunător pentru copiii afectaţi de autism.

Cea mai mare miză în autism este, probabil, aşa cum am mai spus, câştigarea încrederii persoanei cu această deficienţă. Pe cât pare de simplu pe atât este de greu. Îţi trebuie ani de experienţă să înveţi ca să obţii şi să păstrezi această relaţie. Dacă ai început cu stângul în relaţionarea cu o persoană cu autism această bătălie va fi de cel puţin două ori mai greu de câştigat decât normal. De aceea, primii paşi în terapie sunt extrem de importanţi, poate cei mai importanţi.

Pentru că, la fel ca mai toţi colegii mei care au început să lucreze cu copii cu autism într-o perioadă în care, în România, abia se puneau bazele unei intervenţii terapeutice a acestei afecţiuni, am fãcut greşeli datorate lipsei de informaţii şi de oameni specializaţi, ne-am hotărât să făurim un articol pe tema Amatorismului binevoitor în terapia autismului. Pentru aceasta ne-am gândit să-i cerem opinia celui care în 2004, împreună cu soţia, Cristina Nedescu, şi Vali Grigore au înfiinţat primul Centru de intervenţie terapeutică A.B.A. (Applied Behavioral Analysis/ Analiză Comportamentală Aplicată) pentru autism, din þară. Motivarea le-a fost dată de
rezultatele obţinute dupã numai un an de terapie de copilul lor, Radu, diagnosticat la doi ani cu autism. Despre Radu Nedescu am mai vorbit într-un alt articol. Este primul copil din România recuperat din autism. A.B.A., aşa cum spune Radu, „nu e un balaur” şi este singura terapie pentru recuperarea celor afectaţi de autism ale cãrei rezultate pozitive sunt dovedite ştiinþific.

A.B.A. presupune multă muncă, lucru intensiv multe ore pe zi, ceea ce înseamnă că acel copil va petrece mai mult timp cu terapeuţii decât cu părinţii, fapt care-i face să se gândească de două ori la cum vor aborda această terapie.„Problemei” familiei Nedescu şi dorinţei lor de a face mai mult pentru rezolvarea aceasteia le datorăm, în bună măsură,faptul că în recuperarea autismului există ceva mai mult optimism în România.

Damian Nedescu – un dialog despre autism

Domnule Damian Nedescu, vă mulþumesc pentru amabilitatea arătată şi în numele cititorilor revistei Sud care, în mod sigur, vor fi mai mult decât interesaţi să vă afle opiniile şi să vă împărtăşească experienţele. În plan personal, din cauza unor „întâmplări” prin care am trecut, m-ar interesa în mod deosebit sã dezbatem subiectul Amatorismului binevoitor, sau bineintenţionat, în terapia autismului, mai ales în cazul copiilor.

Pentru început, am dori să aflăm ce înseamnă pentru dumneavoastră autismul, dincolo de definiţia acceptatã astãzi?

Damian Nedescu: Nu ştiu exact care e definiţia acceptată astăzi din perspectiva societăţii, mai ales că dincolo de partea clinică fiecare a fost afectat într-un mod mai profund, mai puþin profund sau deloc. Ceea ce pot spune însă cu siguranţă, că nu doar pentru mine, dar pentru toţi cei care au avut o oarecare legãturã cu subiectul, sigur înseamnă cu totul altceva decât însemna cu zece ani în urmã. Aşa cã dacã ar fi sã privesc strict din poziţia mea, personalã, pentru mine autismul înseamnã o cauzã câştigatã. Mai sunt foarte multe de făcut în zona asta dar, în principiu, modul de a privi a societãţii s-a schimbat, lumea medicalã priveşte dizabilitatea asta cu alţi ochi, existã informaţii, existã metode de intervenţie şi terapii, au început sã aparã specialiştii, mulţi copii au fost recuperaţi.

Cristina Lupaşcu: Pentru cititorii noştri, poate mai puţin familiarizaţi cu aceastã lume, vã rugãm sã ne spuneţi cum aţi luat contact cu aceastã afecţiune?

D.N.: În anul 2000 copilul nostru a fost diagnosticat. Multiplu. În sensul în care vreo jumãtate de an am mers din doctor în doctor şi am variat de la diagnostice numite „note autiste” pânã la „autism infantil în stare gravã”. La vremea respectivã informaţiile, dincolo de zona clinicã cunoscutã strict de lumea medicalã, lipseau cu desãvârşire. Ceea ce vedeam în fiecare zi cu ochii noştri era un copil care pãrea absolut normal dar pânã a fãcut cinci ani a purtat pampers, nu ştia sã vorbeascã şi nu înţelegea ceea ce i se spune, nu ştia sã mãnânce sau sã se îmbrace singur, nu se juca cu nicio jucãrie şi nu ştia nimic din ceea ce exista deja în universul lui familial. Astfel încât, în lipsa unui suport medical de oricare fel (nu din rea intenţie ci pentru cã pur şi simplu nici ei nu ştiau despre ce e vorba) a trebuit sã studiem noi ce se întâmpla în lume pe tema asta şi sã devenim specialişti pentru copilul nostru.

C.L.: Fiind vorba despre o afecţiune medicalã, ce ţine de sãnãtatea individului şi a stãrii de bine a societãţii, pânã la urmã, în ce fel aţi perceput implicarea (sprijinul) autoritãţilor autohtone în tratamentul şi conştientizarea problemei autismului?

D.N.: În principiu aşa este, dizabilitatea asta face parte oarecum din zona unei afecţiuni medicale şi ar fi frumos ca autoritãţile statului sã se implice. Pe de altã parte nu ştiu nici mãcar mãsura în care, dacã ar vrea, sã o poatã face. Existã în clipa asta o lege. O lege care nu îi ajutã direct pe pãrinţi deşi aşa ar fi trebuit. Este o lege în baza cãreia oricare pãrinte ar putea sã-şi recupereze banii cheltuiþi pe terapiile menite sã-i recupereze copilul. Din orice altã perspectivã statul nu are finanţele necesare
pe de-a-ntregul pentru a susţine un program care în mod real sã susţinã o astfel de cauzã. Implicarea a început sã existe: se fac cursuri, s-au votat legi, s-au schimbat manualele în facultãţile de profil, s-au specializat medici şi psihologi.

C.L.: Cum stãm în România, în comparaţie cu alte ţãri?

D.N.: Veţi fi poate surprinşi dar, comparativ cu aproape toate ţãrile europene, cu excepţia Marii Britanii şi a Norvegiei, stãm excelent! România stã, din toate perspectivele, mai bine şi suntem mult mai avansaţi la capitolul ãsta decât Franţa, Italia sau Germania, spre exemplu. Existã mai multe organizaţii, existã mult mai multe informaţii online decât în oricare dintre ţãrile de mai sus, existã o mai mare implicare a familiilor sau a prietenilor şi a societãţii în general, existã mai multe centre, existã mai mulţi copii recuperaţi, au început sã fie chiar şi mai mulþi specialişti.

C.L.: Din propria experienţã, lucrul cu terapeuţi insuficient pregãtiţi poate avea repercursiuni negative pe termen lung, destul de greu de corijat, pierzându-se timp preţios şi resurse. V-aţi lovit de asemenea „specialişti”? Pot fi ei împiedicaţi sã facã rãu?

D.N.: Din pãcate asta e o chestiune complicatã şi e legatã în mare mãsurã de natura calitãţii umane. De aproape zece ani am militat pentru specializarea oamenilor care se implicã în domeniul ãsta. Din pãcate însã, aici orgoliile şi purul „ştiu eu mai bine” românesc se aplicã cu consecinţe din cele mai grave asupra copiilor. Un terapeut suficient pregãtit nu va exista niciodatã, pentru că ãsta e un domeniu ca un organism viu în care tot timpul se schimbã ceva. Aşa cã e nevoie de mult studiu individual şi
practic, cât profesezi, înveţi. Terapeuţii cu experienţã însã ar putea face diferenţa. Ceea ce nu înţeleg cei mai mulţi dintre ei e însã faptul cã dupã doi sau trei ani eşti departe de a avea experienţã.Abia dupã ce ai trecut de pragul a cinci ani şi ai reuşit sã „furi”meserie de la un consultant, ai studiat pe brânci şi eşti dedicat domeniului poţi face faţã cu brio unor situaţii complicate. O altã problemã e faptul cã pãrinţii, înainte de a angaja un terapeut care se recomandã a avea experienţã trecându-şi pe C.V. o mulţime de lucruri, unele adevãrate, altele mai puţin adevãrate, nu iau legãtura cu cei care au oferit o recomandare sau pur şi simplu cu cei care sunt trecuţi la capitolul experienţã. Asta i-ar scuti de o mulţime de bãtãi de cap pe de-o parte şi pe de altã parte ar feri copilul de lucruri extrem de greu de îndreptat ulterior.

C.L.: Am constatat în ultima vreme apariţia, în numãr destul de mare, de Asociaţii, Fundaţii, care doresc sã se ocupe de autism. Lucru absolut meritoriu însã, cred eu, problematic în lipsa unui numãr suficient de specialişti. Credeţi cã este binevenit voluntariatul neselectiv pentru lucrul direct cu copiii autişti? Poate fi consideratã suficientã o îndrumare – supraveghere, facultativã – de la distanţã?

D.N.: Mã feresc sã comentez foarte mult pe tema asta. În principiu, cele mai multe asociaţii de la noi au fost create de pãrinţi cu gândul, în primul rând, de a îşi ajuta proprii copii, considerând cã aşa le va fi mai uşor sã gãseascã fonduri şi de asemenea sã aducã sau sã formeze specialişti. Ceea ce într-un fel e firesc dar nu neapãrat şi eficient în ceea ce îi priveşte pe aceşti copii. Deşi pare ciudat, totul, inclusiv asociaţiile şi fundaţiile despre care m-aţi întrebat, se bat pe fonduri strânse în toate felurile posibile şi totul în esenţã se reduce, într-un final, la partea financiarã. Îmi e greu şi nici nu am cãderea necesarã însã sã judec eu dorinţele unuia sau altuia. Din punctul meu de vedere ar trebui sã fie cât mai multe. Acum zece ani nu exista decât una singurã şi aceea cu un bagaj informatic şi documentaristic jenant. În clipa asta mã îndoiesc cã existã vreo astfel de organizaţie care sã nu ştie mãcar elementele de bazã. Prin urmare e un progres fantastic. Depinde la ce ne raportãm. Voluntariatul e o chestiune care în domeniul ãsta nu are ce sã caute. Decât în cazul în care voluntarul cu pricina e un specialist în domeniu care vrea sã ajute. Altfel, într-un final, oricât de frumos pare, cel care va avea mai puţine şanse de recuperare este copilul. Am întâlnit şi excepţii. În sensul în care ştiu o familie care neavând
fonduri suficiente şi-a angajat doar un supervizor şi în rest a lucrat cu voluntari. Dar implicarea pãrinţilor în cazul despre care povestesc a fost 100%!

C.L.: Cunoaştem cã dumneavoastrã vã alegeţi cu foarte mare grijã colaboratorii. Astfel, în urmã cu aproximativ trei ani, apelând la centrul dumneavoastrã din dorinţa de a mã înscrie ca voluntar mi s-a rãspuns cã nu acceptaţi voluntari. În acest sens, care este opinia dumneavoastrã despre amatorismul „binevoitor” în terapia autismului?

D.N.: Aşa cum spuneam şi mai sus, amatorismul e dãunãtor pentru copiii afectaţi de autism. Pentru cã, într-un final, şanse de recuperare existã pentru aproximativ 45% dintre copiii care încep intervenţia la timp, în jurul vârstei de 3-4 ani. Asta în condiţiile în care echipele sunt specializate. Astfel încât, cu cât echipa este mai specializatã cu atât şansele cresc. Amatorismul scade drastic şansele. Dovada o fac copiii pe care Centrul Horia Moţoi i-a recuperat de-a lungul vremii. Iar pânã acum, vorbind despre succese în cazurile date, cu excepţia centrului în cauzã, nu ştiu alţi copii recuperaţi decât în familii (şi acelea în proporţie covãrşitoare tot legate, într-un fel sau altul, de centru). Deci, din nou, depinde la ce ne raportãm.

C.L.: Cât de mult înseamnã profesionalismul într-o astfel de muncã în care eşti tentat sã spui cã poate oricine lucra şi în care se poate, dacã vrei, da vina doar pe factorii independenţi de tine – cum ar fi dificultatea cazului, neimplicarea pãrinţilor etc. – oferindu-ţi astfel posibilitatea sã ieşi basma curatã?

D.N.: E foarte adevãrat cã abilitãţile copilului, implicarea pãrinţilor şi o mulţime de alţi factori pot influenţa pozitiv sau negativ drumul spre recuperare. În esenţã însã, profesionalismul şi dedicaţia terapeuţilor pot face minuni. Din perspectiva mea, dupã mai bine de zece ani în tranşeele luptei pentru recuperarea copiilor pot spune cã recuperarea poate avea succes doar în mãsura în care echipa de terapeuţi este specializatã sau se specializeazã pe mãsurã ce terapia înainteazã. Practic, orice terapeut cu experienţã de un an sau doi poate prelua un copil şi face nişte lucruri simple, pe care le-a învãţat. Dupã primele şase luni de terapie abordarea trebuie însã schimbatã şi doar un specialist în adevãratul sens al cuvantului ştie cum sã o facã. Asta este de altfel şi motivaţia pentru care începând cu anul 2011 am adus în România cursul acreditat BCBA prin care terapeuţii cu experienţã de minim un an se pot specializa şi, în urma unui examen, îşi pot lua o diplomã cu care pot munci şi la Bucureşti, şi la Londra şi la Kuala Lumpur. Lectorii cursului sunt Neil Martin (singurul european prezent în consiliul de administraþie al BCBA) şi Alina Bobârnac (prima româncã specializatã la Londra şi acreditatã ca şi consultant BCBA). Informaţii despre curs le gãsiţi pe http://www.autism.ro/forum.

C.L.: În încheiere, mulţumindu-vã încã o datã în numele cititorilor noştri , am dori sã ştim dacã sunteţi optimist în privinţa autismului în România.

D.N.: Nu ştiu cum am putea defini optimismul în privinţa asta. Da, am putea deveni mai buni şi cu siguranþã o vom face. Vom avea mai mulţi specialişti şi mai mulţi medici vor diagnostica şi evalua la timp, mai mulţi pãrinţi vor şti ceea ce au de fãcut şi mai mulţi psihologi se vor implica. Dincolo de toate aceste
eforturi optimismul ar trebui sã fie oarecum rezervat. În sensul în care da, se poate recupera un copil. Asta am demonstrat-o cu Radu, precum şi cu toţi ceilalţi copii care s-au recuperat în ultimii zece ani, în centre sau în familii. Ceea ce e de fãcut pentru a se întâmpla asta e alegerea fiecãrui pãrinte sau instituţie în parte…

Vă mulţumesc, domnule Damian Nedescu.

Articol publicat în revista Sud, nr.3, decembrie 2012.
dora
 
Posts: 3770
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Previous

Return to CENTRE ABA

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 0 guests