Scrisoare către o mamă cu un copil autist
June 25th, 2010 · Comentati (Nu sunt comentarii)
Încă înainte de a trece prin moartea pe cruce, Iisus Hristos le spune celor care-L ascultau şi celor care-L mai ascultă astăzi:
28. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni!
29.Luaţi jugul Meu asupra voastră; şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!
30.Că jugul Meu este bun, şi povara Mea este uşoară.”
(Mt. 11, 28-30)
Uşor de spus, frumos de ascultat, dar tare greu de acceptat ca om, pentru că nu este uşor să fii om. Şi chiar Iisus Hristos ne dă dreptate când spune, în locul nostru:
39. „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu“. (Mt. 26,39)
Neputinţa omenească cere că să trecă acest pahar amar al morţii pe cruce, dar voinţa alege să se supună voii Tatălui ceresc.
Atâtea necazuri vin pe capul unui om într-o viaţă dar nicio durere nu se compară cu durerea mamei pentru copilul ei..
Dovada este Maica Domnului care nu este scutită chiar dacă „ mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără de stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut”. Sau , poate de aceea îi cântam aşa pentru că a rabdat durerea rămânând om. Şi ce om! Căci, nu arareori, neînţelegând şi nesuportând povara durerii, oamenii s-au supărat pe Dumnezeu, L-au ocărât şi şi-au pierdut minţile.
Este în firea lucrurilor ca părinţii să se frământe întrebându-se unde au greşit, dacă strămoşii au greşit… Dumnezeu ştie. Poate n-a greşit nimeni; poate astfel Dumnezeu Îşi arată puterea, înţelepciunea şi bunătatea. Prin botezul creştin, pruncul este altoit pe trupul lui Hristos, care este Biserica.
Atunci cum de acceptă Hristos asemenea mlădiţe bolnave pe trupul Său?
Vedem adesea arbori falnici, cu crengi bogate în frunze şi flori; printre acestea, câte un lăstar firav care abia dacă dă o frunzuliţă. E verde şi e sănătos rezistând furtunilor care rup crengile mari…
Aşa şi cu copilul care tace.
Psihoterapeuţii, după pregatirea, priceperea şi calitaţilor lor umane, reuşesc să aducă pe chipul lui un zâmbet, să-l determine să facă gesturi care-i bucură pe părinţi. Firave frunzuliţe, alimentate de o sevă curată ( sufletul) neîntinată cu murdăriile acestei lumi. Dar cel rău nu scapă din vedere nici aceşti lăstari firavi. De aceea, părinţii nu trebuie să să se roage şi să intre cu copilul în biserică ( pentru împartăşire cu Trupul şi Sîngele Mântuitorului, la Sfântul Maslu, etc.) aşteptând o minune, ci gîndind , înainte de toate, că micul creştin are nevoie de protecţie, pentru că diavolul nu cată la vârsta şi la starea omului ci „ umblă, răcnind ca un leu,căutând pe cine să înghită.” ( I Petru 5,8).
In Pateric (şi cazurile sunt reale nu scorneli moralizatoare) se spune că o femeie credincioasă avea un singur fiu. Şi crescând băiatul mare a plecat la mânăstire şi n-a mai dat niciun semn de viaţă. Aşa că, facându-i-se dor de fiul ei, femeia mergând cale lungă a ajuns la mânăstire, a bătut în poartă zicând că-i mama lui cutare şi că vrea să-l vadă.
După un timp, se aude în spatele porţii vocea fiului: - Femeie, tu vrei să mă vezi în astă lume sau în Împărăţia Cerească? Şi n-a deschis poarta şi nu s-a arătat. În primele momente, femeia s-a întristat dar, chibzuind în sinea ei de femeie credincioasă, a zîmbit apoi, mulţumită de înţelepciunea fiului, şi a plecat bucuroasă la casa ei.
La noi şi aiurea se nasc mulţi copii autişti. Lumea ştiinţifică caută şi găseşte explicaţii genetice, chimice, biochimice etc. Dar, poate că şi acesta este un semn al vremurilor.
Copii care s-au închis ca între zidurile unei mănăstiri pentru ca lumea păcatului să nu ajungă la ei. Poate că acolo, în mânăstirea sufletului lor, au ca ascultare… tăcerea şi sunt o altfel de rugăciune pentru mântuirea oamenilor.
Smerita lor tăcere, sau tăcerea lor smerită, îi obligă pe ceilalţi, vorbitori, la iubire jertfelnică. Că dacă pe cei ce ne fac rău şi pe vrăjmaşi trebuie să-i iubim cu atât mai mult pe aceşti copii “călugări”.
Femeia din Pateric, nu numai că nu l-a mai auzit dar nici văzut pe fiul ei în lumea aceasta dar a trăit fericită. Şi cât de mare va fi fost bucuria femeii şi a fiului când se vor fi întâlnit în Impărăţia Cerească?
Aşa că, roagă-te, iubeşte, nădăjduieşte şi mângâie-te cu aceste cuvinte şi, poate, sufletul tău nu se va mai chinui, căci în slăbiciunea ta se arată puterea Lui Dumnezeu. Cuvantul “mamă” se poate spune şi tacând, căci tăcerea este limba veacului viitor. Lumea în care trăim vorbeşte din ce în ce mai mult şi spune din ce în ce mai puţin.
Nicuşor Gliga, 17 iunie 2010
http://ro.altermedia.info/cultura-vieti ... 20101.html