De ce e foarte importanta stimularea precoce

[dora]

4.1. Principii generale ale dezvoltării şi funcţionării creierului

Importanţa creierului în funcţionarea umană a fost subliniată încă din secolul al V-lea î.e.n., de către Hipocrat, marele tămăduitor al Antichităţii, care spunea: „De la creier ne vin plăcerea, bucuria, râsul, activitatea fizică, regretele, durerea, lamentările şi tot prin el se acumulează cunoştinţele, înţelepciunea, auzul, văzul". Creierul controlează întreaga existenţă, psihicul şi manifestările comportamentale, toate trăirile individului. Creierul se dezvoltă de jos în sus şi din interior spre exterior, de la bulbul cerebral la mezencefal, sistemul limbic şi cortex. în general, complexitatea şi plasticitatea (capacitatea de a se schimba) sporesc pe măsură ce segmentul este plasat mai sus.
La o lună de la momentul concepţiei, încep să se formeze neuronii, într-un uluitor proces de proliferare: 250.000/minut. Apoi, miliardele de neuroni formează legături între ei. Totul este corect organizat, nimic nu e întâmplător. (Ana Muntean, 2006)
La naştere, creierul nu este matur, dar procesul de maturizare va fi rapid, în primii ani de viaţă, în relaţie cu sistemul perceptiv. Maturizarea, constând în mielinizare şi formarea unor sinapse noi, se realizează trecând prin anumite perioade sau stadii. Procesul de maturizare a creierului şi dezvoltarea globală stadială a individului sunt într-o strânsă interdependenţă:


1. De altfel, acest aspect reprezintă un principiu al dezvoltării: dezvoltarea este unitară, organismul se dezvoltă ca un tot (Stroufe, Egeland, Carlson, Collins, 2005).
Între sistemele endocrin şi neuroendocrin, care leagă sistemele fiziologice ale corpului cu sistemele cognitive, ce funcţionează în relaţie cu mediul, au loc multiple şi concomitente interacţiuni.
2. Al doilea principiu al dezvoltării, exem-plificat elocvent de creier, este caracteristica autoorganizării sau a complexităţii progresive.
Aşa cum am spus, la început, are loc o supraproducţie de neuroni; apoi, continuă dezvoltarea neuronală, dar începe procesul interconectărilor, al creării unor legături între neuroni (sinapse); astfel, se formează sisteme, apoi sisteme de sisteme, în ordinea descrisă mai sus.
3. Al treilea principiu este diferenţierea. La început sunt celule nediferenţiate, apoi acestea se organizează în structuri, în sisteme care se diferenţiază funcţional. Dar procesul de diferenţiere cronologic, fiind ulterior primelor structuri, evidenţiază importanţa acestora, căci acţionează asupra lor şi în funcţie de ele. (Ana Muntean, 2006)
Toate cele trei principii* ale dezvoltării corpului, creierului şi personalităţii funcţionează concomitent, generând o progresie neliniară în care „o capacitate achiziţionată poate să îşi schimbe sensul odată cu achiziţia unor noi capacităţi şi să se organizeze împreună cu acestea într-un tot mai complex" (Stroufe, Egeland, Carlson, Collins, 2005, p. 30).
Trebuie să subliniem marea capacitate a creierului de a se proteja de factorii de stres intern sau extern. în acest sens, malnutriţia din ultimul semestru de sarcină şi primii ani din viaţa copilului nu afectează cu uşurinţă structurarea şi maturi-zarea sistemului nervos. Efectele inalnutriţiei, vizibile în dezvoltarea fizică a copilului, ating foarte rar şi structurile neuronale. (Ana Muntean, 2006)
Sistemul nervos central împreună cu corpul omului au menirea realizării unor complexe legături între creiere* (între indivizi), aşa încât bazele reglării activităţii creierului unui individ pot interacţiona intens cu cele ale creierului altei persoane. Ultimele descoperiri acordă emoţiilor, precum şi transmiterii lor interpersonale rolul de reglator atât în dezvoltarea creierului copilului, cât şi în valorizarea cognitivă a experienţei.

Copilul* se naşte programat genetic spre a se conecta la lumea aceasta, prin intermediul celui care îl îngrijeşte şi care, de regulă, este mama. Cel care îi oferă îngrijiri copilului şi mai ales interacţionează afectiv pozitiv cu el va deveni figură de ataşament.
Bowlby (1988) arată că în cadrul relaţiei de ataşament copilul va dezvolta comportamente specifice;
1. va căuta să fie în preajma figurii de ataşament;
2. va trăi sentimentul unui mediu securizam (predictibil, continuu, drăgăstos) în care, dacă va fi supărat, figura de ataşament va veni să îl liniştească;
3. va dezvolta un „model intenwlizat de juncţionare a bazei de securitate" – o schemă internă a funcţionării sinelui în relaţie cu alţii, a sinelui în relaţie cu figura de ataşament –, ceea ce îi va oferi securitatea necesară pentru a porni în explorarea lumii, pentru a trăi cu un sentiment de bunăstare şi pentru a învăţa să se calmeze singur în momentele de supărare pe care viaţa i le va rezerva în viitor.


Dar dacă mama nu este capabilă de interacţiuni emoţionale pozitive? Dacă nu e capabilă să îl iubească pe copil? Dacă e ostilă, agresivă?
Experienţa pe care copilul o trăieşte cu figura de ataşament este determinantă pentru organizarea întregului sistem. Aceste experienţe trăite într-o perioadă anterioară posibilităţilor memoriei de reactualizare explicită vor determina în prezent reacţii ale individului în care se vor regăsi, implicit, primele experienţe trăite de copil în relaţia cu figura de ataşament. Ceea ce nu îţi poţi aminti vei retrăi. (Ana Muntean, 2006)


Experienţa activează neuronii, ce răspund evenimentelor senzoriale din prezent ale lumii exterioare şi imaginilor interioare generate de creier (ca în amintiri, de exemplu).
Influenţa experienţelor trăite de individ are un puternic impact asupra dezvol-tării şi a funcţionării sale. Experienţa nu influenţează viaţa curentă a individului într-un mod mecanicist simplu, ca o pecete pe o bucată de ceară, ci într-o progresie nonliniară în care „experienţa creează, inspiră expectanţe şi compor-tamente, ce, la rândul lor, vor da naştere unor noi forme de experienţe". (Stroufe, Egeland, Carlson, Collins, 2005, p. 230, apud Ana Muntean, 2006)

4.2. Mecanisme şi etape în maturizarea creierului

Aşa cum am spus*, proliferarea neuronilor are loc în a patra săptămână a vieţii intrauterine, într-o viteză ameţitoare (250.000/minut). Însă doar 30% din neuroni sunt pe deplin dezvoltaţi chiar de la naştere, cu terminaţiile dendritice, axonice şi cu sinapse mature. Şi totuşi, înainte de a se naşte, fătul este înzestrat cu o sută de miliarde de neuroni. La naştere, aceşti neuroni vor fi conectaţi prin cincizeci de trilioane de sinapse care în douăsprezece luni ajung la o mie de trilioane (Brazelton, Sparrow, 2004). Aceste date ne dau o imagine a structurii creierului şi a ceea ce înseamnă procesul intens de maturizare din prima parte a vieţii. La vârsta de 2 ani sistemul nervos al copilului are cu 50% mai multe conexiuni neuronale decât va avea la vârsta de 16 ani. Este vorba despre un proces de reducere a conexiunilor şi de moarte a unor celule neuronale. Rezultatul acestei distrugeri îl constituie specializarea, maturizarea ariilor cerebrale şi perfecţionarea funcţiilor. în primii doi ani, are loc o proliferare uluitoare a circuitelor neuronale. (Ana Muntean, 2006) De la 2 la 16 ani, conexiunile se reduc şi creşte specializarea sistemelor neuronale concomitent cu diminuarea plasticităţii creierului şi a sistemului nervos în general.
Sub influenţa experienţei cu mediul, în această perioadă se şi formează conexiuni (de exemplu, achiziţia limbajului presupune conexiuni neuronale care se structurează în experienţele copilului cu mediul social). Achiziţia limbajului este un proces foarte important în maturizarea creierului. La adult, centrii limbajului sunt plasaţi pe emisfera stângă.

La copil, creierul nu este încă specializat, matu-rizat şi, până în jurul vârstei de 1 an, copilul răspunde la stimulările verbale cu întregul creier (http://www.pbs.org/wnet/brain).


La început, până în jurul vârstei de 2-3 ani, creierul pare capabil să corecteze orice; după această vârstă, datorită specializării prin încorporarea elementelor importante ale culturii noastre, plasticitatea scade. (Ana Muntean, 2006) Ariile perceptive şi motoare ale sistemului nervos devin mature treptat, mielina îmbrăcând terminaţiile nervoase şi permiţând o transmitere mai rapidă a impulsului nervos.
Hormonii au o importantă implicare în maturizarea creierului. Să luăm ca exemplu hormonul tiroidian; lipsa lui conduce la cretinism tiroidian (dezvoltarea fizică anormală şi retard mental masiv). Dacă anomalia se depistează însă de la naştere, poate fi instituit un tratament medical care împiedică dezvoltarea retar-dului. Mielinizarea este influenţată de hormonii tiroidieni. Aceşti hormoni influen-ţează, de asemenea, dezvoltarea arborelui dendritic şi a enzimelor ce reglează activitatea neurotransmiţătorilor. S-a observat şi faptul că creşterea rapidă, imediat după naştere, a creierului e mult influenţată de hormonii tiroidieni.
Pe de altă parte*, introducerea unor substanţe chimice în organism înainte de maturizarea neuronală poate conduce la alterarea funcţionării programate genetic a neuronului.


Maturizarea ariilor creierului se face în etape diferite.
Aria motoare şi vizuală subcorticală este matură la vârsta de 3 luni, pe când zona asociativă corticală, motoare şi vizuală abia în jurul vârstei de 7 luni. în ceea ce priveşte auzul, la 7-9 luni este maturizată zona subcorticală, iar aria asociativă, corticală abia pe la vârsta de 5-6 ani este pe deplin matură. (Ana Muntean, 2006)
Aria subcorticală emoţională, care girează comportamentele de apropiere/ evitare, este deja matură la naştere, în vreme ce procesul de rezolvare a probleme-lor, conceptul de sine şi procesele de planificare a acţiunii sunt localizate predomi-nant în lobul frontal şi sunt „specializate" abia în jurul vârstei de 12-15 ani.
Aşa cum se poate observa din cele de mai sus, aceste etape de maturizare a creierului au corespondenţă în dezvoltarea comportamentului.
Se ştie faptul că, dacă circuitele neuronale* nu sunt activate în anumite perioade critice ale dezvoltării, s-ar putea să nu mai fie niciodată capabile de funcţionare. Timpul este o coordonată importantă a dezvoltării, iar experienţele precoce sunt determinante în acest proces care începe în momentul fecundării.
Perioadele de maturizare şi integrare sunt înnăscute, fiind tipare de comportament fixe, programate genetic. La confluenţa cu experienţa, aceste tipare fixe evoluează, generând complexitatea fiinţei umane. Reflexele sunt un set de tipare fixe de comportament, înnăscute, universale pentru fiinţa umană. (Ana Muntean, 2006)
Un astfel de comportament reflex iniţial, manifest de la naştere, este zâmbetul. Valoarea socială, de relaţionare cu ceilalţi a zâmbetului apare pe la 2-3 luni, odată cu gânguritul, care indică starea de confort a bebeluşului. Nici zâmbetul, nici aceste sunete nu sunt controlate (voite) de copil; ele apar automat, universal, în prezenţa celui care îl îngrijeşte. Probabil scopul lor este de a atrage atenţia adultului care îl îngrijeşte şi de a-l determina pe acesta să se concentreze asupra copilului. Căci adultul este fermecat de zâmbetul şi gânguritul copilului şi se va apropia de acesta, va interacţiona cu e! pentru a le obţine, iar copilul, pentru a se dezvolta, are nevoie de interacţiunea pozitivă cu adultul. Abia pe la 4 luni zâmbetul este un comportament social, controlat de către copil.
Copilul* orb, până în jurul vârstei de 2-3 luni, zâmbeşte şi el. Dar nu are şansa de a vedea zâmbetele de răspuns şi, neîntărit, comportamentul de a zâmbi se va şterge până în jurul vârstei de 4 luni, vârstă la care, la copilul văzător, zâmbetul devine un comportament controlat.
Vedem din exemplele de mai sus că există multiple sisteme neuronale şi comportamentale, iar ele se dezvoltă pe căi şi în perioade diferite.
Dacă tiparul de comportament programat genetic trece de perioada critică, sensibilă fără a i se răspunde printr-o stimulare adecvată din partea ambientului, potenţialul înnăscut al copilului nu se va dezvolta.(Ana Muntean, 2006)
Experienţele cu mediul au nu doar capacitatea de a activa şi de a valoriza poten-ţialul înnăscut, ci, aşa cum am văzut în capitolele anterioare, ele pot, în perioadele critice de dezvoltare a unor funcţii, să corecteze posibilele deficienţe înnăscute.
Putem spune, ca o concluzie la cele de mai sus, că procesul dezvoltării, modelează creierul prin influenţarea calităţii conexiunilor sinaptice din acesta. Această influenţare poate avea variate forme de manifestare (Siegel, 2001, apud. Ana Muntean, 2006):
1. sinapsele primare formate prin codarea genetică pot fi întărite, slăbite sau eliminate;
2. ca răspuns la experienţe, se formează noi sinapse;
3. în cazul memoriei pe termen scurt sau al memoriei de lucru, pot apărea creşteri temporare ale legăturilor dintre neuroni;
4. mielinizarea (acoperirea cu teaca de mielină a terminaţiilor neuronale) sporeşte funcţionalitatea conexiunilor, făcând să crească viteza de transmisie a poten-ţialului electric de acţiune, de-a lungul axonilor.
Indiferent de originea sinapselor, informaţia genetică, substanţele toxice, experienţele stresante, lipsa de stimulare pot conduce la eliminarea sinapselor.

4.3. Funcţionarea creierului şi educaţia*

Pentru educatori, este important să ştie că:
1. la naştere creierul nu e matur;
2. creierul copilului mic are o foarte mare plasticitate, care poate fi valorizată prin experienţe adecvate.
Dacă ariile creierului programate genetic să controleze anumite deprinderi prezintă leziuni, creierul va putea dezvolta funcţii compensatorii (aceleaşi funcţii sau altele) pe alte zone, necompromise. (Ana Muntean, 2006)
De exemplu*, dacă zona lezată este cea care răspunde de funcţia limbajului, funcţia poate fi preluată de alte arii. Eficacitatea acestui proces, condiţionat de plasticitatea creierului, este dependentă de vârsta individului. în cazul copilului mic, procesul de compensare are o eficacitate maximă. De aceea, în vreme ce traumatisme craniocerebrale pot provoca afazie, consecutiv acestor evenimente, vom întâlni mai puţini copii afazici decât adulţi. Plasticitatea creierului e cu atât mai mare cu cât vârsta e mai fragedă.
Dezvoltarea timpurie intensă a creierului copilului este argumentul pentru demararea unor programe de intervenţie precoce, până la vârsta de 3 ani a copilului (Brazelton, Sparrow, 2004).
Faptul că în jurul vârstei de 3 ani dezvoltarea creierului copilului atinge punctul maxim, reprezintă un argument pentru introducerea copilului la această vârstă în sistemul de învăţământ, pentru a-i da şansa unei hrane informaţionale atunci când el este ca un burete, gata să absoarbă, să înveţe.
Plasticitatea creierului* este determinantă în impactul pe care îl au experienţele timpurii asupra dezvoltării creierului. în aceste experienţe, copilul nu este doar un receptor pasiv, ci un agent activ care influenţează desfăşurarea experienţei. Prin însăşi programarea sa genetică, el este înzestrat să provoace în mediu, în relaţia cu ceilalţi la început, experienţele de care are nevoie. Gânguritul copilului o stimu-lează pe mamă să vorbească şi, astfel, să îi creeze şanse copilului pentru învăţarea limbajului şi a culturii. Copilul surd va scoate sunete la început, dar, neauzind vorbirea celor din jur, va înceta să mai gângurească. (Ana Muntean, 2006)
O observaţie interesantă, arătând importanţa acestor procese etapizate în maturizarea creierului, a fost făcută în 1977 de Fraiberg, care a observat copii nevăzători în orfelinate. Ei nu beneficiau de o stimulare adecvată şi, în consecinţă, dezvoltau comportamente de autostimulare şi aveau dificultăţi de relaţionare cu cei din jur, adulţi §i copii. Dacă se creau oportunităţi maxime de stimulare auditivă, copiii aveau aceeaşi evoluţie şi dezvoltau acelaşi tip de comportamente compensatorii. Dacă se oferea însă o stimulare tactilă, comportamentele de autostimulare încetau. Explicaţia constă în faptul că aria tactilă, atât senzorială, cât şi motoare, e deplin maturizată la 3 luni şi poate să recepţioneze şi să proceseze informaţii. în schimb, zonele de prelucrare auditivă nu sunt maturizate înainte de 7-9 luni şi deci stimulii auditivi care li se oferă acestor copii nu vor fi valorizaţi înainte de această vârstă.
În general, în situaţii normale, deoarece aria vizuală (senzorială şi motoare) e prima care se maturizează, văzul şi motricitatea se constituie ca importante căi de învăţare.
Ariile* ce se maturizează cel mai târziu sunt cele care controlează compor-tamentele cele mai complexe (rezolvarea problemelor, conştiinţa de sine, stima de sine). Zonele de joncţiune între lobii parietali, temporali, occipitali se maturizează în jurul vârstei de 7 ani. Capacitatea cognitivă a copilului la această vârstă este foarte mare, capacitatea limbajului de asemenea. Copilul învaţă să scrie şi să citească la această vârstă.(Ana Muntean, 2006)
Zona lobilor frontali se maturizează în jurul vârstei de 11 ani. Leziunile lobului frontal vor produce dezorientări spaţiale, comportamente nestăpânite, emotivitate crescută, probleme de gândire şi de utilizare a experienţei trecute, dificultăţi de planificare şi o lipsă generală de integrare, evidentă în ansamblul personalităţii.
În concluzie, o bună cunoaştere a etapelor de maturizare a funcţiilor cerebrale este o condiţie fundamentală în cazul în care dezvoltarea copilului se află sub semnul riscului şi impune o educaţie specială (stimulare specifică, antrenament, tratament).
Principiul general este că o bună evaluare şi o intervenţie precoce au toate şansele de reuşită maximă.
Buna cunoaştere a funcţionării creierului copilului este importantă şi în grădi-niţe şi şcoli, atunci când se alcătuiesc programele şcolare. Nu se poate învăţa orice oricând.(Ana Muntean, 2006)
Vorbind despre educaţie, facem referire, în general, la sarcinile intelectuale, academice ale copiilor. Este însă o eroare, căci orice mesaj destinat copiilor în procesul de educaţie transmite cu pregnanţă aspectul emoţional. Creierul recep-ţionează, în primul rând, emoţia conţinută de mesaj şi modul în care se transmite acesta. În acest sens, un bun pedagog va avea o comunicare bună cu copilul. Emoţiile negative vor declanşa reacţii de autoapărare la copil. Poate că în această lumină ar trebui sa revedem fuga de la şcoală a copiilor.

4.4. Organizarea sistemului nervos*

Organizarea sistemului nervos (SN) trebuie considerată din punctul de vedere al morfogenezei (dezvoltarea structurilor grosiere) şi al histogenezei (dezvoltarea structuri/or fine).
Subdiviziunile tradiţionale ale SNC sunt:
• sistemul nervos central (SNC), alcătuit din creier şi măduva spinării;
• sistem nervos periferic (SNP), format din nervii cranieni şi spinali;
• sistemul nervos vegetativ sau autonom (SNV sau SNA), cuprinzând ramurile simpatice şi parasimpatice.
La nou-născuţi*, structurile subcorticale sunt mult mai dezvoltate şi se matu-rizează mai repede decât structurile corticale. Nou-născuţii funcţionează primar, predominant subcortical, având reacţii reflexe.
Descrierea organizării ierarhice a sistemului nervos, pe niveluri de funcţionare, ne indică aproximativ următoarele niveluri: cortex, subcortex (talamusul, bulbul şi structurile piramidale, hipotalamusul, sistemul limbic), mezencefal, cerebel, punţi, formaţiunea reticulară, măduvă, centrii senzoriali şi motori primari din trun-chiul cerebral, măduva spinării şi terminaţiile senzoriale şi motoare la periferie.
Bulbul cerebral coordonează funcţiile vitale ale organismului: inima şi ritmul respirator, temperatura, tensiunea arterială etc.
Mezencefalul este sediul excitării şi al ritmicităţii nevoilor fundamentale ale unui organism: pofta de mâncare, nevoia de somn.
Sistemul limbic conţine acele părţi ale creierului asociate emoţiilor, afilierii, comportamentelor sexuale.
Gândirea concretă şi cea abstractă îşi au sediul mai ales în cortexul cerebral. Emisfera stângă este sediul limbajului (la dreptaci), Acest lucru începe totuşi să se diferenţieze după vârsta de 1 an. Până atunci, viaţa psihică şi funcţionarea orga-nismului sunt dominate de emisfera dreaptă, care este răspunzătoare inclusiv de limbaj în această perioadă.
Structurile limbice ale creierului anterior sunt conectate la reţeaua neuronală a trunchiului cerebral. Neuronii trunchiului cerebral proiectează monoamine reglatoare transmiţătorilor de la nivelul cerebelului şi al neocortexului. Importanţa acestei reglări precoce, codificată genetic, în formarea sistemului neuronal de bază este dezvăluită de cercetările legate de sindromul Rett, precum şi de desco-peririle recente privind deficienţa la nivelul nucleilor faciali şi al migdalei superi-oare în autism, deviaţii anatomice care indică o eroare morfogenetică a embrionului, la vârsta de 3 săptămâni deja.
Există foarte puţine comportamente ale organismului, indiferent dacă implică direct cortexul sau nu, care să fie independente de SNC.
Una dintre structurile cele mai importante ale SNC este formaţiunea reticulară, care funcţionează ca un sistem de control asupra SNC. Ea este implicată în realizarea funcţiilor excitatorii, inhibitorii şi integratoare ale SN. Aceste funcţii includ starea de veghe (atenţia), controlul muscular, recepţia stimulilor, conduce-rea impulsului nervos şi integrarea selectivă a stimulării senzoriale. Formaţiunea reticulară joacă un rol important în orientare, atenţie, percepţie, învăţare şi cogniţie.
Sistemul nervos* periferic (SNP) este alcătuit din: nervii senzoriali (care răspund la stimulări endogene şi exogene), nervii motori (ce stimulează muşchii şi glandele) şi nervii asociativi (care fac conexiunea între cei senzoriali şi cei motori). Sistemul nervos periferic are funcţii asociative. Aceşti nervi pun în legătură SNC cu toate părţile corpului. Aşa cum am mai spus, SNP are două categorii de nervi: spinali şi cranieni. (Ana Muntean, 2006)
Sistemul nervos autonom (SNA), coordonând funcţii vegetative, este subor-donat SNC în asigurarea activităţii unor glande şi muşchi vitali cum ar fi: inima, plămânii etc. Este format din ramura simpatică şi cea parasimpatică, ce sunt controlate de părţi diferite ale hipotalamusului.
Hipotalamusul, creierul vegetativ, e probabil structura care răspunde în cea mai mare parte de reglarea activităţii autonome. Porţiunea anterioară a hipota-lamusului se asociază cu activitatea parasimpatică şi cea posterioară cu activitatea simpatică. Se mai numesc parasimpatic (colinergic) şi simpatic (adrenergic), după tipul de secreţii chimice ale structurilor din sistem.
Uneori sistemul parasimpatic şi cel simpatic excită organismul, alteori îl inhibă. Uneori, funcţionează antagonic (de exemplu: simpaticul dilată pupila, parasimpaticul are efect constrictor). Alteori, lucrează însă convergent (de exemplu, în excitaţia sexuală).
Cercetările anatomice au demonstrat că, indiferent de vârstă, de la stadiul de embrion şi până la senectute, dezvoltarea şi funcţionarea creierului sunt supuse unei influenţe generale exercitate de sistemul motivaţional intrinsec. Modul în care sunt satisfăcute nevoile intrinsece impuse de dezvoltare, într-un anumit stadiu al dezvoltării unui anumit individ, influenţează întreaga evoluţie a acestuia. (Ana Muntean, 2006)

4.5. Maturizarea creierului*

Dezvoltarea neuronilor începe încă din săptămâna a patra sau a cincea a sarcinii şi se încheie, în linii mari, în săptămâna a 24-a.
Există date care confirmă că stările emoţionale ale mamei influenţează dezvol-tarea fătului. Excitarea emoţională determină schimbări fiziologice. Produsele glandei endocrine şi neurohormonale ale stării de excitare nervoasă asociate cu stres grav sau prelungit pot afecta dezvoltarea fătului.
Deficienţele nutriţionale şi consumul de substanţe nocive pot influenţa dezvoltarea creierului.
La naştere*, creierul cântăreşte aproximativ 350 de grame şi lobii mari sunt diferenţiaţi structural, deşi nu au proporţii similare cu ale creierului adultului. Lobii frontali şi temporali sunt mai puţin dezvoltaţi decât occipitalul şi parietalul, ceea ce demonstrează ritmul lor scăzut de dezvoltare din perioada prenatală. în general, dezvoltarea părţii posterioare a creierului pare mai avansată decât a celei anterioare.
Bulbul se organizează intrauterin în cursul primei luni de viaţă. Pentru mez-encefal şi sistemul limbic (creierul emoţional), momentele critice şi cele mai sensibile sunt între perioada prenatală şi vârsta de 3 ani. Acesta reprezintă un motiv al insistenţelor specialiştilor asupra îngrijirilor copilului cu vârsta între 0 şi 3 ani. Brazelton revendică prezenţa mamei lângă copil până la această vârstă ca pe o condiţie necesară a bunei dezvoltări a copilului.
Cam în luna a treia intrauterină, se dezvoltă circumvoluţiunile, precum şi lobii frontali şi temporali.
Din luna a şasea spre a noua, culoarea cortexului se schimbă de la roz-gri în gri. (Ana Muntean, 2006)
Abia pe la vârsta de 1 an substanţa cenuşie se distinge perfect de cea albă. De obicei, la sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă, proporţiile lobilor sunt asemă-nătoare cu cele ale creierului adultului. Acum, greutatea creierului este de aproxi-mativ 1 050 de grame. Din al treilea trimestru de sarcină şi până la sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă, creierul este organul vital cu maturizarea cea mai rapidă.
Începând cu vârsta de 5-6 ani, mărimea creierului copilului este aproximativ aceeaşi cu a adultului.
Deşi componentele sistemului nervos sunt, în mare parte, formate la naştere, dezvoltarea celulară, conexiunile şi specializarea acestora vor continua, în special în primii trei ani de viaţă.
Orice experienţă va conduce la modificări ale activităţii neurochimice a creierului. Creierul va asimila informaţiile primite din exterior; prin urmare, va fi influenţat de ceea ce se petrece în afara organismului.
Studiile efectuate pe animale indică faptul că stimularea senzorială adecvată influenţează dezvoltarea neuronilor, în timp ce lipsa stimulării conduce la atrofiere şi la o diminuare a procesului de dezvoltare sinaptică.
Gradul de afectare indus de deprivarea senzorială este legat de momentul în care aceasta intervine în procesul de dezvoltare a copilului precum şi de severitatea şi durata ei. Dovezile provenind din studii pe primate indică faptul că recuperarea este posibilă doar pentru anumite efecte ale deprivării suferite la vârstă fragedă, în timp ce alte efecte sunt permanente. Se remarcă faptul că, în timp ce deprivarea senzorială severă conduce la întârziere în dezvoltare şi depresie, neglijarea în grade mai mici se asociază cu comportamente agresive şi relaţii defectuoase cu alţi copii.
Tomografiile* computerizate indică la copiii deprivaţi senzorial (atât sub aspectul stimulilor cognitivi, cât şi al celor emoţionali) prezenţa unei atrofii corticale rezultate probabil prin neutralizare.
După Bruce Perry, consecvenţa, predictibilitatea şi dragostea sunt cele trei condiţii necesare pentru dezvoltarea şi funcţionarea optime ale creierului, indife-rent de vârstă.
Relaţia timpurie de grijă şi atenţie acordată copilului, în sensul sincronizării cu nevoile acestuia, eficienţa cu care îl alinăm, îl calmăm, stimularea pe care o comportă – toţi aceşti factori vor avea o influenţă majoră în organizarea timpurie a creierului.(Ana Mureşan, 2006)
Cum în prima parte a vieţii copilului funcţionarea creierului e dominată de emisfera dreaptă (a emoţiilor, a muzicii, a orientării în spaţiu), putem înţelege de ce un copil cu o mamă suficient de bună va învăţa să îşi stăpânească emoţiile (aşa cum mama era întotdeauna la nevoie prezentă şi dispusă să îl calmeze), va fi un copil şi un individ cu o bună orientare în spaţiu, un copil căruia i s-a cântat şi căruia îi place să cânte.

4.6 Creierul şi psihicul uman*

Neuronii sunt celulele de bază ale creierului. Ei au o formă alungită, conţinând un nucleu central şi prelungiri (axoni, dendrite), având rolul de a primi şi a transmite impulsuri nervoase de la şi către alţi neuroni.
Gândirea este considerată ca fiind o emanaţie, un rezultat al activităţii creie-rului. Când sunt activate anumite circuite în creier (implicarea va fi a unor structuri neuronale complexe care alcătuiesc tipare de funcţionare şi de sistem ale creierului), se generează anumite procese mentale. Creierul creează o „hartă neuronală" sau un „profil de reţea neuronală", care, la rândul său, creează o „imagine mentală", cum ar fi o imagine senzorială sau o reprezentare lingvistică a unui concept ori obiect. în acest moment, nu se cunoaşte modul în care „harta" cerebrală creează „imaginea" mentală, psihismul (trăirea) aferent(ă). (Ana Muntean, 2006)
Ceea ce numim psihic* ar putea fi un termen simplu pentru tiparele de flux energetic şi informaţional.
Energia şi informaţiile pot circula la nivelul creierului sau între creiere. Modul în care această energie şi informaţie circulă la nivelul creierului individului sau între doi indivizi ajută la crearea experienţei mentale.
Există o incitantă convergenţă între rezultatele cercetărilor din neurologie şi cele din ştiinţele developmentale şi comportamentaliste. Procesele psihice apar ca fiind generate de structura şi funcţionarea creierului. (Ana Mureşan, 2006)
Creierul este o parte a sistemului nervos care controlează întregul organism.' Când spunem că psihicul este un rezultat al neurofiziologiei proceselor creierului, ne referim, de fapt, la circuitul energetic şi informaţional din întregul organism, în care creierul ocupă locul central.
Esenţa psihicului este dată de tiparul fluxului energetic şi informaţional, produsul proceselor neurofiziologice ale creierului individului, precum şi al interacţiunilor care generează stimuli cu cei din jurul său, cu care intră în comunicare.
Creierul este un set complex de sisteme integratoare care tind să funcţioneze împreună. Psihicul este generat de creierul luat în întregime. (Ana Mureşan, 2006). „Integrarea", ce se referă la modul în care anumite componente conlucrează într-o funcţionare unitară, este probabil trăsătura distinctivă, fundamentală a func-ţionării sistemului nervos.
Atunci când anumite experienţe de ataşament primar al copilului nu sunt pro-pice, există riscul ca psihicul lui să nu se mai dezvolte ca un sistem de funcţionare integrată.
Experienţele de comunicare interpersonală vor ajuta la dezvoltarea integrării neuronale sau o vor împiedica.
Integrarea este probabil elementul-cheie al normalităţii psihice la nivelul individului şi al familiei şi elementul fundamental al funcţionării sănătoase a unei - comunităţi care asigură bunăstarea indivizilor.
Atât informaţia codată genetic, cât şi activarea neuronală* provocată de stimulii din prezent vor influenţa activitatea genelor ce răspund de crearea proteinelor necesare pentru formarea structurilor creierului.
Experienţele (stimulii) determină activarea neuronilor. Experienţele modelează activitatea neuronală pe moment şi au capacitatea de a modela structurile creierului aflate în continuă schimbare de-a lungul vieţii.
Cercetări recente arată că creierul are o plasticitate care îl face sensibil la influenţele mediului de-a lungul întregii vieţi. Plasticitatea se referă în special la noi conexiuni neuronale, neuroni noi care sunt antrenaţi. Probabil capacitatea copilului de a-şi schimba tiparul de ataşament, într-o perioadă ulterioară primilor ani de viaţă, se leagă de această capacitate a creierului de a continua să genereze noi răspunsuri Ia experienţe, de-a lungul vieţii.
Experienţa* în general şi experienţa precoce în special modelează funcţionarea neuronală şi arhitectura creierului. Tiparele de dezvoltare a unor copii beneficiind de diferite tipuri de ataşament sugerează faptul că psihicul acestora funcţionează în moduri distincte, diferite.
Aşa cum am mai spus, există un proces de generare a neuronilor (încă înainte de naşterea copilului), precum şi unul de generare a conexiunilor sinaptice, care se întind pe perioada primilor trei ani de viaţă şi sunt controlate genetic. (Ana Mureşan)
Creierul pare a conţine un mecanism de creare a fundamentului neurobiologic necesar dezvoltării psihicului. Pe măsură ce copilul creşte, acest substrat neuronal va servi ca structură care va „îndrepta în afară", spre experienţa primară, conexiunile neuronale ce guvernează procesele de bază cum ar fi percepţia şi activitatea motoare.
Această formă precoce de dezvoltare a creierului, numită uneori proces de „experienţă expectată", apare prin intermediul formaţiunilor sinaptice codate genetic, ce reclamă o cantitate minimă de stimulare, caracteristică speciei, din partea mediului, cum ar fi expunerea la lumină sau la sunet (aşa cum am prezentat în subcapitolul privind rolul experienţelor precoce).
Eliminarea selectivă a excesului de conexiuni produse genetic modelează dezvoltarea. Utilizarea lor defectuoasă sau condiţiile toxice, cum ar fi stresul excesiv (în situaţia copiilor abuzaţi), pot conduce la eliminarea excesivă, primej-dioasă a sinapselor existente genetic. Unii oameni de ştiinţă susţin faptul că aceste circuite necesită doar o stimulare minimă pentru a menţine neuronii şi inter-conexiunile lor.
Un proces opus celui descris anterior, uneori denumit dezvoltare „dependentă de experienţă", apare prin stabilirea unor noi conexiuni neuronale induse de experienţă.
Experienţa poate altera deci structura creierului, conducând, în caz pozitiv, fie la menţinerea şi întărirea sinapselor existente, fie la crearea unor noi conexiuni neuronale induse prin experienţă. (Ana Muntean, 2006)
Conexiunile neuronale pot fi menţinute, întărite sau create sub influenţa experienţelor. Oamenii de ştiinţă consideră că tiparul conexiunilor neuronale determină modul de funcţionare a creierului şi a psihicului. Siegel (2001) spune: „Conexiunile umane (interacţiunile) creează conexiunile neuronale din care apare psihicul".
Acesta este procesul prin care experienţa interpersonală modelează direct dezvoltarea programată genetic a creierului uman.
Într-un proces* sănătos de dezvoltare, funcţionarea sistemului nervos al copilului şi a întregului organism se evidenţiază prin structurarea unor funcţii psihice specifice stadiilor de dezvoltare. Stroufe, Egeland, Carlson şi Collins (2005) au identificat aceste funcţii (apud Ana Muntean, 2006);
• între 0 şi 1 an (au mai fost prezentate în capitolul cu bazele dezvoltării): reglarea stării iniţiale (reglarea ritmului veghe-somn şi a reactivităţii la stimu-lare şi dezvoltarea capacităţii de a sesiza schimbările în stimulare);
• între 1 şi 2 ani: capacitatea de autoreglare, ghidat de adultul ce îl îngrijeşte; se dezvoltă autonomia, conştiinţa de sine, inclusiv emoţională, şi conştientiza-rea celorlalţi, precum şi a unor reguli de comportare („Nu e voie" este foarte devreme înţeles !);
• la vârsta preşcolară: capacitatea de a se autoregla (de a se stăpâni) creşte, copilul capătă încredere în el, dacă e sprijinit, are comportamente indepen-dente, lumea socială se extinde, valorile şi regulile sunt internalizate;
• la vârsta şcolară: sarcina majoră este dezvoltarea competenţelor; eficienţă personală, autointegrare, competenţă în relaţiile cu colegii; îşi găseşte, îşi defineşte locul în grup şi funcţionează în grup, are prietenii loiale, manifestă competenţe şcolare;
• la adolescenţă: sarcina majoră este structurarea identităţii (procesul de indivi-dualizare); în subsidiar, sarcinile vârstei vor fi: dezvoltarea autonomiei concomitent cu menţinerea în relaţie cu ceilalţi, competenţa de a fi integrat în reţele de colegi (peers), de a-şi crea un loc în aceste reţele, primele relaţii intime, coordonarea vieţii între şcoală, muncă şi relaţiile sociale;
• la vârsta adultă: sarcina majoră este emanciparea persoanei, cu subsarcini: lansarea cursului vieţii (planuri de viaţă puse în practică), asumarea unor responsabilităţi financiare; competenţe sociale specifice adultului: coordo-narea parteneriatului de viaţă şi a prieteniilor, stabilitatea în cuplu (parteneriat de viaţă), coordonarea relaţiilor cu colegii, prietenii, partenerii, a muncii, a formării continue, a carierei şi a vieţii sociale. (Ana Muntean, 2006)
Aceste sarcini de vârstă presupun însă o bună funcţionare a creierului şi sunt evidente legătura dintre sarcinile majore ale unei vârste şi cele ale vârstei următoare, precum şi continuitatea şi extinderea sarcinilor.
Într-o dezvoltare sănătoasă, în care individul a beneficiat de timpuriu de stimulări adecvate, sarcinile vârstei se realizează în acelaşi timp cu satisfacţie, cu bucuria de a trăi. Ele dau sens vieţii individului şi se constituie ca motivaţie.
Nu este necesară bombardarea copiilor (probabil recomandarea e valabilă şi pentru vârste mai avansate) printr-o stimulare senzorială excesivă, în speranţa că, astfel, vor avea „un creier mai bun".
Părinţii şi cei ce îngrijesc copiii ar trebui să fie mai relaxaţi şi să-şi facă mai puţine griji cu privire la cantitatea de stimuli la care expun copiii. (Ana Muntean, 2006)
Supraproducţia de conexiuni neuronale din primii doi-trei ani de viaţă permite creierului să se dezvolte normal, în condiţiile unui ambient „mediu", care să asigure cantitatea minimă necesară de stimulare senzorială prin care vor fi selectate şi menţinute doar circuitele sinaptice necesare din volumul dens de circuite neuronale existente.

4.7. Interacţiunile precoce, creierul şi comportamentul*

Tiparul interacţiunilor părinte-copil, din primii ani de viaţă ai copilului, este mult mai important pentru dezvoltarea copilului decât orice fel de stimulare senzorială, fiind stimularea de bază. Teoreticienii ataşamentului susţin că interacţiunile coope-rante dintre părinte şi copil pot fi considerate cheia unei dezvoltări sănătoase.
Indiferent dacă vorbim despre o dezvoltare prin eliminarea excesului de sinapse sau prin crearea unor noi sinapse pe baza experienţelor, calitatea interacţiunilor cu mediul va influenţa procesul de dezvoltare a copilului (dar şi a adultului).
Noile cunoştinţe privind rolul cortexului prefrontal în procesele intersubiective în perioada copilăriei anterioară achiziţiei limbajului ne arată că psihicul uman este dotat cu mecanisme de „oglindire" a dialogului, atât prin intermediul expre-siilor vocale şi gestuale, cât şi prin înregistrarea schimburilor de atenţie şi emoţie dintre cei doi aflaţi în interacţiune. (Ana Muntean, 2006)
John Bowlby (1988) afirmă că o interacţiune sănătoasă a copilului este asigurată atunci când între mamă şi copil există o relaţie bazată pe: schimb de zâmbete, o ajustare fizică atunci când copilul e în braţele mamei, o căldură a interacţiunii celor doi, o blândeţe şi o gingăşie în atingeri şi o bună interacţiune, bazată pe semnalele senzoriale şi motoare, în momentul alăptatului. Anzieu va adăuga la aceste criterii concordanţa, armonia ritmurilor celor doi (Golse, 2004). Patricia Crittenden (1999) a creat un instrument de evaluare a aspectelor interacţionale de mai sus, Care Index. Conform acestui instrument*, există trei categorii de părinţi (mame): părinţi suficient de buni, părinţi care pot deveni, cu sprijin, suficient de buni şi părinţi (mame) ce nu au potenţialul necesar pentru a-i oferi copilului interacţiunea sănătoasă de care are nevoie la începutul vieţii. Într-o comunicare sănătoasă cu copilul, mesajele ce i se transmit acestuia sunt într-un cadru permanent de schimburi reciproce; copilul nu doar primeşte, ci e receptat ca emiţător de mesaje, este valorizat prin ceea ce transmite. Căci copilul se naşte cu o intenţionalitate faţă de factorul social (adulţii din jur), iar o mamă suficient de bună îi va arăta că intenţiile, precum şi nevoile lui sunt percepute şi li se răspunde. în cazul în care acest tip de comunicare, de schimb nu se poate stabili, este posibil să apară ceea ce Gregory Bateson (cf. Benoit, 2004) numeşte „mesajul dublu". Bateson găseşte că mesajul dublu este schizofrenizant deoarece sunt două sensuri ce se transmit în acelaşi timp, când creierul copilului , nu este capabil să prelucreze decât un singur mesaj. După Bateson, mesajul dublu se constituie pe următoarele dimensiuni: copilul devine victimă, având trăiri emo-ţionale specifice, în relaţie cu persoanele semnificative, care îi transmit aceste mesaje (mama, tatăl etc.); experienţa se repetă, nu este unică; o coloratură emoţională negativă, primară („Dacă nu faci aşa, te pedepsesc!", presupunând şi mânia celui care lansează mesajul); un sens opus-cererii, care e prezent simultan („Fac asta pentru binele tău! Nu înseamnă că nu te iubesc ! Aşa trebuie făcut, aşa e corect!"); un aspect negativ terţiar dat de faptul că acel copil se află în puterea mamei, depinde de ea, nu are cum să scape, să se refugieze, să se protejeze; în sfârşit, victima îşi percepe universul după scheme duble; în momentul în care s-a format acest tipar neuronal de interacţiune cu lumea, atunci când va apărea un element al schemei duble (interesul faţă de persoană, sentimente de preţuire), va intra imediat în funcţiune şi opusul: neîncrederea, panica sau furia victimei. în acest moment, victima, care nu mai are o funcţionare sănătoasă (Bateson vorbeşte de pacienţi schizofrenici), poate avea halucinaţii auditive, transmiţând ea însăşi mesaje manipulatoare. (Ana Muntean, 2006)
Cu toate că ştim acum că există o plasticitate a creierului valabilă de-a lungul întregii vieţi, importanţa primilor ani de viaţă în crearea unor tipare de dezvoltare neuronală este decisivă.
Vorbind despre dezvoltare*, nu ne referim doar la suma totală a circuitelor neuronale, ci mai degrabă la circuitele specifice.
Modul în care se dezvoltă circuitele ce reglează funcţionarea emoţională şi socială este profund influenţat de experienţele interpersonale precoce ale copilului. De fapt, cercetări recente susţin ideea că tiparul comunicării interpersonale are un efect decisiv asupra modului în care circuitele neuronale se dezvoltă în creier, în primii ani de viaţă.

Zona orbitofrontală, importantă pentru numeroase procese cum ar fi reglarea emoţională, empatia, memoria autobiografică, are o dezvoltare influenţată de experienţe ţinând de comunicarea interpersonală precoce a copilului. (Ana Muntean, 2006)
Aşa cum am mai spus, o dezvoltare sănătoasă nu necesită o suprastimulare senzorială a copilului în primii ani de viaţă, ci mai degrabă stimularea implicită sincroniei dintre copil şi adultul care îl îngrijeşte, aşa cum au descris-o Bowlby şi alţi teoreticieni, din perspectiva teoriei ataşamentului. Comunicarea sincronă îngăduie crearea unor tipare de interacţiune, prin care adultul ce îngrijeşte copilul dobândeşte capacitatea de a regla starea emoţională pozitivă sau negativă a acestuia. Dezvoltarea emoţională şi socială a creierului copilului are nevoie de experienţa acestor interacţiuni emoţional-reglatorii care îi vor influenţa matu-rizarea.
În primii ani de viaţă*, se dezvoltă circuitele neuronale de bază ale creierului care vor răspunde de cele mai importante procese mentale, implicând: emoţiile, memoria, comportamentul şi relaţiile interpersonale.
Aceste procese presupun generarea şi reglarea emoţiilor, flexibilitatea şi sensul reacţiilor, comportamentul reflecţiv, sensul autobiografic al sinelui şi construirea „sinelui narativ", capacitatea de a înţelege şi a rezona cu trăirile celorlalţi, precum şi abilitatea de a se angaja în comunicări interpersonale (Shore, 2002). Studiile arată că tiparul interacţiunilor dintre copil şi adultul care îl îngrijeşte are un impact important asupra dezvoltării tuturor acestor procese mentale.
Mai mult încă, tiparele ce se creează acum sunt răspunzătoare de modul în care copilul, devenit părinte, va interacţiona cu copilul său. în acest punct,* achiziţiile - ceea ce se învaţă în primele interacţiuni - devin o moştenire care trece la generaţia următoare. într-o cercetare întreprinsă de Peter Fonagy, în 1991, asupra unor mame, cu privire la relaţia lor cu părinţii, a rezultat că, într-o proporţie de 80%, mamele le provoacă acelaşi tip de experienţe copiilor lor, în interacţiunea cu ei (Golse, 2004).
Pentru a înţelege modul în care creierul unui individ uman înţelege psihicul celuilalt, cum realizează o „hartă a trăirilor" celuilalt, este necesară atât exami-narea naturii comunicării precoce dintre copil şi adultul ce îl îngrijeşte, cât şi a neurobiologiei creierului, a modului în care se dezvoltă şi ajung să conlucreze emisfera dreaptă şi cea stângă ale creierului omului.(Ana Muntean, 2006)

4.8. Asimetria structurală şi integrarea funcţională

Încă din perioada embrionară, există o mare asimetrie a sistemului nervos. Cele două emisfere cerebrale au proprietăţi funcţionale diferite. Stânga controlează partea dreaptă a corpului şi invers.
Funcţiile „superioare" ale creierului, cele legate de gândirea complexă şi abstractă, sunt direct influenţate de forţele motivaţionale, emoţionale ale substra-turilor mai joase ale aceleiaşi emisfere.
Emisfera dreaptă/stângă, la adult, funcţionează prin circuite neuronale care procesează în mod diferit informaţia.
Din punct de vedere anatomic*, cete două emisfere sunt separate, legătura dintre ele realizându-se doar prin fibrele de ţesut nervos din zona corpului calos şi prin comisura anterioară, care se dezvoltă în prima decadă a vieţii individului.

O trecere indirectă a informaţiei între emisfere poate apărea şi în alte zone, cum ar fi cerebelul.
Există evidenţe că emisfera dreaptă domină dezvoltarea în perioada de început a vieţii, până la declanşarea vorbirii. Electroencefalograme (EEG) ale creierului la sugar, făcute cu stimuli de lumină discontinuă, arată receptivitate doar în emisfera dreaptă a cortexului spaţio-vizual. Dacă i se aplică unui adult acelaşi tip de stimu-lare, apare o dominanţă pe emisfera dreaptă, dar activitatea e reflectată prin corpul calos şi în emisfera stângă. Aşadar, s-ar sugera că la sugar corpul calos este incapabil încă, din punct de vedere funcţional, să asigure o bună comunicare între emisfere, în primele zile de viaţă. (Ana Muntean, 2006)
EEG cu stimuli auditivi sugerează că specializarea emisferică ar putea avea un început de organizare din prima lună de viaţă. Acest lucru s-a observat în legătură cu sunetele vorbirii.
Realizarea funcţiilor complexe* ale creierului solicită integrarea unor aspecte care ţin de funcţionarea emisferei drepte şi a celei stângi. Separarea anatomică a celor două emisfere, în anumite condiţii, poate conduce şi la izolare funcţională. Apar funcţionări neintegrate, separate ale celor două emisfere şi anumite procese psihice sunt compromise. în cazul epilepsiilor majore, la unii pacienţi s-a practicat secţionarea corpului calos, astfel încât transmiterea scurtcircuitării nervoase de pe o emisferă pe cealaltă şi generalizarea la nivelul întregului creier să nu mai fie posibile. Efectul este pozitiv privind manifestările epileptice, dar antrenează alte disfuncţii psihice.
Un sindrom clinic* ce reflectă posibilitatea funcţionării independente a proce-selor psihice la nivelul celor două emisfere poate fi disocierea mentală.
Emisfera dreaptă este implicată mai mult în încercările sugarului de auto-calmare şi deţine o hartă mai integrată a sistemului somatosenzorial (reprezentarea corpului în creier), reglează (ritmează şi conţine) direct anumite procese ale organismului, e implicată în percepţiile şi exprimările afective, este specializată în procesarea imaginilor perceptive, mediază datele autobiografice, memoria impli-cită, dar şi cea episodică şi procesează informaţia într-o manieră mai degrabă holistică. Capacitatea empatică poate depinde, în mare măsură, de integrarea unor informaţii corporale, emoţionale şi sociale, proces ce îşi are sediul predominant în emisfera dreaptă, precum şi de modul în care aceste informaţii sunt interconectate cu emisfera stângă. (Ana Muntean, 2006)
Emisfera stângă este implicată în acţiunile cu caracter explorator ale copilului, are o reprezentare şi o reglare ale corpului mai scăzute, precum şi o capacitate diminuată de citire a expresiilor emoţionale nonverbale ale celorlalţi. Emisfera stângă îndeplineşte predominant sarcini lingvistice, procesează informaţia într-un mod silogistic (relaţia cauză-efect), liniar, logic. Se spune că are o funcţie de „interpretare" a informaţiilor, utilizând informaţiile pe care le deţine pentru a evalua adevărul sau falsul şi deter-minând relaţiile cauzale în cadrul unor descrieri liniare, logice*.

Dominanţa emisferei* drepte în primii ani ai copilăriei se manifestă atât printr-o creştere mai rapidă, cât şi printr-o activitate mai intensă. Mai exact, în această perioadă apare o dezvoltare predominantă a ariei corticale prefrontale a emisferei drepte, zonă ce reglează funcţionarea organismului şi comunicarea sincronizată emoţional. De aceea, modul în care adultul ce îngrijeşte copilul în primii lui ani de viaţă, felul cum comunică cu el influenţează formarea unor capacităţi care ţin de emisfera dreaptă: autoreglarea, relaţiile cu ceilalţi, sensul autobiografic al sinelui, elementele de bază ale capacităţii empatice. (Ana Muntean, 2006)
Toate aceste funcţii complexe se realizează fiziologic prin integrarea şi diferenţierea neuronală, într-un proces de autoorganizare de o complexitate progresivă.

4.9. Comportament şi integrare*
Cercetări mai recente arată faptul că regiunea prefrontală a creierului ar realiza o parte a circuitelor neuronale care permit organizarea comportamentelor sociale şi morale. în cazurile de suferinţă neurologică precoce a acestei importante zone a creierului, indivizii manifestau ulterior disfuncţii în comprehensiunea informaţiei sociale primare, precum şi în realizarea unei conduite sociale şi morale cu sens. Experienţe negative din primii ani de viaţă vor influenţa negativ dezvoltarea circuitelor neuronale, inclusiv din zona prefrontală, ce răspunde de realizarea comportamentelor sociale şi morale. Numeroase funcţii ale creierului sunt realizate printr-o coerenţă de funcţionare a celor două emisfere.
Neurologii sunt pe cale să descopere detalii privind posibila origine neurologică a ceea ce numim „conştiinţă". Una dintre cele mai importante forme de manifestare comportamentală a conştiinţei individului (Siegel, 2001) este coerenţa narativă.
Coerenţa narativă a individului (capacitatea de a relata povestiri cu sens ale unor evenimente petrecute) poate fi văzută ca un produs al integrării proceselor celor două emisfere: explicaţiile gen cauză-efect vor fi asigurate de emisfera stângă, iar cele care ţin de înţelegerea trăirilor celorlalţi, precum şi de sine şi conştiinţa autonoetică vor fi conduse de emisfera dreaptă. Astfel, am putea spune că această coerenţă narativă reflectă abilitatea mentală de integrare a proceselor de-a lungul timpului, sintetizând reprezentările specifice fiecărei emisfere.
Aşadar, creierul* are o capacitate înnăscută de a transcende limitările pe care pielea le creează corpului şi de a-1 integra cu lumea, în special a-1 conecta la alte creiere. Această legătură permite rezonarea cu celălalt (empatia) şi compasiunea (participarea emotivă la suferinţa celuilalt). în unele situaţii nefericite, funda-mentul neurologic pentru rezonanţa cu celălalt poate fi compromis şi sentimentul integrării cu ceilalţi este deteriorat. Apar, astfel, comportamente autiste, neconec-tate la ceilalţi, la factorul social.
În condiţii neurologice speciale, cum ar fi imparităţile senzoriale, sarcina adultului care îngrijeşte copilul devine extrem de dificilă pentru că el va trebui să asigure o Comunicare, o conectare specială, care să îi dea copilului sentimentul că este simţit de către celălalt, să-i dea un sens al lumii interioare (modelul internalizat de funcţionare a bazei de securitate) şi să-i dezvolte capacitatea de a rezona cu celălalt. Dacă nu va reuşi, copilul nu îşi va putea dezvolta un sentiment al coerenţei şi al sinelui autobiografic. Comportamental, naraţiunea lui va fi fractu-rată şi incoerentă. (Ana Muntean, 2006)
În acest sens, se descrie o dezvoltare a unui pseudoautism consecutiv unei imparităţi senzoriale care limitează conectarea la mediul extern a copilului. în aceste cazuri, sarcina părinţilor de stimulare specială afectiv-cognitivă a copilului va fi una deosebit de importantă şi dificilă şi de aceea va necesita un sprijin din partea specialiştilor.
În cazul unor părinţi* cu o dezvoltare inadecvată a sensului coerenţei trăirilor, copilul va fi total dezavantajat.
Interacţiunile „incoerente" cu adultul incapabil vor împiedica dezvoltarea proceselor integratoare la copil, căci aceste procese au o bună parte de învăţare prin imitare.
Rezultatul principal al unor astfel de stări nonintegratoare constă în dezvoltarea unor deficienţe ale funcţiei de autoreglare ce se evidenţiază în comportamente impulsive, de nerespectare şi încălcare a regulilor de bună funcţionare în grupul social, de nepăsare sau chiar de distrugere a celuilalt, cu care se află în interacţiune. (Ana Muntean, 2006)
Aşadar, marea responsabilitate a celui ce creşte copilul, a părinţilor, a siste-mului educativ (mai ales a celui primar), dar şi a societăţii, în general, este de a-i asigura copilului de vârstă mică nişte condiţii optime de stimulare emoţională şi cognitivă care să genereze un model internalizat de funcţionare a lumii coerent şi moral. Aceasta este baza de la care se poate porni pentru ca societatea să aibă adulţi inteligenţi, creativi, capabili de o viaţă autonomă şi de a creşte eficient noua generaţie, propriii copii.
http://www.pps.myforum.ro/-vp105.html

[dora]

Tratarea precoce a simptomelor de autism
24 MAR 2015
CATALINA LAZAR

http://www.suntmamica.ro/bebelusul/trat ... utism-6442

Conform unui nou studiu, bebelusii tratati devreme pentru simptome de autism nu mai prezinta semne evidente de autism in jurul varstei de 2-3 ani.

Un studiu recent de la UC Davis MIND Institute din Sacramento, California, a constatat ca tratarea primelor simptome de TSA (tulburari din spectrul autismului), la sugari incepand cu varsta de sase luni reduce in mod semnificativ simptomele, astfel incat la varsta de trei ani, cei mai multi copii care au primit tratament nu au prezentat semne de TSA sau intarzieri de dezvoltare. In cadrul proiectului pilot, sapte copii cu varste cuprinse intre sase si 15 luni au primit tratamentul Infant Start, pe o perioada de sase luni. Acesti copii, care au prezentat simptome evidente de autism (vezi mai jos), au fost tratati de parintii lor, cele mai apropiate persoane si cei care ii intelegeau cel mai bine

Dintre cei sapte, sase au recuperat toate abilitatile de invatare si de vorbire pana la atingerea varstei de doi sau trei ani, conform lui Sally J. Rogers, autor si dezvoltator al Infant Start. Copiii diagnosticati cu autism incep tratamentul in jurul varstei de trei, patru ani - de sase pana la opt ori mai tarziu decat copiii din studiu - desi cele mai timpurii simptome de autism pot aparea inainte de prima aniversare a copilului, conform UC Davis Mind Institute. Interactiunea sociala si comunicarea sunt invatate in timpul copilariei, asa ca cercetatorii autismului si parintii de copii cu autism au incercat sa o identifice si sa trateze cat mai repede autismul.

UC Davis Mind Institute arata ca sunt cinci semne timpurii de autism la copii:

Fixarea vizuala neobisnuita: examinarea puternica si persistenta a obiectelor
Comportamente repetitive anormale: petrecerea unor perioade neobisnuit de lungi de timp in care repeta o actiune, cum ar fi sa se uite la maini sau sa rostogoleasca un obiect
Lipsa de dezvoltare a vorbirii (sunetelor) corespunzatoare varstei: dezvoltare intarziata a sunetelor vocale, cum ar fi "ma-ma, da-da, ta-ta"
Lipsa comunicarii de intentie: tonuri faciale neutre si a eforturile mici de a gesticula si de castiga atentia parintilor
Interes scazut pentru interactiune: un interes mai mare in obiecte decat in oameni si sustinerea greoaie a interactiunii fata in fata.
Citeste si care sunt semnele de alerta in functie de varsta.

Tratamentul a constat in folosire intensa a momentelor de interatiune.
Terapeutii i-au pus pe parinti sa foloseasca interactiunile zilnice – din momentul schimbarii scutecelor, cand le dadeau de mancare, cand se jucau pe covor sau cand ieseau la plimbare – pentru a incepe interventii bazate pe cresterea atentiei copilului catre fata si vocea parintilor; interactiuni care sa le atraga atentia bebelusilor si sa aduca zambete pe fetele tuturor, atat copil cat si parinti; imitarea de catre parinti a sunetelor scoase de bebelusi precum si a gesturilor lor intentionale; si folosirea jucariilor de catre parinti ca suport al interactiunii, mai degraba decat pentru a concura pentru atentia bebelusului.

De pe pagina web a institutului puteti afla ce alte programe experimentale se mai incearca pentru recuperarea copiilor cu autism. Clic aici.

[dora]

http://www.qbebe.ro/psihologie/dezvolta ... sa_le_stie