Sala de lectura


Moderators: camel, jumbo, shakalu, dora, Milena, dominique, moderators

Postby dora » Sat Mar 10, 2007 9:28 am

IUBITELE VANTULUI


Primavara femeilor singure

Da, exista si o primavara a femeilor singure...
O primavara a femeilor care nu au castigat o inima de barbat...

Femei frumoase, femei implinite profesional, femei energice dar si sensibile, femei care cresc singure copii... femei singure...

Si, aparent, inexplicabil pentru toti, cum o astfel de femeie este totusi singura..
. Dar de cele mai multe ori, explicatia e dureros de simpla: sunt singure, fiindca multe dintre aceste femei, invingatoare in diverse domenii, nu reusesc sa ramana si castigatoarele unei inimi de barbat. Si cine ar putea spune daca vina este feminina sau masculina?
Unor femei li se reproseaza ca sunt imposibile, pretentioase, distante, ca nu se poate apropia nimeni de ele.

Eu as zice dimpotriva. Sunt femei de care oricine se poate apropia. Sunt extrem de sociabile si de prietenoase. Chiar extrem. Problema e insa alta.

Sunt femei cumplit de incomode, spun intotdeauna ce gandesc si nu neaparat in cuvinte (le ajuta foarte mult ochii si atitudinea), traiesc intr-un ritm foarte sustinut si mai intotdeauna reusesc sa ii sperie pe oameni, cu intensitatea trairilor lor.
Sunt femei pe care orice bucurie le face sa explodeze, dar si orice tristete le dezintegreaza.
Si au nevoie de un real sprijin afectiv. De un umar intotdeauna aproape, atunci cand privirea e umbrita de lacrimi.

Dar, de obicei, primesc doar motivatii: “Mi-e teama sa ma apropii de tine. Mi-e teama sa nu-ti insel asteptarile. Nu pot sa cred ca exista cineva atat de sensibil si de romantic si mi-e frica sa nu te ranesc, sa nu fiu doar o noua deceptie pentru tine. Nu pot tine ritmul cu tine”.

Si intr-un ocean de fricosi sau indiferenti, astfel de femei ce ar trebui sa faca?


Sunt femei care n-au cerut si n-au acceptat niciodata nimic material de la barbatii lumii. Dimpotriva.
Au daruit ele orice, oricui, oricand au simtit ca cineva are nevoie de un sprijin material, cu mare grija sa nu raneasca.

Dar marele lor defect in ochii tuturor barbatilor este ca cer mult, foarte mult, enorm de mult (imposibilul spune partea adversa), afectiv, emotional, sentimental.
Si nu din egoism. Nu cer niciodata mai mult decat pot ele darui. Cer
intr-adevar mult, dar stiu sa si ofere foarte, foarte mult.

Sunt femei care cer tandrete.

Cer grija sufleteasca. Cer timp.
Timp petrecut cu ele. Cu sufletul lor.

Timp in care un barbat sa le tina de mana, sa vorbeasca cu ele, sa le alinte cu privirea, cu inima.
Sunt femei care vibreaza doar la atingeri sufletesti.
Si nu e o gluma. Asa sunt ele construite. Simt fiecare adiere ca pe o mangaiere, pana dincolo de suflet.

Sunt femei care nu pot ramane langa un barbat, daca nu le e bine sufleteste. Indiferent de ce alte avantaje ar putea beneficia. Si sunt nevoite sa ramana... iubitele vantului. Si e chiar vantul. (Nu e domnul... Vantu, cum s-ar putea intelege.) Si chiar daca e “rece”, am cunoscut femei care prefera raceala vantului, decat zapada unei inimi de barbat. Si daruindu-si trupul vantului si sufletul tacerii, pot din nou sa viseze, sa cante, sa danseze in brate de frunze si iarba. Si devin femei-prieten. Si tot ele sustin cu tarie ca intre rolul de femeie si cel de femeie-prieten e intotdeauna de preferat al doilea. Vine o varsta cand femeile nu mai asteapta printi calare pe cai albi... Asteapta un barbat obisnuit, dupa care nu toate femeile intorc capul... poate ceva mai mult sentimental... un om impresionat de descoperirile sufletului, un om care se mira cu sinceritate de vibratiile unei iubiri tarzii, un om care crede ca primeste daruri pretioase, ascunse intr-o privire sau intr-un zambet, un om “agresiv de sincer”, un om care stie sa aprecieze emotia si bucuriile simple ale unei zile, un barbat pornit cu sufletul pe urmele unei femei, un barbat care vrea sa vorbeasca cu o femeie, un barbat care si-ar dori un raspuns la zambetul tandru si protector trimis unei femei...
Primavara femeilor singure... s-o asteptam iarasi, iubind... visand si... sperand. Poate, cine stie...


GABRIELA HREBENCIUC
http://www.formula-as.ro/articol.php?nr ... cirii&&cc=
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue Mar 13, 2007 10:51 am

Doar asta conteaza



Se povesteste ca intr-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit sa faca o calatorie intr-o tara indepartata, aflata peste mari si tari.
In drumul sau a intalnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Si-a amintit pentru tot restul vietii de unul dintre acestea.




Era dimineata cand a zarit in departatre turnurile unei cetatii. Pana sa ajunga in apropierea ei se facuse deja pranzul, si cum in partea dreapta a drumului se afla un cimitir ingrijit, cu pomi umbrosi si flori frumos parfumate, omul s-a hotarat sa faca un scurt popas.


Pasind catre o banca pe care o zarise in apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci…
A trait sase ani, trei luni si patru zile”…
“A trait unsprezece ani, doua luni si cinci zile”…
“A trait trei ani, patru luni si patru zile”…
“A trait noua ani, opt luni si doua zile”…


S-a intristat crezand ca nimerise intr-un cimitir pentru copii, si unul dintre locuitorii cetatii l-a vazut si a intrebat:


-De ce esti atat de trist, ai pe cineva din familie ingropat aici? Mama, tatal poate…?”


-Cum s-ar putea una ca asta, doar vad ca aici sunt ingropati numai copii!


-Nu… doar ca, vezi… noi cand ne nastem primim fiecare cate un carnetel. La inceput tin socoteala parintii pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare data cand ne-am bucurat si pentru cat timp… iar cand unul dintre noi se duce, familia aduna timpul pe care l-a petrecut bucurand-se… si asta este ceea ce vezi tu scris aici.


-Timpul pe care l-ati petrecut bucurandu-va…


-Da, pentru noi doar asta conteaza!

Daca ar fi fost sa ai un astfel de carnetel, tu cati ani, cate luni si cate zile crezi ca ai fi adunat in el pana acum?

Oricata bucurie ai adunat si ai daruit pana acum, iti doresc sa traiesti… pana la adanci batranete!
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Mar 15, 2007 9:09 am

Testul celor trei

Aceasta scurta povestire i-a fost atribuita lui Socrate (399 - 469 DC), care este unul din cei mai cunoscuti filozofi

Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:

- Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?

- Stai o clipa, ii replica Socrate. Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei.
- Testul celor Trei?

- Asa este, a continuat Socrate. Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul test este cel al Adevarului.] Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?

- Nu, spuse omul. De fapt doar am auzit despre el.
- E-n regula, zise Socrate. Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu. Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?-

_ Nu, dimpotriva...
- Deci, a continuat Socrate, vrei sa-mi ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?
Omul a dat din umeri, putin stanjenit.
Socrate a continuat:
Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba - filtrul Folosintei (daca e de folos). Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?"
- Nu, nu chiar...
- Ei bine, a conchis Socrate, daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?
Omul era invins si s-a rusinat

http://www.imaginelife.ro/dragoste/arti ... elor_trei/
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

poveste

Postby adra » Thu Mar 29, 2007 1:47 pm

Daca spunem povesti frumoase va rog sa-mi permiteti sa spun si eu una care imi place mult de tot(va rog, pentru cei care cunosc aceasta poveste sa ma ierte ca nu-i cunosc nici autorul si nici cuprinsul asa cum a fost el scris in original - dar eu zic ca esenta conteaza);
Se spune ca era odata un om sarac, atat de sarac, ca nu avea nici ce manca. Intr-o zi a venit la el un inger(aici nu stiu sigur cine a fost poate Sf.Petru, poate chiar Dumnezeu) si i-a dat 3 seminte sa le cultive. Dar cand sa le planteze, a venit un vant puternic si i-a lunat semintele si i le-a purtat departe ca bietul om a plans de furie ca nu le mai are nici macar pe astea. Omul nostru era asa de suparat ca nemaiavand ce sa faca ii spuse sotiei(daca avea nici aici nu stiu cu certitudine) ca pleaca sa astupe gaura vanturilor, pentru ca acestea i-au luat semintele.
Pe drum se intalni cu ingerul care l-a intrebat:
- Unde mergi omule asa de suparat?
- Iaca, merg sa astup gaura vanturilor ca mi-au luat si ultimele seminte cu care vroiam sa-mi hranesc familia.
- Nu te mai duce, ii spune ingerul, uite aici un magar. Magarul acesta, ii mai spuse ingerul, nu e ca oricare, e fermecat, il tragi de coada si-i spui "magar fa bani" si el iti va face bani. Dar sa nu spui pana vei ajunge acasa "magar fa bani"!
Omul, fericit, lua magarul si o porni inapoi spre casa. In drum il apuca noaptea si innopta la un han si fiind un om cinstit le povesti hangiului si sotiei acestuia toata poveste sa cu semintele si cum ingerul cel bun i-a dat un magar fermecat etc. inclusiv partea cu trasul de coada si "magar fa bani". Cei doi soti care-l gazduiau bineinteles ca i-au furat magarul si l-au ascuns. Dimineata s-au prefacut ca habar nu au unde este magarul cel fermecat, iar omul suparat s-a intors iar sa caute sa astupe gaura vanturilor ca oricum acasa s-ar fi intor degeaba.
Din nou, ingerul i-a aparut si l-a intrebat de ce nu este in drum spre casa. Omul ii povesti cum i s-a furat in tipul noptii magarul nu se stie de cine(el in naivitatea lui inca nu-i banuia pe cei 2 soti gazde ale sale). Vazand aceata ingerul mai facu o incercare cu omul respectiv si ii darui un alt lucru fermecat sa spunem un sac plin cu bani de aur( nu stiu sigur daca asta a fost), dar i-a spus de asemenea sa nu deschida sacul pana nu o ajunge acasa. Zis si facut omul nu mai contenea sa multumeasca bunului inger care il scotea din necazuri. In drum spre casa innopta iar la acel han. Si povestea se repeta si de aceasta data. Ingerul aparu din nou omului suparat: Mai omule dar naiv mai trebuie sa fii dumneata! se manie Dansul. Uite aici ii spuse o carje. Dar sa nu spui pana acasa "carje carjeste-te!" ca va fi vai de tine, i-a mai spus ingerul. Dar dute totusi si innopteaza la acelasi han, ca in mod sigur acestia sunt hotii magarului si al sacului cele fermecate. Omul facu intocmai si cand ajunse la hanul cu pricina le povesti celor 2 gazde despre carja fermecata si cum ca nu are voie sa spuna pana o ajunge acasa "carje carjeste-te!". In timpul nopti cei doi soti curiosi pusera mana pe carje si spusera: Carje carjeste-te! Nici una nici doua carja se puse cu bataia pe ei, asa de rau, ca cei doi il trezira pe stapanul carjei cu tipetele lor. Acestia il rugara sa spuna carjei sa se opreasca din bataie ca ii vor da si magarul si sacul cu bani si ca nu vor mai insela pe nimeni niciodata.
Omul vorbi cu carja, primi magarusul fermecat inapoi si sacul cu bani si pleca in treaba lui, multumind ingerului care ii facuse atata bine.
Aceasta poveste o stiu de pe vremea cand nu eram casatorita-o trupa de tineri actori insotiti de o actrita celebra Rodica Mandache au prezentat-o la locul meu de munca de atunci.
Va doresc numai bine,
adra
adra
 
Posts: 207
Joined: Thu Feb 15, 2007 11:06 am
Location: Slobozia

lectie

Postby adra » Fri Mar 30, 2007 11:57 am

O LECŢIE FOARTE BUNĂ

O femeie iese din casă şi vede 3 moşnegi cu barbă albă stând în faţa casei.
Nu-i cunoştea dar vazându-i supăraţi îi invita în casă să manânce ceva.
“Soţul tău este acasă?” – întreabă ei.
“Nu , este ieşit”
“Atunci nu putem intra” – replică ei.
Seara când soţul se întoarce acasă ea îi povesteşte despre cei trei moşnegi..

“Du-te şi spune-le că am venit şi pofteşte-i înăuntru “

Femeia se duce şi îi invită.
"Nu putem intra toţi în casă" replică ei.
"Cum aşa?" întreabă ea.
Unul dintre moşnegi îi explică. Eu sunt BUNĂSTARE , el este SUCCES iar celălalt este IUBIRE. Acum du-te şi întreabă-l pe soţul tău care dintre noi să vina în casă.
Femeia intră în casă şi îi spune soţului, care se bucură. "Ce bine!!, în acest caz invită-l pe BUNĂSTARE să ne umple casa cu bunăstare!"

Soţia nu a fost de acord. “De ce să nu-l invităm pe SUCCES?”
Nora îi asculta dintr-un colţ al casei. "N-ar fi mai bine să-l invităm pe IUBIRE? Casa noastră ar fi atunci plină de iubire!" – a sugerat nora.
"Hai să ne ghidăm după sfatul norei" îi zice soţul soţiei.

"Du-te afară şi invită-l pe IUBIRE să ne fie oaspete."

Femeia iese afară şi întreabă: “Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invităm să ne fie oaspete”
IUBIRE porneşte înspre casă. Odată cu el se pornesc în urma lui şi ceilalţi doi.Surprinsă femeia întreabă : “L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniţi şi voi cu el?”
Cei trei moşnegi replicară: "Dacă l-ai fi invitat pe BUNĂSTARE sau pe SUCCES, ceilalţi ar fi rămas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE , unde merge el mergem şi noi. Unde este IUBIRE este şi BUNĂSTARE şi SUCCES!!!!!!"

Unde este durere, va doresc pace şi fericire.
Unde sunt îndoieli personale, va doresc reînnoirea încrederii în abilitatea ta de-a trece peste greutăţi.
Unde este oboseală sau blazare, va doresc înţelegere, răbdare şi puteri reînnoite.
Unde este frică , va doresc iubire şi curaj.
Cu bine,
adra
adra
 
Posts: 207
Joined: Thu Feb 15, 2007 11:06 am
Location: Slobozia

marul

Postby adra » Tue Apr 03, 2007 9:08 am

Povetea marului
A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar marul il iubea si el atare mult.
Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
Baietelul ii raspunse:
- Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar!
- Imi pare rau, dar nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii.
Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil.
Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
- N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti?
- Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai crengile mele si sa-ti faci o casa din ele.
- Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit.
Copacul s-a bucurat sa-l faca pe baiat, iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai inoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic.
Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului.
- Vino a te joci cu mine, a spus el.
- Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc. Poti sa-mi dai o barca?
- Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit spre zari indepartate.
Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat.
Dupa multi ani, se reantoarse la copac. Copacul ii spuse:"
Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau. Nu mai am mere pentru tine.
- Nu am dinti sa le mananc! a spus baiatul.
- Nici trunchi sa te urci pe el.
- Sunt prea batran pentru asta, acum, fu raspunsul baiatului.
- Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting,a zis copacul cu lacrimi.
- Nu mai am nevoie de nimic; doar un loc de odihna. Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!, a raspuns baiatul.
- Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine, si te odihneste!
Baiatul s-a asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi.
Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi.

Copacul - sunt parintii. Cand suntem mici indragim joaca in preajma lor.Cand crestem, ii parasim... Mai venim pe la ei, cand avem nevoie de ceva sau daca suntem la ananghie.
Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, sa ne faca fericiti.Poate va ganditi ca baiatul era plin e cruzime, dar asa ne tratam, cu totii, parintii.

Spuneti povestea aceasta si altora si iubiti-va mereu, parintii in asa fel incat copiii vostri sa ia exemplu de la voi..
Cu bine,
adra
adra
 
Posts: 207
Joined: Thu Feb 15, 2007 11:06 am
Location: Slobozia

Postby dora » Wed Apr 25, 2007 7:44 pm

O istorioara traita

Prietenul meu deschise sertarul dulapului sotiei sale si scoase un mic pachet invelit in matase.
Acesta, spuse el, nu este un simplu pachet,este o piesa de lenjerie.
Desfacu pachetul si privi atent matasea si dantela.
L-am cumparat prima oara cand am fost impreuna la New York, acum vreo 8 sau 9 ani dar nu l-a folosit niciodata.
Vroia sa-l pastreze pentru o ocazie speciala.Ei bine, cred ca acum e momentul potrivit.
Se apropie de pat si puse acest pachet alaturi de alte lucruri aduse de cei de la pompe funebre.
Sotia lui tocmai murise. Intorcandu-se spre mine imi spuse:

Sa nu pastrezi nimic pentru o ocazie speciala.
Fiecare zi pe care o traiesti este o ocazie speciala.
Ma gandesc intotdeauna la cuvintele lui, mi-au schimbat viata.
Astazi citesc mai mult ca inainte si fac mai putine treburi prin casa. Ma asez pe terasa si admir peisajul.
Imi petrec mai mult timpul cu familia,prietenii si mai putin cu lucrul.
Am inteles ca viata este un ansamblu de experiente valoroase.
De acum nu mai pastrez nimic.
Daca am chef, folosesc paharele de cristal in fiecare zi sau imi pun haina noua ca sa ma duc la supermarket.
Expresiile de tipul"intr-o zi" sau "intr-una din zilele astea" le-am scos din vocabularul meu.
Nu sunt sigur ce ar fi facut sotia prietenului meu daca ar fi stiut ca nu va mai fi o a doua zi.
Cred ca si-ar fi sunat familia si cei mai buni prieteni.Poate si-ar fi sunat cativa fosti prieteni pentru a se impaca sau pentru a se scuza pentru o cearta mai veche.
Toate aceste lucruri nefacute m-ar enerva mult daca as sti ca orele-mi sunt numarate.
As fi nervos ca nu mi-am mai vazut prietenii cu care urma sa ma intalnesc "intr-una din zilele astea".
Nervos ca nu am scris scrisorile pe care intentionam sa le scriu "intr-una din zilele astea".
Nervos ca nu le-am spus celor apropiati ca ii iubesc.
Acum nu mai aman nimic si nu mai pastrez nimic care poate sa-mi aduca fericire si zambet in viata.
Imi spun ca fiecare zi e speciale.
Fiecare zi,fiecare ora,fiecare minut este special.
[/color]
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Apr 26, 2007 6:15 am

Fereastra

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.

În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon.
-CE CEARCEAFURI MURDARE ÎNTINDE VECINA NOASTRĂ ÎN BALCON... !
Cred că are nevoie de un nou săpun...
Poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile !
Soţul ei privi şi rămase tăcut.

Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.

După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei:
-Priveşte, a învăţat să spele rufele!
O fi învăţat-o altă vecină??
Soţul ei îi răspunse:
-Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre!
Şi în viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele.

Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar.
Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi...
Fără îndoială azi... te văd mult mai bine ca ieri.
O zi fericită!
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby Zugoor » Thu Apr 26, 2007 9:44 am

Dora,ce bine iti sta in verde :wink:
Zugoor
 
Posts: 209
Joined: Mon May 01, 2006 9:29 pm
Location: iasi

mie mi se intampla mai mereu

Postby adra » Thu Apr 26, 2007 10:19 am

De exemplu, chiar azi dimineata:
Aseara am vrut sa fac putina ordine la mine in sifonier si cand fac asta deobicei scot totul afara(sau doar ce este in dezordine) pentru a le aseza intocmite. Dar nu am mai avut timp sa termin si au ramas o parte asezate pe un scaun langa sifonier.
Cand m-am trezit, in timp ce ma imbracam am observat pe jos pe langa scaunul respectiv trei maieuri imprastiate pe jos. M-am gandit, intrucat toate pareau barbatesti ca sunt ale sotului si ma gandeam sa-i atrag atentia sa si le puna la locul lor. Dar inainte sa apuc sa-i spun, m-am aplecat sa ridic o jucarie de jos si am observat ca doua din cele 3 maieuri erau ale mele, deci?... Mi-as fi certat sotul degeaba. Asa ca le-am strans eu pe toate 3 :)
Intotdeauna se poate intampla sa gresim, inainte de a spune sau face ceva sa fim siguri ca facem ceea ce trebuie si este corect.
Mi-a placut mult povestea, Dora.
adra
adra
 
Posts: 207
Joined: Thu Feb 15, 2007 11:06 am
Location: Slobozia

Postby Zugoor » Thu Apr 26, 2007 1:05 pm

Daca tot veni vorba de haine...eu ma refeream la culoarea cu care apari la utilizatori inregistrati. :D
Zugoor
 
Posts: 209
Joined: Mon May 01, 2006 9:29 pm
Location: iasi

Postby dora » Thu Apr 26, 2007 5:33 pm

Multumesc Zugoor,
nu prea sunt obisnuita cu culoarea...
Adra si eu am inceput dis de dimineata sa strang, sa pun pe categorii :D
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

deprinderi vechi

Postby iapetrei » Wed May 02, 2007 12:23 pm

Din A 8-a treaptă a înţelepciunii

De Stephen Covey

Pag. 318-319

Cele mai frecvente întrebări (din public)

Întrebarea 1 : Mi se pare aproape imposibil să-mi schimb deprinderile. Aş vrea să vă întreb dacă această perspectivă este realistă. Sunt unicul om în această situaţie ?

Răspuns : Nu sunteţi singurul. Am să vă explic de ce.

Poate vă amintiţi – sau le-aţi văzut într-un video sau film mai recent – de clipurile care arătau călătoria pe Lună a navetei spaţiale Apollo 11. Aceia dintre noi care au urmărit-o în direct au fost realmente transfiguraţi. Nici nu ne venea să ne credem ochilor când am văzut oameni păşind pe Lună.

Când credeţi că s-a consumat cea mai multă putere şi energie pentru efectuarea acestei călătorii în spaţiul cosmic ? Pentru deplasarea spre Lună, la o distanţă de un sfert de milion de mile de Pământ ? Pentru întoarcerea pe Pământ ? Pentru zborul în jurul Lunii ? Pentru separarea şi reataşarea modulelor lunare şi de comandă ? Pentru desprinderea de pe Lună ?

Nu, nicidecum, nici una din aceste variante nu a fost cea adevărată. Cea mai mare putere şi energie nu a fost consumată nici măcar pentru toate aceste faze ale călătoriei spre Lună la un loc. Ea a fost consumată în momentele desprinderii de Pământ. În primele câteva minute ale desprinderii de Pământ – în primele mile străbătute imediat după desprindere – s-a consumat mai multă energie, deci combustibil, decât a fost folosit timp de câteva zile pentru a călători o jumătate de milion de mile.

Forţa gravitaţiei exercitată în cele câteva minute necesare desprinderii a fost uriaşă. Pentru a ajunge în spaţiul cosmic a fost nevoie de o forţă internă de propulsie mai mare decât atracţia gravitaţională şi rezistenţa atmosferei luate la un loc. Dar odată ce acest obiectiv a fost îndeplinit, celelalte etape ale misiunii au fost realizate cu un consum de energie mult mai mic. De fapt, când unul din astronauţi a fost întrebat câtă energie a fost consumată atunci când modulul lunar s-a separat de modulul de comandă pentru a aseleniza şi a inspecta solul lunar, el a răspuns : „Mai puţin decât răsuflarea unui bebeluş.”

Această călătorie spre lună constituie o metaforă elocventă care descrie efortul necesar pentru a renunţa la vechile deprinderi şi a-ţi forma altele noi. Forţa gravitaţională a Pământului poate fi comparată cu deprinderile adânc înrădăcinate, cu tendinţele programate de moştenirea genetică, de mediu, de tendinţele insuflate de părinţi sau de alte personalităţi importante din viaţa noastră. Rezistenţa atmosferei Pământului ar putea fi comparată cu contextul mai larg al culturilor sociale şi organizaţionale cărora le aparţinem. Aceste două forţe sunt extrem de mari, iar voinţa Dvs. Interioară trebuie să depăşească ambele forţe luate laolaltă, pentru a permite desprinderea.

Dar odată ce acest lucru se întâmplă, veţi fi uimit de libertatea pe care o veţi simţi. Pe durata desprinderii, astronauţii au foarte puţină libertate sau putere; tot ce pot ei face este să-şi îndeplinească misiunea care le-a fost atribuită. Însă, de îndată ce se eliberează de forţa gravitaţională a Pământului şi de rezistenţa atmosferei care îl înconjoară, ei trăiesc o senzaţie indescriptibilă de libertate. Şi au multe, foarte multe opţiuni şi alternative.
iapetrei
 
Posts: 97
Joined: Sun Jul 04, 2004 4:31 pm
Location: iasi

Postby dora » Thu May 10, 2007 8:09 am

nicola



Joined: 13 Oct 2006
Posts: 13
Location: dej
Posted: Sun Nov 12, 2006 12:55 pm Post subject: Incurajare pentru parinti

--------------------------------------------------------------------------------

Adesea ignoram ca vremea cantarii este precedata de o vreme a lacrimilor , a abandonarii in rugaciune la picioarele Domnului , a zdrobirii, a asteptarii in smerenie...
Simtim ca durerea ne copleseste si nu mai avem rabdare sa asteptam raspunsul cerului. Ori incercam sa ne descurcam singuri, ori renuntam. Rareori avem puterea sa privim cum trec pe langa noi zilele, saptamanile , lunile , anii , pana cand Domnul isi aduce aminte. El are intodeauna un motiv pentru care intarzie, insa niciodata nu va raspunde prea tarziu. Intre timp caracterul nostru se slefuieste si creste in asemanare cu El , caci numai asa il vom vedea.
Nu-ti irosi durerea oricare ar fii ea . Adu-o inaintea lui D-zeu cu smerenie, cu rabdare, cu incredere. Si .... asteapta ! La vremea potrivita El o va transforma in cantare.
" Orice lucru El il face frumos la vremea lui " ( Eclesiastul 3:11 )
In momentele cele mai grele pe care le avem cu copii nostri de multe ori parca nu mai avem putere sa continuam lupta, insa cineva care este cel de sus ne da putere sa mergem mai departe. In aceasi situatie ne aflam si noi acum cand stim ca fetitei noastre care nu are inca 2 ani , i s-a pus diagnosticul de retard psihic cu note autiste. Dar stim un lucru ,ca oricat am incerca noi sa facem terapie prin comportamnet cu fetita , nu putem ajunge la ceea ce am vrea ca fetita noastra sa devina , decat cu ajutorul Lui. Ii mare lucru sa poti sa te increzi in D-zeu si sa lasi pe El sa faca minunea in viata copiilor. Pe cat de mare ii suferinta pentru noi ca parinti, pe atat de mare va fii bucuria pe care o vom trai atuci cand vom vedea minunea in viata ei. De-abia astept sa va pot impartasi bucuriile pe care le voi avea cu fetita, cand voi vedea ca D-zeu lucreaza si in viata ei.


iapetrei



Joined: 04 Jul 2004
Posts: 65
Location: iasi
Posted: Tue Jul 06, 2004 11:00 am Post subject: o poveste care m-a ajutat

--------------------------------------------------------------------------------

" Chinezii pun samanta de bambus. O uda, folosesc ingrasaminte, dar in primul an nu apare nimik. In al doilea an iar o uda, iar pun ingrasaminte si tot nimic. In al treilea si al patrulea an din nou o uda si pun ingrasaminte, dar tot nimic. In al cincilea an o uda si pun ingrasaminte si la un moment dat, in acest al cincilea an, cam in sase saptamani, bambusul creste dintr-odata si se transforma intr-un copac de 2,70 m.
Intrebarea este: bambusul chinezesc creste 2,70 m in sase saptamani sau in cinci ani?"

Andrei, 10 ani, tulburare autista, a inceput sa vorbeasca dupa 5 ani, cu mari eforturi. acum se poate discuta cu el.

Back to top


jumbo



Joined: 07 Jan 2004
Posts: 377
Location: Bucuresti
Posted: Thu Jul 08, 2004 6:35 am Post subject:

--------------------------------------------------------------------------------

Salut iapetrei,

Frumoasa povestea cu bambusul. De fapt exista mai multe feluri de bambus dar nu suntem antrenati sa vedem astfel lucrurile. Din aceasta cauza ne simtim uneori mai frustrati ca ceilalti. Dar si foarte bucurosi alteori.

Cum v-ati descurcat cu scoala ?
_________________
Nascut: Ianuarie 1998.
Diagnostic: note autiste, hiperkinezie.

Back to top


iapetrei



Joined: 04 Jul 2004
Posts: 65
Location: iasi
Posted: Thu Jul 08, 2004 6:54 am Post subject:

--------------------------------------------------------------------------------

Andrei este acum in clasa a 3-a la o scoala speciala unde majoritatea copiilor provin din centre de plasament si au probleme psihice, mai putin autism. la scolile normale nu este primit desi stie sa scrie (cu majuscule si destul de dezlanat) si sa socoteasca( pana la 10)...adica intr-un cuvant...poate invata. este agitat si nu se poate comunica cu el decat pe limba lui- adica cu multa rabdare si fara enervare. am lucrat cu el mai mult din intuitie si inspirandu-ma din materialele de pe internet, fara a aplica o metoda in mod special. acum, cand citesc despre aceste metode, observ ca am aplicat cate ceva din fiecare. a facut progrese in toate privintele (pronuntie, citire, recunoastere forme si culori, etc.) mai putin in comunicare. nu intelege ce inseamna sa vorbesti cu cineva.
sa asculti si sa raspunzi la intrebari. abia acum exersam asta cat putem de mult. acasa si in oras, la magazine si cu persoanele cunoscute. ma intereseaza metode de imbunatatire a comunicarii. sau experiente reusite ale altor parinti.

Back to top


jumbo



Joined: 07 Jan 2004
Posts: 377
Location: Bucuresti
Posted: Fri Jul 09, 2004 8:26 am Post subject:

--------------------------------------------------------------------------------

Gasesti materiale si experiente in acest forum si in sectiunea Revista. O sa iti ia ceva timp sa parcurgi mesajele de pe forum intrucat s-au strans peste 1000. Vei observa ca si copii sunt destul de diferiti chiar daca sunt din categoria autism. Vezi ce ti se potriveste.
Comunicarea verbala este intr-adevar o problema a acestor copii. Nu par prea interesati de ea. Exercitiile sunt bune insa este nevoie de o foarte buna structurare a activitatilor. Structurarea este necesara si oamenilor obisnuiti insa autistii au nevoie de o forma mult mai adaptata (vezi ABA, TEACCH si nu numai).
Nu poti astepta un salt sau o trezire ci practic cu destul efort, rabdare, perseverenta si dragoste il faci sa achizitioneze o serie de comportamente dezirabile in minunata noastra societate. Astfel te linistesti si tu si poti sa apreciezi mai bine calitatile extraordinare ale acestor copii.
_________________
Nascut: Ianuarie 1998.
Diagnostic: note autiste, hiperkinezie.
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon May 14, 2007 6:56 am

Despre Prietenie - Alexandru Paleologu


(din vol "Despre lucrurile cu adevarat importante)

Marea prietenie e fãrã îndoialã tot aşa de puţin obişnuitã ca marea dragoste.

Ca şi aceasta, ea nu e un fenomen natural, ci unul de culturã, adicã un produs al spiritului, care, potenţând o pornire spontanã şi sporadicã (gr. sporadikos: împrãştiat: în cazul dragostei, instinctul perpetuãrii, în cazul prieteniei, sociabilitatea), o transformã într-un sentiment concentrat, conştient şi continuu.
Aşa cum toţi oamenii au, mai mult sau mai puţin, o viaţã sentimentalã, dar cei mai mulţi ignorã marea iubire chiar dacã-şi închipuie cã au parte de ea, toţi avem relaţii mai mult sau mai puţin preferate cu unii din semeni.

Dintre aceştia unii ne devin apropiaţi şi intimi, pe temeiul plãcerii şi folosului material sau, ca sã ne exprimãm mai frumos, al —“afinitãţilor elective”.

Dar câte din aceste prietenii nu rezistã decât fiindcã nu au avut prilejul verificãrii printr-o probã severã şi eliminatorie? Câte nu se desfac pur şi simplu prin schimbarea domiciliului sau locului de muncã? Şi câte rezistã unei lungi absenţe, câte nu sunt foarte uşor înlocuite?în ce mã priveşte, am avut, e drept, bucuria sã mã întâlnesc în strãinãtate, dupã decenii de despãrţire şi fãrã sã ne mai fi scris, cu doi buni prieteni din prima tinereţe, cu care am regãsit imediat aceeaşi înţelegere perfectã şi cordialã de odinioarã, chiar mai profundã mulţumitã maturitãţii.
Dar am vãzut în jurul meu cum schimbãrile pe care timpul le aduce în cadrul existenţelor noastre fac sã treacã în uitare persoane cu care am avut, probabil chiar ani de zile, obiceiul sã ne petrecem rãgazurile împreunã: ne erau şi le eram de fapt destul de indiferenţi.[...]

Pe de altã parte, ocupaţiile devenind din ce în ce mai specializate, prieteniile sunt de obicei ocazionate de “specialitãţi”: medicii între ei, inginerii între ei, economiştii, scriitorii, avocaţii, militarii, pictorii etc., între ei (cu toţii, la rândul lor, diferenţiaţi pe specialitãţile tot mai distincte din sfera profesionalã: chirurgi, electronişti, dramaturgi şi aşa mai departe). Şi cãsãtoriile sunt prilejuite mai mult de coincidenţe profesionale decât de alte afinitãţi. Durata acestor relaţii, fie amicale, fie conjugale, e şi ea determinatã de relativul status quo al împrejurãrilor.


Bineînţeles cã afinitãţile care determinã comunitatea umanã sunt în primul rând interesele vitale, adicã folosul şi plãcerea. Aristotel, deşi declarã cã folosul şi plãcerea nu confirmã în mod perfect prietenia, fiind supuse fluctuaţiilor şi nefiind intrinseci şi imuabile şi pure ca virtutea (adicã, dupã Lysis, binele), care singurã consacrã adevãrata prietenie, le reţine totuşi ca esenţial necesare, chiar dacã nu suficiente. Mânat mai mult de umoare şi lipsit de spiritul metodic al Stagiritului, Montaigne, comentându-i acest pasagiu, se pripeşte cam imprudent sã tãgãduiascã plãcerii şi folosului caracterul de factori determinanţi ai prieteniei:“Car, en général toutes celles (les amitiés n.n.) que la volupté ou le profit, le besoin publique ou privé forge et nourrit, en sont d’autant moins belles et genereuses, et d’autant moins amitiez, qu’elles meslent autre cause et but et fruit en l’amitié, qu’elle mesure” (loc. cit.).

Pãrerea cã prietenia ar fi “dezinteresatã” e un clişeu moralizator lipsit de acoperire: nu existã prietenie fãrã plãcere şi folos.

Diferenţa dintre prietenie şi formele inferioare, superficiale, de cârdãşie, nu e alta decât cea dintre nivelurile de interes (fãrã a le exclude pe cele elementare, care sunt de la sine înţelese).
Butada cinicã a lui Bloy:”Je reconnais un ami à ceci qu’il me donne de l’argent” nu e nici meschinã, nici nedreaptã.
Asistenţa bãneascã e, orice s-ar spune, o probã crucialã a prieteniei. Tot Bloy spunea altãdatã cã între prieteni nu se ştie niciodatã cine dã şi cine primeşte.

Folosul mutual e de toate felurile cu putinţã, valorile de ordin moral şi cele de ordin material intrând într-un joc de compensaţii şi de amestecuri care în cele din urmã menţin un echilibru egal şi constant.

Saint-Exupéry spune undeva cã prietenul este acela la care nu te sfieşti sã baţi în toiul nopţii la uşã strigându-i: “Deschide, sunt eu!”.
Unui prieten adevãrat i se poate cere orice, dar nu i se poate pretinde nimic.
De aceea, nimic nu e mai absurd şi mai injust în prietenie decât reproşurile şi întoarcerea serviciilor şi sacrificiilor fãcute: acesta e, de altfel, şi sensul afirmaţiei lui Aristotel cã între prieteni nici nu e nevoie de dreptate.
Prietenia e dreaptã prin ea însãşi, ea e prin excelenţã întruchiparea dreptãţii.

Nu mai puţin şi a libertãţii. Prietenia e una din manifestãrile esenţiale ale libertãţii, în primul rând fiindcã înseamnã alegere, dincolo de legãturile rudeniei (dar, liberã fiind alegerea, ea poate fi fãcutã şi înãuntrul acestora).
Prietenie înseamnã opţiune manifestã şi constantã, deci o angajare deliberatã şi încãrcatã de rãspundere.
E deci cu totul strãinã de orice capriciu şi de regulã nu se declanşeazã prea spontan (ceea ce nu înseamnã deloc cã întâmplarea nu joacã şi în prietenie ca şi în toate lucrurile omeneşti un rol pe care numai cine nu are simţul realitãţilor se încumetã a-l nega). Aristotel subliniazã de la început cã, neputând exista prietenie decât mutualã, ea trebuie sã fie manifestã, ştiutã nu numai de cei în cauzã, ci de toatã lumea.

Prietenia fiind o opţiune, cum spuneam, deliberatã şi constantã, fiind un mod de a asuma destinul altuia, e limpede cã ea nu se poate da cu uşurinţã.

O prietenie adevãratã nu se poate epuiza prin uzurã şi nici nu poate înceta fiindcã pãrţile şi-au descoperit la un moment dat alte gusturi sau alte interese.
încetarea unei prietenii este faptul cel mai grav ce poate surveni în existenţa cuiva a cãrui conştiinţã e de rang cu adevãrat uman: e un fel de moarte, o moarte parţialã pe care o decide liberul arbitru.

Iatã înţelesul ultim al tezei lui Aristotel: prietenia este mai presus de dreptate. în ultim resort, aceasta e dreptatea.

Dreptatea neputând fi decât divinã, prietenia, ca şi dragostea, e de fapt cale împreunã spre Dumnezeu.

(1974)

http://titus.phy.qub.ac.uk/group/Alin/o ... tenie.html
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

PreviousNext

Return to DIVERSE

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest