Sala de lectura


Moderators: camel, jumbo, shakalu, dora, Milena, dominique, moderators

Postby dora » Thu Aug 30, 2007 9:15 am

Cristian Constantin Ţurcanu

(extras din cartea „ARTA DE A TRĂI”)

Darul dat la vreme e dar îndoit.
(proverb)

Între toate obiectele şi fiinţele, există o legătură prin intermediul căreia totul interacţionează cu totul.

Legăturile care se stabilesc între formele individuale manifestate în creaţie sînt de trei tipuri: substanţiale, energetice şi informaţionale. Acestea trei coexistă întotdeauna, chiar dacă la un moment dat doar una dintre ele este predominantă. Nu este cu putinţă să se transmită informaţie între două sisteme dacă nu există un suport energetic şi chiar "substanţial". Aici înţelegem prin "substanţă" nu doar materia formată din atomi, ci, într-un sens mai larg, "substanţa" este formată din cele cinci elemente subtile: pămînt, apă, foc, aer şi eter, elemente care stau la baza formării întregului Univers fenomenal.

Aceste schimburi substanţiale, energetice şi informaţionale pot fi privite din perspectiva acţiunilor de a dărui şi respectiv de a primi. Aceste două acţiuni nu pot fi niciodată separate complet. Ca şi principiile yin-yang, feminin-masculin, ele sînt opuse dar complementare şi niciodată nu poate exista una fără cealaltă.

A dărui şi a primi - două mistere care, odată înţelese, ne pot transforma viaţa în bine pentru totdeauna. În condiţii normale, dăruirea atrage acceptarea. Şi invers, primirea sau acceptarea atrage dăruirea.

Un om care dăruieşte din toată inima primeşte în schimb o bucurie de nedescris.


Un om bucuros doreşte să-şi dăruiască bucuria tuturor. Ca şi principiile yin-yang, dăruirea şi acceptarea sînt într-o continuă mişcare. Aceste două acţiuni formează şi menţin întregul univers, cel mai adesea manifestîndu-se într-un mod tainic, discret şi atît de subtil încît nici nu ne dăm seama de prezenţa lor. Viaţa pe care o avem este un dar Divin. El ne este oferit clipă de clipă cu atîta discreţie de către Dumnezeu, încît nici nu ne gîndim că viaţa, pe care o risipim cel mai adesea, este un dar.

Pămîntul ne dăruieşte permanent hrana pe care o mîncăm. Cerul ne dăruieşte tot timpul aerul şi lumina sa. Copacii, păsările, animalele, pietrele ne dăruiesc permanent cîte ceva, ba uneori chiar propria lor existenţă. Noi cînd vom începe să dăruim cu adevărat? Cînd vom fi la fel de darnici ca şi Pămîntul? Cînd vom dărui, la fel ca şi Soarele, dragostea noastră tuturor, în mod egal?

A dărui este în firea întregului univers. A accepta darul este a doua natură a întregului univers. Să fim, deci, la înălţimea a ceea ce sîntem. Să nu fim mai prejos decît Pămîntul care ne dăruieşte hrana de fiecare zi fără să ceară nimic în schimb. Să nu fim mai prejos decît Cerul care ne dăruieşte aerul şi lumina sa. Să nu fim mai prejos decît copacii, păsările, animalele şi pietrele care ne dăruiesc permanent chiar propria lor existenţă. Nici măcar decît norii să nu fim mai prejos, căci şi ei ne adumbresc şi ne plouă cînd sîntem arşi de soare şi însetaţi.

Să nu dăruim niciodată un lucru aşteptînd altceva în schimb, pentru că atunci nu vom fi nici măcar la înălţimea unei pietre, care se dăruieşte pe sine pentru a oferi adăpost, protecţie, altar sau mormînt. Piatra nu cere niciodată ceva în schimbul sacrificiului ei.

Să nu întoarcem spatele celor care vin să ne ceară ajutorul dacă îi ştim cinstiţi.

Şi dacă nu sînt cinstiţi şi cu dragoste de Dumnezeu, nu-i alungaţi, şi nu-i priviţi cu dispreţ. Nu întoarce spatele celui care vine să-ţi povestească necazul său, pentru că el are nevoie în acele momente de puterea şi liniştea sufletului tău.
Şi mai ales, nu uita niciodată că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu. Zgîrcenia vine de la ego. Dumnezeu ne face să devenim desăvîrşiţi. Egoul ne impurifică şi ne umple de ignoranţă şi suferinţă.

A dărui înseamnă a te deschide precum o floare cînd este atinsă de razele soarelui. A fi zgîrcit înseamnă a te închide în mizeria şi în întunericul cărnii tale.

Dăruind, te înnobilezi, indiferent de condiţia în care te-ai născut, pentru că atunci cînd dăruieşti eşti asemenea lui Dumnezeu care permanent se dăruieşte pe Sine într-un nesfîrşit sacrificiu.

Ceea ce ne împiedică să exersăm dăruirea este egoul. Simţul eului, impurificat de dorinţele infinite ale plăcerii şi comodităţii este o povară imensă care nu poate fi îndepărtată cu uşurinţă. Marele Sri Ramakrishna spunea: "Soarele îşi revarsă lumina şi căldura asupra întregii lumi, dar nu poate să împrăştie un nor care îi acoperă strălucirea. Tot astfel, atît timp cît egoismul învăluie inima omului, lumina lui Dumnezeu nu poate să strălucească."

Deducem faptul că cine doreşte să-şi îmbunătăţească puterea de a dărui, care în ultima instanţă înseamnă sacrificiu de sine, trebuie să îndepărteze egoul. Egoul poate fi depăşit prin purificarea minţii şi dezvoltarea puterii de a iubi.

Puterea de a iubi poate să crească exersînd dăruirea. Să presupunem că este imposibil să ne dăruim tuturor în mod egal. Ei bine, atunci nu ne împiedică nimeni să ne dăruim cu totul fiinţei pe care o iubim.

Prin revizuirea simţămîntului de posesiune, prin renunţarea treptată la ideea de "eu" şi "al meu", vom reuşi să purificăm egoul şi chiar să-l transcendem în totalitate.
Pentru a obţine uriaşe transformări spirituale nu este obligatoriu să medităm asupra ideii de dăruire.

Dăruirea trebuie exersată aşa cum o înţelegem acum, la nivelul la care ne aflăm. Dacă prin acţiunea de a dărui cineva înţelege faptul de a oferi de mîncare unui sărac, sau a da cîţiva bănuţi unui cerşetor, el trebuie să-şi pună în practică această atitudine într-un mod cît mai detaşat posibil şi, mai ales, trebuie să o facă cît mai des cu putinţă.

Dacă dăruirea nu poate fi considerată o cale spirituală în sine, trebuie să remarcăm, totuşi, că absolut toate religiile şi şcolile spirituale din întreaga lume fac trimitere la dăruire.

De ce avem de a face cu această omniprezenţă a dăruirii în toate tradiţiile spirituale? Pentru că orice evoluţie spirituală implică expansiunea conştiinţei sau, altfel spus, distrugerea sistematică a tuturor limitărilor impuse de ego.

Poate că nu toţi au puterea de discriminare suficientă pentru a aborda prin meditaţie problema transcenderii egoului, dar absolut oricine este capabil de a înfăptui actul elementar de a dărui.

Prin simplul act de a dărui, egoul poate fi purificat şi apoi depăşit complet. Egoul este, totuşi, foarte subtil. Gîndul de "eu" este primul care apare în minte. Există, deci, pericolul ca egoul să-şi supună şi să pervertească pînă şi actul elementar şi sfînt al dăruirii.

Este vorba, aici, de toate darurile pe care le realizăm cu scopul de a cîştiga faimă sau diferite alte avantaje. Pentru a nu permite egoului să pervertească actul dăruirii, este necesar ca întotdeauna dăruirea să fie însoţită de o maximă detaşare şi de o profundă iubire.

Acest lucru implică o integrare spirituală sau cel puţin afectivă a actului dăruirii.

Tot pentru a păcăli egoul, care tot timpul aşteaptă să-şi pună amprenta pe toate acţiunile care îi pot aduce faimă, trebuie să oferim înainte de a ni se cere şi să ne îndepărtăm înainte de a ni se mulţumi.


Concret, este bine ca actele noastre de dăruire să nu fie ştiute de nimeni, "să nu ştie dreapta ce face stînga" - după cum spune Iisus. Exersînd astfel actul de a dărui, avem toate şansele să depăşim condiţionările egoului şi mai ales frica.

Un alt mod de a acţiona este acela de a dărui totul. În clipa în care eşti capabil să oferi tot ceea ce ai, şi nu numai o parte, fără a te gîndi la o răsplată imediată sau viitoare, în aceeaşi clipă ai învins orice manifestare egotică. Ai devenit absolut liber.

Iisus pe cînd era în Templu, ridicîndu-şi privirea văzu bogaţii care puneau ofranda lor în vistieria templului. Văzu şi o văduvă săracă aruncînd acolo doi bănuţi.

Şi zise: "Drept vă spun că această văduvă săracă a pus mai mult decît toţi. Căci toţi aceştia au pus ofranda din prisosul lor, pe cînd ea, din nevoia sa, a pus TOT ce avea la viaţa ei".


Dăruind totul, egoul este complet depăşit. Atît timp cît îţi mai păstrezi o rezervă, aceasta arată o limitare în credinţă. Cu cît opreşti mai mult, cu atît mai mult îi lipseşte credinţei tale.

Într-un alt loc, Iisus este întrebat de un tînăr bogat ce trebuie făcut, pentru a avea viaţă veşnică. Iisus îi răspunde: "Dacă vrei să fii desăvîrşit, du-te, vinde TOT avutul, dă-l săracilor şi vei avea comoară în cer".

Atunci cînd oferi doar ceea ce îţi prisoseşte, egoul este încă liniştit, ba chiar se poate folosi de actul dăruirii pentru a se întări, dezvoltînd mîndria. Dar atunci cînd ai dăruit totul, egoul este complet descoperit.

A dărui şi a primi sînt două acţiuni complementare. Desprindem din această corelaţie faptul că niciodată nu poţi să primeşti mai mult decît poţi să dai. Dăruind totul, poţi să primeşti totul. Acest lucru este esenţial, de exemplu, în relaţia maestru-discipol sau într-o relaţie de iubire.

Este recomandabil să începem exersarea dăruirii prin oferirea acelor lucruri care ne prisosesc. Cred că fiecare are printre lucrurile sale cîteva obiecte care nu-i mai sînt chiar atît de utile. Aceste obiecte le putem dărui. Apoi, trebuie ca, ori de cîte ori în preajma noastră se desfăşoară o acţiune la care putem participa, să ne oferim ajutorul înainte de a ni se cere şi să ne îndepărtăm înainte de a ni se mulţumi.



Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că, dacă nu exersăm simultan puterea de "a primi", dăruirea noastră se va plafona.

A şti să primeşti este uneori mai important decît să dăruieşti. A primi cu adevărat darul care ţi se oferă înseamnă a-i susţine subtil celui care oferă starea de deschidere pe care el o iniţializează în acel moment.

Dacă cel care dăruieşte va observa că darul său nu este primit cum trebuie (cu bucurie) va suferi, oricît de detaşat ar fi în ceea ce priveşte acţiunea sa de a dărui.

Exceptînd acele daruri care nu sînt altceva decît o mită, o plată, un serviciu, trebuie să ştim să preţuim ceea ce ni se oferă.


Să primim pur şi simplu, cu bucurie, cu inocenţă, cu candoare.

Şi în această privinţă avem multe de învăţat de la copii. În mod normal, cînd un adult primeşte un dar, ori va spune că "nu trebuia", "că e prea mult", ori va avea tendinţa de a-ţi răspunde imediat printr-un alt dar, ceva de genul unui contra-serviciu.

Este un mod deplorabil de a te comporta.

Cineva spunea că cel cu adevărat generos este cel care ştie să primească. Dăruiţi unui copil trei ciocolate, de exemplu, şi vedeţi dacă el vă va spune: "vai, nu trebuia" sau că "e prea mult, nu trebuia să te deranjezi". Copiii "înhaţă" darul şi se îndepărtează pentru ca nu cumva să te răzgîndeşti. Şi bucuria ta este mare atunci pentru că bucuria celui care a primit este mare.


http://www.artadeatrai.ro/arhiva/11/darui.11.php
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Sep 06, 2007 7:40 am

"Cărţile m-au pregătit pentru toate feţele realităţii, pentru toate feţele omului, cum n-ar fi putut s-o facă nimeni şi nimic.

A fost un antrenament deosebit de util, mai ales pentru momentele dure ale vieţii mele.

Crede-mă, e tot realitatea acolo, numai că, fără cărţi, aş fi avut nevoie de sute de vieţi ca s-o cunosc în atâtea variante.

De aceea oamenii care trăiesc între cărţi sînt, în genere, mai toleranţi decât ceilalţi, mai înţelepţi, mai greu de manipulat. Este partea care îmi place cel mai mult la literaţi. Nu au atâtea prejudecăţi ca semenii lor mai puţin citiţi şi mi se par mai normali, dacă e vorba de normalitate.

Eu n-am avut niciodată probleme să fac trecerea între ce e în cărţi şi ce e în viaţă, la mine cele două universuri sînt simbioză. Or asta în biologie înseamnă ajutor reciproc, folos reciproc. Cât despre cărţile care mă înconjoară...păi sînt, dimpotrivă, ca un scut cald. Mă sperie casele în care nu sînt cărţi, biblioteci, le simt imediat răceala".


(Ioana Pârvulescu, Revista "Dilemateca", nr.2, iunie 2006)
http://www.azi.ro/arhive/2006/07/17/daca.htm
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Sep 24, 2007 4:37 pm

Romanul este falos,
crede mereu ca e cel mai bun”


- Daca v-ar ruga un strain sa-i caracterizati pe conationalii dvs. ce-ati spune despre ei?


- Romanul nu are rabdare sa construiasca ceva temeinic, nu concepe meticulos, precis si in amanunt ceea ce are de facut in viitor, ci isi face o simpla idee, se bazeaza pe modul cum se va descurca la fata locului.


Improvizeaza in tot ce face, se descurca in conditii minime, vrea sa faca „din rahat bici”.
Il plictiseste profesionalismul propriu, dar la altul cere profesionalism!
Din cauza anilor de socialism, romanul a pierdut motivatia de a actiona. El lucreaza aleatoriu, cand are chef, dar plata vrea s-o primeasca regulat: are greutati, familie, copii.
Dar sa nu faca cineva o legatura intre plata si lucru, intre plata si rezultate, ca-l omoara.

Romanul vorbeste mult, iubeste spectacolul vorbirii; nu-i plac reprosurile, cu atat mai mult cele justificate.
Este falos, se autoapreciaza pentru ceea ce face, crede mereu ca e cel mai bun, este multilateral informat, are o parere „personala” despre toate.

Mai rar este recunoscator celui ce-i face bine, ajungand sa-si evite binefacatorul.

Se lupta tot timpul pentru impresie, pentru imagine, se multumeste cu putin, iar daca vrea cumva mai mult, vrea imediat, nu are rabdare sa adune picatura cu picatura.

Romanul isi critica sefii chiar si in fata, nu se supune cu convingere la cele dispuse de ei, are rezerve, comenteaza, cauta „nod in papura”.

Ii cam uita pe cei ce l-au propulsat in sus; cand s-a vazut cu sacii in caruta, se plictiseste daca cineva dintre cei ce l-au ajutat ii cere sa-i rezolve o problema.

Romanului ii place la nebunie sa participe acolo unde se mananca si se bea pe gratis, mai mult decat daca ar primi bani sa-si cumpere singur.

Nu se bucura de binele si reusitele altuia, ii place teoria si uraste practica (vezi zicala: „Teoria ca teoria, dar practica ma omoara”), ii place lucrul bine facut, dar nu cel facut de el, ci numai cel din strainatate.


Romanului nu-i plac muncile de rutina, cu multa repetitie si precizie; prefera muncile variate, de precizie mai scazuta: tamplar, zidar, fierar, unde precizia se masoara cu centimetrul, nu cu micronul.

Romanii au devenit un popor „migrator”, convins ca binele trebuie cautat in alta parte. In fine, romanul este un foarte bun avocat al cauzei sale, un prezentator dibaci, si a ceea ce este si a ceea ce nu este

. Este, in general, patriot, saritor pe gratis la nevoile tarii; este religios, iertator si aspru, primitor de oaspeti, politicos, sociabil. Romanii au o cultura traditionala bogata, care-i face valorosi pe fiecare in parte, chiar daca nu sunt uniti.

Despre romani si felul lor de a fi


Dr. ing. BENIAMINO FAORO


- Om de afaceri, Presedintele Uniunii Camerelor de Experti Europeni,
Vicepresedinte al Forumului Montan Roman -

http://www.formula-as.ro/reviste_783__4 ... faoro.html
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby iapetrei » Mon Oct 01, 2007 9:10 am

"If you don't like something, change it. If you can't
change it, change your attitude. Don't complain."
- Maya Angelou
iapetrei
 
Posts: 98
Joined: Sun Jul 04, 2004 4:31 pm
Location: iasi

povestioara preluata de pe neogen

Postby vulturul » Tue Oct 02, 2007 8:24 am

Valorifica potentialul tau, nu te lasa condus de altii!
, 2007-09-20
Intr-o zi, plimbandu-se prin padure, un om gasi un pui de vultur de abia iesit din gaoace. Dandu-si seama ca daca l-ar fi lasat acolo, singur si parasit, l-ar fi condamnat la moarte sigura, omul lua puiul acasa si-l puse intr-un cotet, impreuna cu niste pui de gaina.

Puiul de vultur crescu alaturi de acestia si, bineinteles, invata sa se poarte ca o gaina: scormonea pamantul pentru a gasi viermi si insecte, manca semintele pe care i le dadea stapanul, cloncanea si cotcodacea, iar daca batea din aripi nu se ridica mai mult de cateva zeci de centimetri.

Au trecut astfel cateva luni, timp in care vulturul nu se indoi nici o clipa ca locul lui ar fi altundeva decat in curtea stapanului, printre celelalte gaini. Mai mult, era convins ca el insusi este o gaina.

Pana cand, intr-o zi, privind spre cerul albastru si fara nori, vazu un alt vultur planand maiestuos, aproape fara a-si misca aripile robuste…

Vulturul a inteles dintr-o data care este adevarata lui natura. Si-a dat seama ca nu exista obstacole care sa-l impiedice sa zboare, in afara de cele din mintea lui, si, dupa cateva tentative, s-a ridicat in zbor spre infinit, intr-adevar liber.

*******************************

Fara indoiala, cea mai mare parte a cititorilor cunoaste aceasta povestioara facuta celebra de Anthony de Mello, si foarte mult folosita in cartile de self help, traning-uri, speech-uri motivationale s.a.m.d. Si eu am folosit-o intr-un articol, acum mult timp.

Totusi, ceea ce este mai putin cunoscut este efectul pe care intamplarea aceasta l-a avut asupra celorlalti locuitori ai curtii.

Dupa ce au vazut ca fostul lor tovaras de joaca si de seminte si-a luat zborul, pierzadu-se in imensitatea cerului, multe din gaini au devenit constiente de trista lor situatie si au inceput sa viseze sa devina vulturi.

Incepura sa circule, la inceput aproape clandestin, apoi mai deschis, niste filosofii ciudate care argumentau ca fiecare gaina avea inauntrul sau un vultur care astepta sa fie eliberat. “Conditia de gaina nu este decat rezultatul unor credinte limitante”, substineau niste gaini-profete, “schimbati credintele, si cerul va fi al vostru”.

Aparusera tot felul de carti in domeniu, cu titluri gen “Cum sa devii un vultur in 30 de zile”, “Vulturocibernetica”, “Analiza vulturactionala”, “Minunile zborului”, “Declanseaza vulturul din tine” samd.

Pentru cei care aveau bani de cheltuit, aparusera si seminarii (de Programare Gainolingvistica) si cursuri audio si video, unde se invata cum sa vizualaizezi lumea vazuta de sus, cum sa recunosti sunetele celorlalte pasari (sa te pui in rapport), cum sa percepi senzatia vantului in aripile tale (condita de vultur nu poate fi atinsa fara concentrare asupra canalelor senzoriale potrivite).

Mai interesant, aparuse si o metoda de analiza (gainogramma), care depista 9 feluri de a fi gaina, si in consecinta 9 drumuri diferite spre a deveni vultur. Aparusera si niste tehnici, cum ar fi Echilibrul Gainoemotional si CFT (chicken freedom technique), care te invatau ce se intampla daca apesi pe niste puncte de pe cap si piept spunand “Iubesc si respect aripile mele”, si anume ca iti va trece frica de inaltime (principalul obstacol in drumul de dezvoltare spre conditia de vultur).

O gaina mai intreprinzatoare decat celelalte puse la cale un sistem de multilevel marketing care consta intr-un complex sistem de puncte care se obtineau vanzand cursuri si seminarii celorlate gaini, argumentand ca ridicarea in ierarhia sistemului era metoda cea mai sigura pentru a se apropria de starea de vultur.

.........

Cine frecventa un numar suficient de cursuri putea sa devina “gainocoach certificat”, si ii ajuta pe ceilalti sa mearga mai rapind pe drumul dezvoltarii.

Nu e nevoie sa spun ca atunci cand cineva, in lipsa totala a unor rezultate concrete, isi exprima indoielile asupra sensului pe care l-ar avea toata treaba asta, era imediat acuzat - din partea celor mai exaltati si convinsi - ca este stapanit de credinte limintante si blocat de gandul negativ.

Mai ales, i se repeta in continuu: “Aminteste-ti de fostul nostru tovaras, care dupa o viata de gaina a putut sa zboare; pune angajament si credinta, si o sa reusesti si tu.”

*******************************

Chiar daca, asa cum am zis, am folosit-o si eu, povestioara aia m-a enervat in permanenta pentru ca presupune ca un vultur e mai bun decat o gaina si face o confruntare stupida intre doua fiinte cu potentialitati, talente si forte diferite.

Si aici nu este vorba de a lua apararea cui are mai putine talente sau cui este mai slab, ci de a ma impotrivi unui intreg sistemul social conceput sa produca nemultumirea permenenta, lipsa de satisfactie propunand modele imposibil de egalat si industria adiacenta care iti vinde “solutii” in timp ce alergi dupa aceste modele imposibile.

E acelasi mecanism prin care ti se arata cel care a castigat un miliard la loto, si te convinge ca o sa ti se intample la fel.

E acelasi mecanism prin care ti se arata o supervedeta, si ti se spune ca daca cumperi setul de machiaj (parfum/rochie/cercei…) o sa fii ca ea.

E mecanismul prin care o societate care are din ce in ce mai mult devine din ce in ce mai nesatisfacuta si nemultumita.

Eu, sincer, cred ca un vultur este un vultur, si o gaina o gaina.

Si cred ca pot exista vulturi prosti si gaini superbe, si ca o confruntare este asolut fara sens.

Si cred ca fiecare ar trebui sa isi exploateze potentialul fara sa se confrunte cu altcineva in afara de sine, mai ales cu modele impuse de cineva care are ca singurul scop sa iti vinda “solutiile” lui.

Bineinteles, eu primul cred - si toata activitatea mea se bazeaza pe asta - ca fiecare dintre noi are potentialitati fantastice, si nu pierd ocazia de a reaminti credinta asta si de a ajuta lumea - pe cat pot - sa intre in contact cu aceste potentialitati.

Eu primul predau si aplic tehnicile psihologice care imbunatatesc performanta si ajuta in dezvoltara personala.

Dar cand vad lumea care se chinuie sa se conformeze la niste modele imposibile, urmand sfaturile vanzatorilor de “american dream” (de multe ori mai confuzi decat discipolii), ma gandesc ca poate trebuie cineva care sa atraga atentia.

Si sa aminteasca ca fiecare dintre noi e unic, ca fiecare dintre noi are atatea talente si posibilitati incat, daca si le-ar exploata nu i-ar mai ramane timp pentru a invidia pe altcineva.

Nu urma modele, fii tu un model!

*******************************

Ultimele stiri din cotet imi confirma ca niste gaini s-au imbogatit, altele tot cauta tehnica potrivita pentru a se ridica in zbor, si altele asteapta venirea Marelui Gaina care ii va scoate din conditia lor.

Din cate am aflat, nimeni dintre ei nu s-a mai ridicat de la pamant mai mult decat niste zeci de centrimetri…

Un salut,
Bruno

Sursa: www.DaMaiDeparte.ro
vulturul
 
Posts: 48
Joined: Fri Jun 16, 2006 9:39 am
Location: bucuresti

Postby dora » Tue Oct 02, 2007 6:05 pm

Fii asa cum vrei tu, cu dragoste…


Teoria „gropilor”

Fiecare persoana are anumite „gropi” sau „gauri” sau „goluri” in suflet, niste necesitati fundamentale, care trebuie umplute cu iubire. Exista o gaura care trebuie umpluta cu iubire de la Dumnezeu, alta cu iubire de la partenerul sentimental, alta de la membrii familiei, alta de la prieteni si apropiati, alta de la oameni in general. Fiecare din acestea are nevoie sa fie umpluta cu iubire de acel tip.

A sti sa primesti si a sti sa daruiesti


In primul rand, a sti sa primesti reprezinta un lucru extraordinar pentru stima de sine. A sti sa primesti: critici, aplauze, palme, felicitari, cadouri, sentimente, persoane… A primi permite cuiva sa daruiasca.


A permite cuiva sa daruiasca reprezinta un gest de incredere si de sprijin a acelei persoane, intr-un demers de comunicare, atunci cand actiunea de a primi se realizeaza intr-un cadru de generozitate bunavoitoare si neconditionata. In momentul in care cineva poate face o bucurie unei alte persoane prin a primi ceva, poate chiar ceva care implica responsabilitate, poate fi un lucru care intareste stima de sine prin simpla bucurie de a prilejui o bucurie.

In al doilea rand, a sti sa daruiesti implica pentru stima de sine abilitatea de a oferi neconditionat anumite lucruri importante pentru persoana care le primeste, in asa fel incat cel care ofera, prin faptul ca ofera, sa isi ridice nivelul stimei de sine prin utilitatea perceputa a gestului facut.

Cand X cere ceva ce Y nu vrea sa dea, sau X refuza ce Y doreste sa ofere, apare un blocaj in comunicare.

Zicem ca „Dar din dar se face raiul.” Voi ilustra un concept si mai interesant: sa dai din ceea ce nu ai.

La un moment dat, un preot tanar nu stia ce sa faca atunci cand i s-a repartizat o parohie, pentru ca nu se simtea potrivit pentru aceasta slujire, asa ca s-a consultat cu parintele sau duhovnic spunandu-i:

- Parinte, se spune ca un preot paroh trebuie sa aiba incredere in Dumnezeu in ciuda greutatilor, dar eu nu am incredere in Dumnezeu nici in prvinta lucrurilor de pe o zi pe alta. Se spune ca un paroh trebuie sa aiba si sa inspire iubire de aproape enoriasilor, dar pe mine nu ma intereseaza de ei. Se spune ca un paroh trebuie sa fie un bun organizator, dar eu nu sunt in stare nici macar sa-mi organizez camera.
- Comporta-te ca si cum le-ai avea si din acestea te vei invrednici si tu!
- Parinte, dar nu pot sa fiu fals cu acesti oameni…
- Fa cum iti spun pentru un an. Comporta-te exact ca si cum ai avea aceste virtuti, oferind din ele celorlalti, chiar daca nu le ai si mai vorbim despre asta peste un an.

Peste un an, intr-adevar, preotul a dobandit fiecare din aceste lucruri pe care initial nu le avea, comportandu-se ca si cum le-ar avea. Astfel, si-a obligat atitudinile sa-i urmeze comportamentul. Iar pe parcursul acestui an, a oferit din ceea ce nu avea: incredere in Dumnezeu, iubire de aproape si spirit de organizare.



Ia gandeste-te, cititorule, ce s-ar intampla daca ai darui altora din cele pe care nu le ai dar ti le doresti? Doresti iubire? Daruieste iubire si asta vei primi. Doresti cunoastere? Ofera cunoastere si asta vei primi. Nici un efort nu va fi in zadar, ci va fi compensat, mai devreme sau mai tarziu.





A avea implica o posesie.

Dar este de tinut minte faptul ca lucrurile pe care nimeni nu le poate lua de la noi sunt faptele. Ceea ce facem pentru altii.
De asemenea, trecutul este unul pe care avem nevoie sa il acceptam. Averile se pot acumula si se pot duce. Oamenii pot fi langa noi si pot disparea, dar nimeni nu poate lua faptele ce au fost facute, nu poate da timpul inapoi si nu poate sterge impactul pe care in fiecare zi alegi sa-l ai asupra vietii altor oameni.

Iubirea exista. Trebuie cautata. Iar daca nu este deocamdata gasita, trebuie oferita, pentru a fi primita. In situatia in care persoanele au o chemare deosebita in sens religios, o parte din aceste „gropi” dispar. Dar chiar si calugarii trebuie sa se lupte cu sine pentru a se distanta, chiar si de parinti, si a se dedica numai umplerii unei singure „gropi”: aceea cu iubire de la Dumnezeu.

A nu oferi iubire pentru ca nu primim iubire nu este decat o scuza egoista si care raneste. Este un mod de a spune „Te iubesc numai daca tu ma iubesti!” O conditie fundamentala pentru ca iubirea sa traiasca este sa continue sa se ofere. Si sa fie primita.

Iubirea din partea cuiva poate fi minunata si mai ales, stabila, chiar si daca nu este asa cum ne asteptam. Iar pentru a putea sa continue sa existe, are nevoie sa poata fi oferita in forma in care ea se doreste a fi oferita. A spune „nu” perceptiei partenerului despre iubire doar pentru ca este diferita de a ta este ca si cum ai forta un copil dreptaci sa scrie cu stanga. In cele din urma, intre doua persoane cu stima de sine ridicata, cineva isi va schimba ori perceptia, ori partenerul


http://www.damaideparte.ro/index.php/fi ... goste/396/
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Oct 15, 2007 6:16 am

Orice se intampla in viata este spre binele nostru... asa ca inceteaza sa-ti mai faci griji pentru viitor si uita trecutul!
Dupa evenimentele dela 11 septembrie, o firma a invitat membrii ramasi ai altor firme care fusesera afectate de atentate sa imparta spatiul de birouri ramas disponibil.
La una din intalnirile de dimineata, seful serviciului de securitate a spus povestile acelor oameni ramasi in viata... si motivele lor au fost toate lucruri "MICI":

Asa cum probabil ati mai auzit, directorul firmei a supravietuit in ziua aceea fiindca fiul lui incepuse gradinita.
Un altul a ramas in viata fiindca iesise sa cumpere gogosi.
O femeie a intarziat la serviciu fiindca nu sunase ceasul desteptator.
Un altul a pierdut autobuzul.
Un altul si-a murdarit hainele cu mancare la micul dejun si a trebuit sa se schimbe.
Altuia nu i-a pornit masina.
Unul s-a intors sa raspunda la telefon.
Copilul altuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la scoala.
Altul nu a gasit un taxi.
Exemplul care i-a uimit pe toti a fost al unui om care se incaltase cu o pereche de pantofi noi in dimineata aceea. Pe drum spre serviciu l-au ros pantofii si s-a oprit la farmacie sa cumpere leucoplast. De aceea este in viata astazi.

Acum, cand ma intepenesc in trafic, pierd un lift, ma intorc din drum sa raspund la telefon... adica toate acele lucruri marunte care ma enerveaza, ma gandesc ca probabil acela este locul in care Dumnezeu vrea ca eu sa ma aflu in acel moment...

Data viitoare cand dimineata ta pare ca incepe prost, cand copiii se imbraca prea incet, nu gasesti cheile masinii, prinzi toate semafoarele pe rosu, nu te simti suparat sau frustrat. Dumnezeu este la datorie, datoria de a veghea asupra ta.

Poti sa trimiti mai departe... daca vrei
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Nov 19, 2007 3:55 pm

Sufletul omenesc, spune Claudel, este ceva capabil sã ia foc. Si totusi el nu este fãcut decât pentru aceasta. Focul acesta poartã un nume, se cheamã bucuria sau mai exact entuziasmul, pentru cã vine de la Dumnezeu. Acest foc îl invitã pe om sã-si trãiascã drama vietii în toatã intensitatea ei si sã converteascã orice experientã - cãlãtorii, întâlniri, succese, esecuri, iubire-pasiune, cãsãtorie - în ocazie de a se maturiza. ... Deviza acestei bucurii? Nu împiedica muzica. Nu împiedica, sub nici un pretext, sã se împlineascã muzica vietii tale."
Emmanuel Godo - Paul Claudel, la vie au risque de la joie

http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Aforisme.htm
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue Nov 20, 2007 9:51 am

Esenta Omului? Solidaritatea
de Stefan N. MAIER




Ei bine, eu nu cred ca esenta Omului rezida in Libertate. Libere sunt si animalele, inclusiv in a dispune de propria lor viata, (este cunoscut exemplul pitigoiului care se sinucide in captivitate, sunt cunoscute spiritul de sacrificiu al parintilor pentru pui sau al cainelui pentru stapan) toate actiunile disperate care depasesc instinctul de conservare pornind dintr-o decizie luata la nivelul sistemului nervos central, care pune intr-o contradictie catastrofala o lume acceptabila si o realitate insuportabila.

Veti spune ca nici Solidaritatea nu are de ce sa fie o trasatura exclusiv umana, cu atat mai putin “Esenata Omului” – cum incerc sa sugerez in titlu.

Ce este solidaritatea?
Dincolo de definitii academice, fireste. Cred ca solidaritatea incepe atunci cand avem rabdarea sa ne ascultam aproapele fara un scop imediat. Atunci cand facem o donatie abstracta, cum ar fi un sprijin pentru victimele unui cataclism natural din alta tara, despre care nu am auzit vorbindu-se decat la televizor, fara sa ne gandim ca este de datoria “altora” sa ii ajute.
In general, atunci cand, indiferent cat avem de putin, suntem constienti ca altii au mai putin decat noi si le putem oferi ceva din ceea ce ne prisoseste, (macar si un cuvant de incurajare!), doar pentru ca facem parte din aceeasi specie si pentru ca dorim sa facem parte dintr-o lume mai generoasa, mai buna, mai umana (in contradictie cu “o lume a junglei”).

Priviti in jurul dv.
Incercati sa gasiti un obiect care nu are incorporat in el, invizibile, sute, mii, milioane de cuvinte, exclamatii, simboluri.
Nu veti reusi. Aceasta aura nevazuta a lumii materiale in care ne miscam, in care fiecare obiect (sau concept) are un nume si cineva a vorbit despre el, este probabil esenta lumii pe care se construieste tot ceea ce ne diferentiaza de animal. Suntem solidari inainte de orice, pentru ca vorbim aceeasi limba. Chiar inainte de a vorbi aceeasi limba, suntem solidari pentru ca… vorbim! Pentru ca avem nume (chiar daca diferite) pentru ceea ce vedem in jur, pentru sentimentele noastre, pentru prietenie, pentru cate si mai cate, inclusiv pentru cele pentru care n-avem nume.

Imi pun adesea problema solidaritatii si din perspectiva Construirii. Ingustand unghiul deci, de fiecare data imi dau seama ca oriunde suntem mai mult de doi oameni, pentru a construi cu un numitor comun este nevoie de un compromis, cat de mic. Putem fi (constructiv deci vorbind) solidari cu noi insine in proportie de 100% (desi chiar si acestea sunt cazuri foarte rare, la urma urmelor putini stim cu precizie ce vrem sau nu avem o viata parazitata de contradictii sau piste false) dar in mod cert din perspectiva constructiei nu putem fi solidari suta la suta cu altcineva (desi putem sa facem parte dintr-o grupare politica avand tendinte asemanatoare). Daca grupul nostru creste, avem din ce in ce mai putine lucruri in comun. Ajungand un “imperiu”, ne “destramam”.

Morala? Trebuie sa exista o alta masura a solidaritatii. Solidaritatea nu trebuie masurata prin capacitatea de a construi, prin rezultatele ei. Ar insemna sa atribuim solidaritate furnicilor sau albinelor, despre care se stie ca isi mentin musuroaiele sau roiurile prin distribuirea unui hormon specific reginei.
Solidaritatea trebuie sa fie in esenta un act gratuit.

Ajut sau ascult pe cineva nu pentru ca vreau ceva de la acel cineva, nu pentru ca suntem supusii aceluiasi dictator care ne-a inregimentat sub acelasi drapel, retoric sau hormonal, ci pur si simplu pentru ca asa am chef si asa consider ca este omeneste.
Iar ca sa inchei o idee, sinuciderea, anularea definitiva a capacitatii cuiva de a fi solidar, mi se pare actul suprem de egoism.

Am scris aceste randuri pentru ca intr-adevar ma consider solidar cu cititorii aleatori ai acestor ganduri – pe cei mai multi nu-i voi cunoaste niciodata si nu urmaresc sa obtin nimic de la ei. M-as bucura insa, fara doar si poate, sa cunoastem si alte pareri, la fel de subiective ca si cea de mai sus, despre aceste dileme pe care altii, mai fericiti, le-au rezolvat de mult ...


http://www.romanialibera.com/editorial/ ... icol&id=71
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Nov 23, 2007 9:45 am

Există două moduri de a-ţi trăi viaţa: ca şi cum nu ar exista miracole sau ca şi cum totul ar fi un miracol.

Albert Einstein
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Dec 21, 2007 3:58 pm

Drepturi pe care le neglijam

Avem dreptul sa fim sinceri cu noi insine.

Avem dreptul sa ne sfintim viata zilnic, dandu-ne seama ca suntem cei mai mai mari pacatosi.

Avem dreptul de a face surprize frumoase celor care ne fac surprize

Avem dreptul sa iubim sincer pe oamenii care reprezinta adevarul in viata lor.

Avem dreptul sa ne entuziasmam de lucrurile care sunt extraordinare si sa ne doara inima pentru inselarea in care stau cei mai multi dintre confratii nostri.

Avem dreptul sa ne rugam pentru toata lumea, pentru orice vietate si faptura, si sa incercam sa nu ne mai facem si mai mult rau decat ne-am facut pana acum.

Avem dreptul sa avem bunul simt, sa ne recunoastem greselile si sa cerem ajutor celor care ne pot lumina mai mult.

Avem dreptul sa nu fim prosti si nici restrictivisti si sa cuprindem in fiinta noastra tot ce putem sa aflam din lumea aceasta si sa folosim aceasta informatie duhovniceste.

Avem dreptul sa ne simtim libertatea ca pe o responsabilitate continua si sa ne manifestam responsabil.

Avem dreptul sa ne cunoastem trecutul umanitatii noastre, sa vedem cu ochi atent prezentul si sa ne lasam viitorul cu totul in mana lui Dumnezeu, caci nu ne apartine.

Avem dreptul sa fim fericiti, foarte fericiti si sa ne construim fericirea cu cea mai mare bunavointa si atentie.

Avem dreptul sa comunicam inteligent si smerit cu cei din jurul nostru, in asa fel incat, nimeni cu care vorbim sa nu se simta singur.

Avem dreptul sa umplem de har si de bucurie pe toti cei din jurul nostru, daca fiind cu noi, se bucura de darurile lui Dumnezeu.

Avem dreptul sa fim oameni si nimeni nu are dreptul sa ne faca altcumva, decat ne-a facut Dumnezeu.

Pr. Drd. Piciorus Dorin-Octavian


http://bastrix.wordpress.com/biblioteca ... onstiinta/
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Dec 21, 2007 4:03 pm

Despre recunostinta

O poveste reala spune ca intr-un orasel din America, traia un om care s-a imbogatit din petrol. Dorind sa sprijine localitatea unde s-a nascut si a crescut a facut un gest surpriza. De Craciun, in fiecare an, fiecare om din cei 10.000 - 15.000 de locuitori primea acasa un plic cu o suma de bani de la prietenul nostru.

Asta s-a intamplat an de an, timp de 5-6 ani.

Intre timp, copii omului au crescut si a venit vremea sa se duca la facultate. Tatal s-a gandit ca poate intrerupe traditia cu plicurile de Craciun pentru a le cumpara copiilor un apartament si a le plati facultatea. Asadar, in acel an…nimeni nu si-a mai primit plicul cu bani acasa. Mai intai au crezut ca e doar o intarziere, apoi au inceput sa se enerveze, iar dupa o saptamana de la Craciun au intrat in panica. Oare nu-si vor mai primi banii ?

Dupa o discutie la carciuma…incet incet tot mai multi locuitori s-au indreptat catre casa unde locuia cel care ii ajutase atatia ani. Au inceput sa vocifereze, au venit cu bannere, lozinci si pancarte. Intr-un final omul nostru iese din casa si incearca sa le explice situatia :

- Dragii mei, acum am doi copii mari, trebuie sa ii dau la universitate, sa le cumpar o casa, sa isi continue si ei studiile, sa am grija de viitorul lor.

La care toata gloata a raspuns in cor :

Pai tu iti dai copiii la facultate pe banii nostri ?
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue Jan 29, 2008 5:21 pm

dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Feb 07, 2008 7:49 pm

PRĂBUŞIREA ZIDURILOR



Fortăreaţa înconjurată de metereze, unde nu se poate intra, sau de unde nu se poate ieşi, este o imagine expresivă a separării. Ea reprezintă tocmai negarea Iubirii nemărginite.


Orice separare provenită dintr-un refuz al iubirii este păcat, oricare ar fi forma. Şi orice păcat este separare. Separarea este tocmai păcatul…


A se separa, a deveni sau a rămâne străin „altuia”, merge împotriva însuşi sensului evoluţiei vieţii.

Animalele primitive se izolau sub carapace grele. Se apărau prin puternicele lor mijloace de apărare. Încet-încet, treptat, ele au pierdut acele mijloace defensive, dar şi-au dezvoltat sistemul nervos. Şi-au extins contactele. Omul este cel mai puţin protejat din lumea vie, dar cel mai deschis la comunicare.
Aşa a vrut Domnul Iubire.



Cetatea închisă este, într-o situaţie determinată, o persoană sau un grup de persoane de care am vrea să ne apropiem şi cu care a vrea să intrăm într-o autentică relaţie iubitoare. Dar cetatea şi-a închis porţile în faţa noastră.

Ce-i de făcut ? Să trecem la asaltul meterezelor ?

Nu. Trebuie, de mai multe ori, de şapte ori, de şaptezeci de ori câte şapte , făcut înconjurul fortăreţei, în linişte, cu o rezervă respectuoasă şi afectuoasă, fără a ne lăsa impresionaţi de pietrele sau injuriile care ne-ar putea fi aruncate. Şi mai ales, în acest circuit, trebuie să purtăm cu noi chivotul legii, chivotul relaţiei noastre cu Domnul Iubire, adică tot ceea ce avem mai sacru şi mai generos în interiorul nostru.



Şi aceasta până când Domnul Iubire ne spune: „Iată ţi l-am dat în mâinile tale pe acesta sau pe aceia. Am distrus zidul de separare. Ţi-i dau ţie. Te dau lor.”



S-ar putea să ajungem la sfârşitul vieţii noastre fără să fi văzut capitularea acelora asupra cărora, în zadar chemăm iubirea. Dar, în ceea ce ne priveşte, noi vom fi, într-un anume fel, învingători. Căci asediind aceşti izolaţi voluntari cu puterile Iubirii numai, noi am făcut să se prăbuşească propriile noastre ziduri.

Oare persoana noastră nu a fost, de asemenea , baricadată contra Iubirii ? Fortăreaţa ostilă sunt eu însumi înainte de toate.



Zidurile cetăţii închise nu au fost construite într-o zi. Asemenea construcţii necesită ani de zile. Adesea, printr-o îndelungată acumulare de materie secretată, urechea devine surdă. Aidoma, piatră cu piatră, zi de zi, an de an am ridicat şi eu un zid de egoism, mereu mai înalt.



M-am izolat într-o dublă centură. Mai întâi zidul, vizibil tuturor, al cuvintelor şi acţiunilor mele negative. Apoi zidul invizibil, mai funest încă, al gândurilor mele fixate cu îndărătnicie asupra mea însumi.

Fortăreaţa construită de mine a fost asediată. Cetatea noastră închisă, a fiecăruia dintre noi, cine o asediază ? Ceilalţi oameni. Iubirea.



Nu noi suntem cei care putem distruge dintr-o dată propriile noastre ziduri. Nu putem ridica pietrele, una câte una. Dar Domnul Iubire ne înconjoară constant, răbdător. Zidurile noastre nu vor fi demolate de mâna omului. Uşoare ajustări nu vor fi suficiente. Trebuie o bulversare profundă care eliberează. A trebuit să fie un cutremur de pământ pentru a mişca piatra care închidea mormântul, în grădină. Pereţii noştri nu se vor prăbuşi decât prin zguduirea temeliei lor.



O, dă-mi, Doamne Iubire, marea zguduire a temeliei ! Ciocnirea unei pietre de alta face să scapere scânteia. Fie ca şocul produs de prăbuşirea zidurilor de separare să aprindă în mine incendiul dorit şi să mă facă participant la Rugul Aprins! Ca toate aceste mizerabile limite să fie abolite de marea Intrare a Iubirii nemărginite!




ÎNŞTIINŢARE BULVERSANTĂ



Iubirea fără margini forţează porţile. Poate că am atins o coexistenţă paşnică cu Dumnezeu. Poate că am ajuns să mă cred mai mult sau mai puţin „în regulă” apropo de suflet şi să mă simt, mai mult sau mai puţin, în odihnă. Poate că avem în vedere o bătrâneţe liniştită, fericită.



Şi iată că toate previziunile sunt bulversate de un anunţ divin. Dumnezeu cere de la mine un lucru la care nu mă aşteptam de loc. Este ca şi anunţul unui copil nedorit.



A pleca urechea la această exigenţă, a lua această decizie care costă, ah! Pentru ce? Totul părea să meargă atât de bine! Sunt necesare alte incertitudini, noi anxietăţi? Trebuie să retrăim peripeţiile primei chemări (a trecut mult timp deja) ? Va trebui să ies din nou din ţara obişnuită, fără a şti unde mă va duce Dumnezeu ?



Nu am spus aceste cuvinte lui Dumnezeu, dar le-am gândit. Cu siguranţă nu am zis „Nu” domnului, dar i-am dat un răspuns care echivalează cu un refuz respectuos:”Oh, fie ca omul care sunt să trăiască încă înaintea Ta”.



Omul care sunt… acest om reprezintă o stare prezentă, o situaţie bine definită, un ansamblu de lucruri în care ne-am instalat şi, poate, o relaţie cu Dumnezeu care îmi părea suficient de bună. Ce să doreşti mai mult ?



Iubirea fără margini vrea să dea năvală în viaţa mea. Vrea să tulbure ceea ce există. Vrea să distrugă ceea ce părea stabil şi să deschidă orizonturi noi – la care niciodată nu m-am gândit.



Voi refuza ? Voi fugi din faţa anunţului care mi-este făcut ? Dacă refuz, nu voi deveni străin oricărei iubiri ? Dar iubirea unde mă voi fixa astfel va fi o iubire relativă şi limitată. Va fi refuzul Iubirii absolute şi a cutezanţelor ei. Va fi un lac stătător în locul mării întinse.



Doamne Iubire, rupe tu însuţi legăturile care mă reţin.

Nu voi mai reveni la tine, râu familiar.



Oh, Doamne Iubire, fie să trăiască înaintea Ta omul care voi fi !



Eseurile de mai sus au fost extrase şi traduse în româneşte din cartea:
Un moine de l’Eglise d’Orient – “Amour sans limites”
Editions de Chevetogne 1971
http://www.ceruldinnoi.ro/
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Mar 06, 2008 1:59 pm

Si tu ai puterea paranormala a recunostintei



Cuvintele se pricep la fel de bine să hrănească sufletul şi să taie mai adânc decât sabia. Uneori sunt voluptuoase ca fructele. Elastice, aromate. Alteori strălucesc intens, ca nişte cai în plină alergare. Vibrează continuu.

Câteodată le purtăm la glezna inimii şi ne fac să dansăm în lumea interioară ca dervişii beţi de fericire. De fapt toţi putem stârni lumina sau stihiile cu ajutorul cuvintelor în care credem, al cuvintelor pe care le frecventăm.

Cuvintele sunt universuri şi dacă ne ridicăm sau ne prăbuşim prin intermediul lor este întotdeauna alegerea noastră.

A numi ceva înseamnă a-i afirma existenţa şi a-i invoca prezenţa. De aceea mentalitatea magică interzice oamenilor să pomenească pe şleau obiecte şi fiinţe primejdioase.

Ţăranii din Apuseni nu riscă nici în vremurile noastre să spună ursului din pădure altfel decât Moş Martin. Iar pe nesocotitul adversar al lui Dumnezeu nu se încumetă să-l numească direct, ci îl poreclesc Necuratul, Ducă-se pe pustii, Bată-l crucea, Nefârtatul...

Psihologia contemporană a descoperit că vorbele declanşează efecte biochimice şi reacţii fiziologice care produc satisfacţie profundă sau adevărate dezastre lăuntrice.

O adresare violentă sau răutăcioasă creşte dramatic presiunea sanguină a interlocutorului, ritmul respiraţiei şi tensiunea lui musculară, în timp ce cuvintele afectuoase îl relaxează şi îl îmbujorează de fericire. Revelaţia unui asemenea impact ne motivează să urcăm pe o nouă treaptă de responsabilitate. Mai ales că primii care ascultă suntem... noi înşine.

Manevrate greşit, propriile vorbe, rostite sau doar gândite, ni se întorc împotrivă. Ca armele recruţilor stângaci care se împuşcă singuri în picior.

În limba română cuvintele capabile să inducă stări negative sunt de trei ori mai numeroase decât cele care descriu sentimente pozitive. Pentru specialişti faptul rămâne o simplă constatare. Dar pentru cei hotărâţi să-şi transforme din temelii felul în care gândesc, simt şi acţionează, acest raport statistic înseamnă o provocare la întreită luciditate.

Un impuls de a înlocui obişnuitele afirmaţii toxice cu unele pline de energie, optimiste, binefăcătoare. Vrei ca vorbele tale să devină o parte a practicii spirituale cotidiene? Pentru a dezvolta vigilenţa care-ţi identifică automatismele şi formulările negative ai, într-adevăr, nevoie de antrenament. Dar poţi începe ceva important chiar acum - să spui din tot sufletul “mulţumesc”.

Îndrăzneşte să repeţi în gând. “Mulţumesc”. E un cuvânt care descătuşează instantaneu energia recunoştinţei. Nu prea găseşti motive de gratitudine? Dacă priveşti atent, descoperi însă o sumedenie. Oricât de mărunte ar părea, merită cu prisosinţă să te înclini sufleteşte în faţa lor şi să spui din nou şi din nou “mulţumesc”.

Nimic din ceea ce primeşti nu ţi se cuvine pur şi simplu. Fiecare gură de aer pe care o respiri este un privilegiu divin, o copleşitoare dovadă de dragoste. Universul îţi întinde toate mâinile şi toate darurile.

Azi e frig şi mohorât? Mulţumeşte pentru lumina care freamătă sub nori, pentru micile delicii pe care ţi le oferă mirosul, gustul, văzul, pipăitul, auzul. Pentru mâncarea de pe masă, pentru locuinţa care te apără de capriciile vremii, pentru oamenii care te-au primit în inima lor, pentru surâsul de simpatie al unui străin. Pentru libertate şi vremea de pace, pentru fiecare străfulgerare de frumuseţe la care eşti părtaş. Pentru tot ce te face să râzi cu poftă. Pentru ce te impresionează, te înduioşează, te farmecă din cele petrecute ţie sau altora, fie şi necunoscuţi.

Mulţumeşte cât mai des în timpul unei zile. Fă acest exerciţiu de gratitudine o săptămână, o lună, un an. Până când inima însăşi reverberează şi se umple de o dulceaţă enigmatică. Şi ştii marele secret? Nu suspina, nu regreta nimic din ceea ce încă îţi lipseşte. Nu te ruga să primeşti lucrurile pe care ţi le doreşti. Pur şi simplu mulţumeşte pentru ele cu fervoare, neobosit, la fel ca pentru tot ceea ce viaţa îţi dăruieşte chiar acum. Mulţumeşte la timpul prezent. Dacă o faci cu perseverenţă te vei convinge de puterea paranormală a recunoştinţei.

autor:Oltea Mutulescu
dora
 
Posts: 3714
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

PreviousNext

Return to DIVERSE

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest