Sala de lectura


Moderators: camel, jumbo, shakalu, dora, Milena, dominique, moderators

Postby simina2 » Sat Feb 10, 2007 8:45 am

Cele trei cai

Se spune ca erau trei prieteni care isi doreau sa urce
un munte pentru ca in varful lui traia un batran plin
de intelepciune pe care isi doreau sa-l cunoasca.

La un moment dat au ajuns la o rascruce, si fiecare a
continuat sa-si aleaga drumul dupa cum il indemna
sufletul.

Primul a ales o carare abrupta, ce urca drept catre
varf. Nu-i pasa de pericole, dorea sa ajunga la
batranul din varful muntelui cat mai repede.

A doua cale nu era chiar atat de abrupta, dar
strabatea un canion ingust si accidentat, strabatut de
vanturi puternice.


Al treilea a ales o carare mai lunga, care ocolea
muntele serpuind in pante line.

Dupa 7 zile, cel care urcase pe calea cea abrupta a
ajuns in varf extenuat, plin de rani sangerande. Plin
de nerabdare, s-a asezat sa-si astepte prietenii.

Dupa 7 saptamani, ametit de vanturile puternice care i
se impotrivisera, ajunse si al doilea. Se aseza in
tacere langa cel dintai, asteptand.

Dupa 7 luni sosi si cel de al treilea, cu fata
stralucindu- i de fericire, semn al unei profunde stari
de liniste si multumire interioara.

Cei doi erau furiosi pentru ca drumul lor a fost greu
si au avut mult de asteptat, in timp ce drumul lui a
fost o adevarata placere. Asa ca l-au intrebat pe
batranul intelept care a ales cel mai bine.

-Ce ai invatat tu? il intreba pe primul.

-Ca viata este grea si plina de pericole si greutati,
ca este plina de suferinta si adeseori ceea ce
intalnesc in cale imi poate provoca rani, ca pentru
fiecare pas inainte trebuie sa duc o lupta
incrancenata care ma sleieste de puteri. Asadar… am
ales eu calea cea mai buna catre tine?

-Da, ai ales bine… Si tu, ce ai invatat? il intreba pe
al doilea.

-Ca in viata multe lucruri ma pot abate din cale, ca
uneori pot sa pierd drumul, ajungand cu totul
altundeva decat doresc… dar daca nu imi pierd
increderea, reusesc pana la urma. Asadar… am ales eu
calea cea mai buna catre tine?

-Da, ai ales bine… Si tu, ce ai invatat? il intreba pe
ultimul.

-Ca ma pot bucura de fiecare pas pe care il fac daca
aleg sa am Rabdare, ca daca privesc cu Intelegere
viata nu este o povara grea, ci un miracol la care
sunt primit cu bucurie sa iau parte, ca Iubirea care
ma inconjoara din toate partile imi poate lumina
sufletul daca ii dau voie sa patrunda acolo. Asadar…
am ales eu calea cea mai buna catre tine?

-Da, ai ales bine…

Uimiti de raspunsurile batranului, cei trei prieteni
au cazut pe ganduri. Si au inteles, in sfarsit, ca la
orice rascruce POT ALEGE… iar viata fiecaruia este
rezultatul alegerilor facute de-a lungul ei.

Macar pe undeva prin vreun colt de suflet… sa mai
gasim putina Rabdare, un strop de Intelegere… si poate
Iubire!
simina2
 
Posts: 195
Joined: Sun Sep 25, 2005 10:57 pm
Location: Suceava

Povestea vasului crãpat

Postby iapetrei » Sat Feb 10, 2007 2:33 pm

Povestea vasului crãpat

O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe
care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si
le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când
celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga
cantitate de apa.

La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana
acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia
aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles,
vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar
bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu
imperfecþiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu
putea face decât jumãtate din munca pentru care
fusese menit!

Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, dupã cum credea
el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: "Mã
simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã
face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!"

Bãtrâna a zâmbit, "Ai observat ca pe partea ta a
drumului sunt flori,
insã pe cealaltã nu?" "Asta pentru ca am stiut
defectul tãu si am plantat
seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in
fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi."
"De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu
ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste
frumuseti care împrospãteazã casa."

Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa
crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât
de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult!
Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã
cãutãm ce este bun in ea.

DECI, pentru prietenii mei: va urez sa aveti o zi
bunã si nu uitati sa mirositi florile de pe partea
voastrã a drumului!

Morala: Crãpãtura vasului nu înseamnã sfârsitul, ci
o posibilitate de a face ceva diferit! Numãrati-vã
binecuvântãrile...!!
iapetrei
 
Posts: 97
Joined: Sun Jul 04, 2004 4:31 pm
Location: iasi

Postby dora » Mon Feb 12, 2007 4:40 pm

O furtuna grozava a aruncat pe o plaja sute de stelute de mare. Un batran pescar, prea slabit ca sa mai iasa cu barca in larg, le lua una cate una de pe nisip si le punea inapoi in mare. Nepotul sau l-a intrebat:
- De ce te chinui? sunt prea multe, in curand vine refluxul si toata stradania ta va fi in zadar. N-ai sa le poti pune pe toate inapoi in apa. Si-atunci, efortul tau nu mai conteaza.
- Conteaza pentru ea, a spus pescarul, punand cu grija, inca o stea de mare in apa.
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Feb 19, 2007 3:45 pm

Un om a visat ca mergea pe malul marii alaturi de Dumnezeu. Pe cer au inceput sa se arate una cate una scene din viata lui. In multe din ele a observat doua urme de pasi pe nisip: urmele pasilor lui si urmele pasilor lui Dumenezeu. A remarcat insa ca, de multe ori, de-a lungul vietii era doar un singur rand de urme. Si tocmai in momentele cele mai triste si mai grele. Pus pe ganduri, l-a intrebat pe Dumnezeu: ''-Doamne, mi-ai spus ca daca Te urmez, vei merge alaturi de mine toata viata mea. Dar cand am fost in cele mai mari necazuri, a ramas doar un singur rand de urme. Nu inteleg de ce m-ai lasat singur cand aveam mai mare nevoie de Tine!"Domnul i-a raspuns: "-Scumpul meu copil, Eu te iubesc si nu te voi lasa niciodata.In momentele de incercare si suferinta ai vazut doar un singur rand de urme pentru ca Eu te-am luat in brate!"
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Wed Feb 21, 2007 7:59 am

Parintele Nicolae Steinhardt (monahul dela Rohia)

Daruind vei dobandi, Ed. Dacia, editia a 4-a, 2002



Timpul smochinelor

(Belşugul vieţii)


Domnul, aşadar, urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. În ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau şi cumpărau, răsturnase mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care făceau negoţ cu porumbei (Matei 21, 12-13).

Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17). Oricum ar fi, Îl aflam pe Hristos în momente de mare tensiune şi efervescenţă, a doua zi după intrarea triumfală în Ierusalim, după sau în ajunul curăţirii templului de “tâlhari”, în preajma tragicului deznodământ al misiunii Sale pământeşti. Starea aceasta de spirit – încleştată şi nezăbavnică – pare să o fi avut în vedere proorocul Isaia: “S-a îmbrăcat cu dreptatea ca o platoşă şi a pus pe capul Său coiful izbăvirii; S-a îmbrăcat cu răzbunarea ca şi cu o haină şi S-a înfăşurat în râvna Sa ca într-o mantie” şi “Priveam în jur: nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci, braţul Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost”. (Is. 59, 17; 63, 5).

Mânecă, deci, dimineaţa din Betania şi pe drum flămânzeşte. Şi vede, fiind încă în depărtare, un smochin înfrunzit. Se îndreaptă într-acolo gândind, nădăjduind că va găsi roade. Dar Îl aşteaptă o dezamăgire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, căci nu se putea să nu ştie că “nu era timpul smochinelor”). Pomul, într-adevăr, nu-L îmbie (de suntem abilitaţi a recurge la un verb atât de cordial) decât cu frunze; fructe nu-s şi nici că puteau fi.
Supărat, Domnul, ca niciodată, blestemă pomul: în veac să nu mai facă rod şi nimănui să nu-i mai fie de folos![1] Ceea ce s-a petrecut, smochinul degrabă uscându-se din rădăcini.

Ce se poate înfăţişa mai nedrept, mai nemilos, mai strigător la cer? A oropsi şi usca un biet copac întru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind că textul însuşi recunoaşte că “nu era timpul smochinelor”.
Dacă era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osândit smochinul? raţionează cugetul simplu şi curat al omului de bun simţ, fie el necredincios ori şi credincios. Îi uneşte aici şi acum pe amândoi – pe necredincios şi pe credincios – comuna împotrivire a insului normal in faţa unui act de vădită inechitate; şi cine s-ar încumeta să-i contrazică? Speţa apare atât de sobră şi de limpede: e o nedreptate, o icnire a mâniei, nu avem cum o tăgădui, o camufla.

Se întâmpla însă cu pilda smochinului ceea ce are loc şi în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise şi principii juste însă nedeosebitoare de situaţii diferite prin însăşi natura lor – şi de aceea false. Paradoxul zis al cretanului mincinos şi alte exemple de logică aparent absurdă n-au putut fi soluţionate până ce logicienii nu şi-au dat seama că există adevăruri complexe ori “absurdităţi” care nu-şi află explicaţia dacă nu se recurge la teoria nivelelor.
Ea constată că o aceeaşi formulare poate fi exactă la un nivel de gândire (şi percepere a realităţii) şi inexactă la un altul, confuzia iscându-se numai când, prin nesăbuită şi îndărătnică simplificare, refuzăm a observa că zisul paradox absurd (al cretanului) implică soluţii diferite pe diverse planuri cognitive şi perceptibile, la succesive stadii de generalizare.

Tot astfel, şi în matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decât în aritmetica numerelor finite, şi tot-i numai uimire şi paradox: partea este egală cu întregul, iar adăugirile ori substracţiile nu modifica totalul. În hotelul cu infinit de multe camere – zis hotel al lui Hilbert – problema găzduirii unor noi călători nu se pune chiar când toate camerele sunt ocupate. Recepţia nu are decât să mute – ori de câte ori va fi necesar – pasagerul din camera 1 în camera 2, pe cel din camera 2 in camera 3 s.a.m.d., creându-se astfel un număr nelimitat de proaspete posibilităţi locative.

Pericopa smochinului se cade a fi şi ea supusă unui tratament analog, înţelegând că trebuie interpretată nu după regulile dreptăţii naturale şi valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propoziţiilor duhovniceşti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricărui alt arbore fructifer) roade atunci când nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea încetează dacă realizăm ce este în fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a răspunde ori ba chemării Sale
.
Nu de smochin şi de smochine se face menţiune în parabola aceasta, ci de om (tot aşa şi în alte metafore neotestamentare: parcă de păsări ori de boi se îngrijeşte Atotputernicul !): care nu dispune de scuză valabilă spre a-L refuza pe Făcătorul său ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit.

Soroace, date, condiţii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absolută.
Chemării de sus i se poate răspunde numai cu “ Iată-mă” ori cu “Da, Doamne”. Motivările, fie ele omeneşti plauzibile, nu sunt luate în considerare: nu ne este îngăduit a ne eschiva nici măcar pentru a ne îngropa tatăl ori a ne rândui cele din gospodării; nici pentru a ne duce să vedem ţarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curând cumpăraţi; nici pentru a ne despărţi de femeia de care abia ne-am însoţit prin nuntă.

Mereu şi în orice clipă este vremea – şi acum este – a răspunde “Iată-mă” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe tărâmul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, şarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative şi nejustificative.

Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, însă devotamentul oamenilor nu cunoaşte soroace şi pauze.

Interpretarea alegorică se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul şi el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemării cereşti. Reacţiile “robustului simţ comun” nu au ce căuta în citirea formulelor spaţiotemporalităţii (sunt date peste cap); şi tot aşa nici în dezlegarea încifrărilor duhovniceşti.
Iată de ce putem afirma că omul (smochinul, în limbaj codificat) trebuie să fie oricând gata, oricând disponibil pentru Hristos. Nicăieri teoria disponibilităţii integrale enunţate de André Gide nu se aplică mai la propriu şi mai desăvârşit decât în relaţiile dintre făptură şi Ziditorul ei.
Iar a fi disponibil înseamnă a te nimeri oricând încins, cu toiagul în mână, cu încălţămintea în picioare, pregătit de drum, de acţiune, de răspuns afirmativ, de roadă.

There is always time for good manners, zicala aceasta, de largă circulaţie în sudul Statelor Unite, ne poate fi pildă şi temei: se cade să avem întotdeauna timp pentru a ne comporta cuviincios, pentru a da dovadă de bune deprinderi[2]. După cum în textul de la Matei 5, 25 (“Împacă-te cu pârâşul tău degrabă până ce eşti cu el pe cale …”), pârâşul – potrivit interpretării Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa (v. Ioanichie Bălan: Convorbiri duhovniceşti, 1984 p.111) – nu este decât conştiinţa noastră care ne cere să ne împăcăm cu Dumnezeu cât mai suntem încă pe calea acestei vieţi ori după cum din înseşi cuvintele Mântuitorului (Matei 13, 18 şi urm.; Marcu 4, 3 şi urm.; Luca 8, 5 şi urm.) rezultă că locurile unde cad seminţele semănătorului reprezintă inimile ascultătorilor cuvântului dumnezeiesc,

tot astfel smochinul de la Matei 11, 15-17 nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (şi datoria) sa de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-şi precupeţi înnăscuta putinţă: a răspunde în orice caz, repede şi cu sârg, oricărui apel al divinităţii sau al semenului aflat la ananghie.

Pe acest semen îl personifică îndeosebi Hristos în episodul smochinului, pentru că se arată constrâns de o nevoie strict omenească: foamea. (În chip analog este şi călătorul rănit din parabola samariteanului milostiv; iar preotul şi levitul sunt smochinii neroditori de milă, de luare aminte la suferinţa altuia şi de răgaz: nici pentru ei nu a fost “timpul facerii de bine”.)

Nu putem culege scuze nici din cele mai fireşti şi mai legitime împrejurări: ţarinile, boii, nevasta, ba şi înmormântarea părintelui nu-s, când sună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu, adică, ori strigătul de chemare în ajutor al semenului), deci chichiţe legaliste şi pretexte procedurale: de aceea şi îmbracă invocarea lor un aspect incongruent de nu şi – cu excepţia dorinţei de a fi de faţă la îngroparea tatălui – de-a dreptul caraghios.
Orice preocupare, orice grijă, orice bucurie, orice exigenţă păleşte şi piere în prezenţa vocii divine. Orice neascultare este vinovăţie; şi orice neîmplinire a poruncii ori solicitării de acelaşi calificativ se învredniceşte, fie ea însoţită de argumentele cele mai solide. Pentru care pricină? Pentru că este mărturie de totală imposibilitate a efectuării unei ierarhizări normale între obligaţii.

Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de absenţă motivată, considerent de neîntocmire a unui proces verbal de carenţă, legitimă apărare, scuză legală. Bogăţia (parabola tânărului bogat: Matei 19, 16 şi urm.), ogoarele, dobitoacele, căsătoria, până şi pietatea filială se şterg la ivirea Domnului.[3]

Zadarnic se apără smochinul, fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obşte şi de şart.

Ele toate – cum grăieşte o destul de vulgarizată şi coruptă prin abuzivă şi nediscriminatorie întrebuinţare expresie populară – nu ţin. Oricând, oriunde, în orice împrejurare omul e ţinut (şi de data aceasta verbul îşi redobândeşte ipostaza lui nobilă) să meargă, să alerge, să sară în sprijinul coexistenţilor săi ori la slujirea Făcătorului său. Am pomenit supra de goarna mobilizării: nici că se poate comparaţie mai adecvată: chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivaţii nu-s de conceput: nici Moise care-şi invoca gângăvia, nici tânărul care-şi pretextează bogăţia, nici omul căruia i-a rodit ţarina nu-s scuzaţi: li se cere să asculte (în amândouă înţelesurile).

Sărmana scuză a smochinului: nu-i vremea mea! E întotdeauna vremea slujirii şi facerii binelui[4]. Şi vai de cei ce nu procedează aidoma fraţilor Simon şi Andrei (Matei 4, 20: “iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El”.), fiilor lui Zevedeu (Matei 4, 22: “iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El”.) sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9: “şi plecând Iisus de acolo a văzut un om care şedea la vamă, cu numele Matei, şi i-a zis acestuia: Vin-o după Mine, Şi sculându-se a mers după El.”).

Repede, de îndată, fără şovăială, toate lăsându-le baltă ( de-mi este permis a zice astfel), neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de îndreptăţită, de firească[5]. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate.

Nefericitul smochin nu-i altul decât neştiutorul, proceduristul, legalistul, de sine stătătorul, învârtoşatul, formalistul fariseu care se socoteşte apărat de termene şi de stricteţea prescripţiilor, care sie îşi ajunge şi nu are nevoie de milă ori duh sfânt, care altădată se îndreptăţea fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă şi mărar!

Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Să fi intrat de obidă şi ruşine în pământ; să se fi strămutat, de ciudă şi emoţie, în mare; sau mai bine, mult mai bine, să-I fi fost Domnului – prin lăuntrică bunăvoinţă, strădanie şi cutremurare – prilej de minune pozitivă.

Există o mică legendă japoneză a cărei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba în pădure; se opreşte în faţa unui arbust şi se adresează unei ramuri rostind: vorbeşte-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, înfloreşte.

De nu putea să rodească fructe, smochinul ar fi putut măcar înflori. Ori se pleca sfios şi nemulţumit de sine. Dar priveliştea aceea a pomului încremenit în cenuşiul nerodirii sale, sec (nu mai puţin decât lemnul crucii), sterp, încăpăţânat, credincios neînduplecatei lui scadenţe, tare pe situaţia lui calendaristică, semeţ în fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo îndoială, trebuie să fi trezit mânia Domnului nu mai puţin decât forfota vânzătorilor de porumbei şi a schimbătorilor de bani în cuprinsul unui lăcaş de sfinţenie. (Din palida lor aşchie va fi răsărit neroditorul pom!) Hristos, în jurul Căruia se strâng firele complotului ucigaş, Hristos e, să nu uităm, într-o fază mai curând dreaptă decât milostivnică: aşa încât pe unii cu biciul îi alungă, iar pe celălalt îl afuriseşte.

Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuinţă.
Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preţ – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinţe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc.

Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma perfectă şi statornica metodă de lucru a vrăjmaşului! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, însetat, cu inima deşartă şi sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar înţelept este a presupune că, văzându-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat şi El.

Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – să fie numai: “Iată-mă, Doamne.”
Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudenţă şi delir, răspuns calm şi stângace, pentru că ştie că realitatea cea mai reală se numeşte Hristos. Hristos acum şi de-a pururi. Hristos “cu timp şi fără timp”. Hristos, deţinătorul cheilor vieţii, Domn al sâmbetei şi al Timpului.



--------------------------------------------------------------------------------

[1] Atenţie: a nu mai izbuti să ajuţi pe aproapele tău e o nenorocire, un blestem cumplit, o năpastă.

[2] Cp. Camil Petrescu: Condamnat la moarte şi dus spre eşafod, nu aş spune prietenului care m-ar opri în drum: acuş nu am timp să stau de vorbă cu tine.

[3] Şi imposibilitatea se nuanţează: nu i se cere omului imposibilul fizic (unuia care cântăreşte 70 kg să ridice 200 kg), i se cere imposibilul posibil, cel moral adică (să-şi iubească vrăjmaşii, să se lepede de sine, să-şi jertfească singurul fiu), în conformitate cu modul cum Paul Claudel defineşte divinitatea: “De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte.”

[4] Mai mare este dragostea decât pravila îi spune protosinghelul Ghervasie Hulubariu Părintelui Ioanichie Bălan (Convorbiri duhovniceşti, pag. 347) şi continuă: “ Când cineva iţi bate la uşă, lasă-ţi pravila, deschide-i uşa…” Smochinul nu şi-a lăsat pravila, ci mai vârtos în sine şi-n fire s-a încuiat.

[5] În tabloul lui Caravaggio, Chemarea lui Matei, pe masa vameşului stau sumedenie de hârtii şi fişicuri de bani, iar în juru-i oameni care aşteaptă, cu treburi. Vădit e că abrupt se va despărţi de toate şi de toţi.


http://www.nistea.com/steinhardt_timpul_smochinelor.htm
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Feb 22, 2007 5:38 pm

Un vas fisurat

Vulnerabilitatea face parte
din bagajul meu.
Ea imi poate fi de folos,
este chiar o resursa...

Alteori o neputinta,
care ma face
nefolositor zile la rand,
cand ma intorc in mine insumi
pentru a redeveni intreg.

Si totusi,nu indraznesc sa ma rog
sa devin invulnerabil.
Ma intreb daca atunci nu as fi
surd si orb fata de cei vulnerabili.

Imi doresc sa fiu atat de intreg inauntru
incat sa pot bandaja mici zgarieturi.

Caci Tu preferi sa folosesti
slabiciunea.

Niciodata nu voi da voie nimanui
nicaieri
sa ne tulbure cooperarea,
intelegerea dintre noi
din spatele usilor inchise.

Tu dai darurile Tale
oricui doresti.
Uneori le pui in vase fisurate...

(Inga Perder)


Dragostea este bucuria de a face altora bucurii.”

( Sfantul Ioan Gura de Aur )




http://forum.desprecopii.com/forum/topi ... ichpage=18
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Feb 23, 2007 7:34 am

Perplexitate

de Octavian Paler

Tu spui, liniştit, „adevăr”
Ei se uită la tine şi tac,
fără să priceapă ce vrei,
dar pentru că sunt oameni educaţi
întreabă: „Cât costă?”
Tu le arăţi mâinile goale,
dar ei nu mai pricep gestul demult
şi, nedumeriţi, dau să plece.
Tu alergi şi le spui: „speranţă”.
Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă
încă o dată: „Cât costă?”
Iar tu nu ştii ce valoare are speranţa. Şi taci.
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Sat Feb 24, 2007 11:42 pm

Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata.
O viata mediocra poate fi justificata. Mai ales într-o lume mediocra. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuza. Nimic nu ne opreste sa visam fara masura."
Autoportret într-o oglinda sparta :
(fragmente de Octavian Paler)
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby jumbo » Sun Feb 25, 2007 12:00 pm

Viata este o problema complicata si primii o suta de ani sunt mai grei. (Wilson Mizner)


Unii se cred saraci doar pentru faptul ca nu reusesc sa aiba tot ce le trece prin minte ! (Billy Sunday)


Cei mai multi dintre noi ajungem parinti inainte de a inceta sa mai fim copii. (Douglas MacArthur)
Nascut: Ianuarie 1998.
Diagnostic: note autiste, hiperkinezie.
jumbo
 
Posts: 350
Joined: Wed Jan 07, 2004 1:19 pm
Location: Bucuresti

Postby simina2 » Tue Feb 27, 2007 8:13 pm

Drept cine te crezi?
Şi, într-adevăr, exact aceasta este întrebarea la care tu răspunzi acum.
Dar această lucrare trebuie făcută foarte mult de unul singur, foarte mult fără nici o recompensă, fără aprobarea altora, practic pe neştiute.
Aşa că ai pus o întrebare foarte bună. De ce să mergi înainte? De ce ai porni pe un astfel de drum? Ce ai de câştigat dacă te angajezi într-o astfel de călătorie? Care este stimulentul? Care este motivul?
Motivul este ridicol de simplu.

NU ESTE NIMIC ALTCEVA DE FĂCUT.Image

Ce vrei să spui?

Vreau să spun că ăsta este singurul joc de jucat Nu este nimic altce­va de făcut. De fapt, nu este nimic altceva ce ai putea tu să faci. Urmează să faci ceea ce faci tot restul vieţii tale - exact aşa cum faci de când te-ai născut. Singura problemă e dacă vei face acest lucru în mod conştient sau inconştient.
Vezi tu, nu poţi să renunţi la această călătorie. Te-ai angajat în ea dinainte de a te naşte. Naşterea ta este un simplu semn că această călă­torie a început.
Prin urmare, întrebarea nu este: de ce să mă angajez pe uri astfel de drum? Deja te-ai angajat. Ai făcut-o, o dată cu prima bătaie a inimii. În­trebarea este: vreau să merg pe această cărare în mod conştient, sau in­conştient? Îmi dau seama ce fac, sau nu? Este o cauză a experienţei mele, sau un efect al ei?
Asta, pentru că ţi-ai trăit cea mai mare parte din viaţă ca efect al expe­rienţelor tale. Acum eşti invitat să fii cauza lor. Aceasta se numeşte a trăi în mod conştient. Aceasta este ceea ce se numeşte a merge pe acest drum în cunoştinţă de cauză.
Mulţi dintre voi aţi mers un drum destul de lung, după cum îţi spu­neam. Dar aţi făcut puţine progrese. Aşa că n-ar trebui să ai senzaţia că, după toate aceste vieţi, ai ajuns „doar” aici. Unii dintre voi sunteţi fiinţe foarte evoluate, cu un foarte puternic simţ al Sinelui.
Ştiţi Cine Sunteţi şi ştiţi ce vreţi să deveniţi. Mai mult decât atât, ştiţi chiar şi drumul de a ajunge până acolo.
Acesta este un semn important. Acesta este un indiciu sigur.

Pentru ce?

Pentru ca să vă daţi seama că v-au mai rămas foarte puţine vieţi de trăit.

Şi ăsta este un lucru bun?

Este - pentru tine. Şi este, pentru că aşa îl consideri tu. Cu puţin timp în urmă, tot ceea ce voiai să faci era să rămâi aici. Acum, tot ce vrei să faci este să pleci. Acesta este un semn foarte bun.
Nu cu mult timp în urmă ai omorât - gâze, plante, copaci, animale, oameni - acum nu poţi să omori nimic, fără să ştii exact ce faci şi de ce. Acesta este un semn foarte bun.
Nu cu mult timp în urmă, îţi trăiai viaţa ca şi când ea n-ar avea nici un scop. Acum, tu ştii că ea nu are nici un scop - în afară de cel pe care i-l dai tu. Acesta este un semn foarte bun.
Nu cu mult timp în urmă implorai universul să-ţi aducă Adevărul. A­cum, tu îi spui universului adevărul tău şi acesta este un semn foarte bun.
Nu cu mult timp în urmă, doreai să devii bogat şi renumit. Acum îţi cauţi, pur şi simplu - şi într-un mod minunat - propriul Sine.
Şi, nu cu mult timp în urmă, îţi era frică de Mine. Acum Mă iubeşti suficient ca să Mă numeşti egalul tău. Toate acestea sunt semne foarte, foarte bune.

Doamne! Mă faci să mă simt bun.

Aşa ar trebui să te simţi. Oricine foloseşte cuvântul „Doamne” într-o propoziţie nu poate să fie rău.

Chiar că ai simţul umorului...

Eu am inventat umorul!

Da, ai mai spus-o o dată. Deci, motivul pentru a merge înainte ar fi că nu este nimic altceva de făcut. Asta se întâmplă acum.

Exact.
simina2
 
Posts: 195
Joined: Sun Sep 25, 2005 10:57 pm
Location: Suceava

Postby dora » Thu Mar 01, 2007 10:28 am

Omul milostiv (*)



Intr-o scoala de la tara, la ora de religie, un copil l-a intrebat pe profesor, care le vorbea despre mila, ca despre prima virtute pe care trebuie sa o avem neaparat ca sa ne mantuim.
-Domnule profesor, dar eu, care sunt sarac si nu am ce darui, cum sa fac eu milostenie? Daca as avea si eu mai multi bani, as da cu draga inima, dar asa…
-Fiule, nu asta inseamna mila.Uite, de exemplu, ieri dimineata am vazut-o peste drum pe mama ta, iesind din curte si ajutand pana acasa o batrana, ce se ostenea cu o legatura de lemne. Mai tarziu, am zarit-o iarasi indrumand un calator ce se ratacise si, chiar daca nu l-a putut ospata, un sfat bun si o cana cu apa rece s-au gasit si pentru el. Cand vecina de alaturi a plecat in targ cu treburi, i-a lasat in grija copilul cel mic. Spre seara, cand doi sateni se certau in drum, a iesit si cu vorbe frumoase i-a impacat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar daca nu ai bani sa dai si celorlalti, nimic nu te impiedica sa-I ajuti cu atat cat poti. Nu trebuie sa dai din buzunar, ci din suflet.


(Magdan Leon, Povestiri ortodoxe si povestiri cu talc, Editura Sfantul Alexandru, Bucuresti, 2002)
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Mar 01, 2007 11:54 am

FRUMUSETEA INIMII


Intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din imprejurimi.

Nu dupa multa vreme, in jurul lui s-a strans o mare multime de oameni si toti ii admirau inima care era intr-adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura
. Da, toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata. Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea.


Cand deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:
- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele.

Oamenii din multimea stransa in jurul tanarului au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranelului

. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice, locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri.

Ba mai mult, din loc in loc lipseau bucati intregi din inima concurenta, rani larg deschise, inca sangerande.
- Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa, isi sopteau uimiti oamenii.
Tanarul, dupa ce examinase atent inima batranelului, si-a ridicat privirea si i-a spus razand:
- Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea - este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere.

- Da, a spus bland batranelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta.

Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea - rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea.
Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine.

Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre - a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc.

Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor. I

ntelegi acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? - a incheiat cu glas domol si zambet cald batranelul.
Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi.

S-a apropiat apoi timid de batranel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande. Batranul i-a primit bucata pe care a pus-o in inima lui. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si a dat inima tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase. Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranelului. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.
Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept. O inima perfecta, dar lipsita de frumusete...


Inima ta cum este? O poti imparti cu altii?!?
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Mar 05, 2007 4:47 pm

Spunea un batran oarecare despre trei frati silitori, care s-au sfatuit impreuna sa-si aleaga fiecare dintr-insii cate o fapta buna, pe care pazind-o sa se mantuiasca prin ea.

Deci cel dintai si-a ales sa fie impaciuitor, adica sa se sileasca sa impace pe cei ce ii va vedea ca sunt invrajbiti, dupa cuvantul Domnului ce este scris : fericiti sunt facatorii de pace.
Cel de al doilea si-a ales sa cerceteze bolnavii si sa le siujeasca lor.

Iar cei al treilea si-a ales fara-de-grija, adica viata linistita si acesta a mers si s-a salasluit in pustie.

Deci cel dintai, care isi alese sa fie impaciuitor celor invrajbiti, vazand ca nu poate sa-i impace pe toti si suparandu-se de multa lor galceava, s-a lasat de acea slujba si sculandu-se a mers la fratele sau care isi alesese sa slujeasca bolnavilor. Si mergand la dansul, l-a gasit pe el scarbit, ca s-a saturat a mai sluji bolnavilor, vazand ca nu poate nici intr-un chip sa le faca tuturor pe voie.

Si s-au sfatuit amandoi, sa mearga la fratele lor cel din pustie, care si-a ales fara-de-grija. Si asa, sculandu-se, au plecat si au mers la dansul si i-au spus amandoi intamplarile si supararile lor. Si l-au rugat sa le spuna lor si el, ce a ispravit cu fara-de-grija lui in acea pustie ?

Iar el tacand putin, a mers la balta si luand apa cu un vas, a turnat si a umplut un pahar cu apa , si l-a adus la dansii si le-a zis lor : cautati, fratilor, si vedeti bine cum este aceasta apa. Si era apa tulbure, pentru ca atunci o luase din balta. Zis-au lui fratii.:
_ vedem, frate, ca este tulbure. Si punand-o sa stea putin, s-a asezat si s-a limpezit apa ca cristalul. Atunci luand-o asa limpede, iarasi le-a aratat-o lor, zicand :
_cautati acum, fratilor si vedeti apa aceea care era tulbure, cum s-a limpezit.
Iar ei, cautand, se minunau, ca isi vedeau intr-insa, ca in oglinda, fetele lor.
Apoi le-a zis :
_vedeti, fratilor, si intelegand sa cunoasteti, ca precum ati vazut apa aceasta cum era intai tulbure si intunecata, iar acum o vedeti limpede si luminata, asa este si acel ce traieste in lume cu oamenii : de tulburarea galcevilor lumesti este tulburat si intunecat si nu isi vede pacatele si rautatile sale. Iar daca se deosebeste pe sine si iese din galceava, atunci i se limpezeste inima si mintea si toate simtirile lui.
Astfel, isi vede si isi cunoaste pacatele si rautatile sale.

http://www.sfaturiortodoxe.ro/pateric/1.htm
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Wed Mar 07, 2007 9:19 pm

De ce iubim femeile

Mircea Cartarescu

Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele.

Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac.

Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate.
Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc.

Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta.
Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno.

Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles.

Pentru ca iti deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat.
Pentru ca au obsesia pentru subtirime-a lui Giacometti. Pentru ca se trag din fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare.

Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga.

Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor.
Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti.

Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti.

Pentru ca-ti spun te iubesc exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie.

Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti
dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine.

Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina.

Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii.
Pentru ca le termina Cohen.

Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie.
Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute.
Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme.
Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat.

Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada cu adevarat in realitate.
Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de televiziune. Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri.
Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie.
. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm nu il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale.

Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai
in jurul lor.

http://www.agonia.ro/index.php/prose/116176/index.html
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Mar 08, 2007 8:57 am

DE CE IUBIM BARBATII?

Mircea Cartarescu


Pentru ca scriu poezii, cantece si carti dedicate noua.
Pentru ca niciodata nu ne inteleg, dar nu renunta la asta niciodata.
Pentru ca vad frumusetea in femei, cand femeile au incetat de mult timp sa vada vreo frumusete in ele insele.
Pentru ca pot reproduce ecuatii matematice si fizice lungi, complicate machiavelice sau incredibile, dar pot sa ramana fara vreo solutie cand vine vorba de femei
. Pentru ca traiesc ca sa ne faca sa zambim.
Pentru ca nu le e niciodata frica de intuneric.
Pentru ca nu le pasa cum arata sau daca imbatranesc.
Pentru ca ne fac sa radem.
Pentru ca insista sa faca si sa repare lucruri pentru care nu au pregatire cu increderea naiva a unui adolescent care stie de toate.
Pentru ca nu poarta si nu viseaza vreodata sa poarte tocuri.
Pentru ca spun povesti foarte frumos.
Pentru ca le e frica sa cheleasca.
Pentru ca intotdeauna stii ce gandesc si intotdeauna spun ce vor exact sa spuna.
Pentru ca cea mai mare frica a lor este sa nu fie un barbat adevarat, iar pentru aceasta trebuie sa se retraga din cand in cand.
Pentru ca abilitatea lor de a visa este probabil cea mai mare resursa de energie intacta de pe planeta.
Pentru ca fac mari eforturi sa ascunda, fara succes, ca sunt fragili si umani.
Pentru ca fie vorbesc prea mult, sau deloc.
Pentru ca intotdeauna isi termina mancarea din farfurie si sunt recunoscatori pentru asta.
Pentru ca sunt intotdeauna capabili sa invete si sa se schimbe.
Pentru ca sunt exploratori si visatori de neintrecut.

Pentru ca ne pot privi in ochi si sa ne topeasca instantaneu.
Pentru ca vor sa fie omnivori ori asceti, razboinici sau amanti, artisti sau generali, dar nu fac compromisuri

. Pentru ca pentru ei nu exista niciodata prea multa adrenalina.
Pentru ca dupa toate intamplarile, nu pot trai fara noi, oricat de tare ar incerca.
Pentru ca sunt aproape de noi cand avem nevoie de ei.
Pentru ca curata semineul si duc afara gunoiul sau iti cara bagajul fara a te intreba macar.
Pentru ca sunt intr-adevar pe atat de simpli pe cat afirma ca sunt.
Pentru ca le plac lucrurile extreme si atunci cand ajung acolo, noi suntem gata sa-i prindem.
Pentru ca sunt destepti, tandri si puternici.

Pentru ca ii iubim, si doar un barbat ar gandi ca acest lucru necesita explicatie".
dora
 
Posts: 3779
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

PreviousNext

Return to DIVERSE

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest