Sala de lectura


Moderators: camel, jumbo, shakalu, dora, Milena, dominique, moderators

Sala de lectura

Postby dora » Tue May 16, 2006 10:14 am

Dăruind vei dobândi

de Nicolae Steinhardt


Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi de neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină – că ni se cere să dăm din puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc. 12, 41-44; Lc. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.
A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1988) pentru a înţelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Şi anume: să dăm ceea ce nu avem.
Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos – Dumnezeul care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică! Paul Claudel nu ni-L definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte.
Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul – să dăm ce nu avem.
Dar să-l ascultăm pe Michaux: în mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă nici lumină nici esenţă nici curaj nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai puţin; nimic nu am.
Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia din dreapta.
Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu.
“Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai.”
“Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc.”
“Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine.
Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie.”
Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: paradoxal (precum întotdeauna ne-a învăţat: de vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să-ţi mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor (de vei da ce nu ai vei dobândi ceea ce ai dăruit altora).
Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul. Poate în unele fragmente din Fraţii Karamazov şi Demonii, poate Cervantes făurindu-l pe El nuestro Señor Don Quijote, El Christo español, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul în puşcărie) şi despre mergerea către Hristos nu prin suferinţă şi durere (cale bună, inferioară totuşi) ci prin exces de fericire şi în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel neapropiat.
Dând ceea ce nu avem dobândim prin ricoşeu ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne-am încumetat a dărui altuia. Lecţia e valabilă pentru orice creştin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care îşi simte lăuntrul deşart, bântuit de neîncredere şi slăbiciune, cuprins de întuneric şi secetă; să nu ia câtuşi de puţin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice şiretenii ale celui rău şi uscat. Să dea celor care vin la el – în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la uşa altarului – ca să afle credinţă, întărire, lumină şi o brumă de speranţă – ceea ce ei aşteaptă de la el şi ceea ce el prea bine ştie că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Şi, dându-le, se vor răsfrânge şi asupră-i, se va milui şi el din pomana făcută altuia.
“Dând din lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu.”
Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureşte mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoşata Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care şi ei duceu lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau; celui gol, haina după care şi ei jinduiau?...
Secretul vieţii călugăreşti se arată a fi: să îndrăzneşti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ţi lipsească. Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, splendoarea şi virtutea lui. Dar iată şi făgăduinţa uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândeşti ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă – şi te învăluieşte, te împlineşte, te covârşeşte.
Desigur. Nici că se putea altminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipă – necum ani de zile – că Hristos doreşte să dăm din ce avem: prisosul, puţinul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! prea omenească, sărmană, jalnică treabă! Altceva ni se cere: ce pare a fi cu neputinţă. Altceva ni se făgăduieşte: ceea ce nu-i de conceput şi de crezut!
Să piară de la noi, călugării, orice spaimă, nesiguranţă, sfială, teamă de făţărnicie: călugărul e menit a da altora credinţă şi lumină măcar de-i vor lipsi lui vreme mai scurtă ori mai lungă. Chiar de se află în criză de acedie. Chiar dacă s-a făcut vinovat de slăbirea avântului şi statorniciei monahale.
Va putea oare? Va fi în stare a săvârşi minunea? Desigur, dat fiind că este din ceata celor despre care Hristos a spus că “ei nu sunt din lume, precum şi Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 16). Şi iarăşi: “Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 20). Iar la Faptele Apostolilor (20, 35) Pavel aşijderea grăieşte: “Trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci el a zis: Mai fericit este a da decât a lua.”
În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţă şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Iar Tu fă ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd şi îndrăzneţ – să se întoarcă asupră-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul “Nemo dat quod non habet” aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Tu care ceri numai imposibilul şi făptuieşti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă.


http://www.agonia.ro/index.php/poetry/37683/index.html
Last edited by dora on Wed Apr 20, 2011 11:48 am, edited 1 time in total.
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue May 16, 2006 2:30 pm

Aproapele



„Sein ist mitsein” spunea Martin Heidegger. „A fi” înseamnă de fapt „a fi împreună”. Omul, după cum se ştie, este o fiinţă socială. Ne-am născut să fim împreună. Spiritual şi biologic suntem făcuţi după aceleaşi „tipare” divine. Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Ne este foame, ne este sete, ne este cald, ne este frig. Avem aceleaşi dorinţe sufleteşti. Nu putem trăi singuri fiindcă nu putem să ne naştem singuri. Ne trezim în lume înconjuraţi şi ocrotiţi de părinţi, de rude şi de prietenii părinţilor noştri. Nu putem trăi, la rândul nostru, fără să ne facem prieteni pentru a duce mai departe crucea miracolului vieţii.
Şi totuşi, se pare că în aceste vremuri apocaliptice nu mai ştim să comunicăm, să intrăm în deplină comuniune cu aproapele. Am devenit opaci, insensibili, egoişti. Nu-l mai vedem pe aproapele, nu-i mai auzim strigătul. Ce se aude, sunt doar supoziţii, vorbe de genul „te-aş ajuta, dar n-am timp, te-aş ajuta, dar ce mă fac cu ale mele”, vorbe care dau nota exactă a degradării morale de acum.
Dar tocmai acum când eşti plin de griji, când te asaltează nevoile tale, un bine săvârşit aproapelui are o importanţă incomensurabilă şi mântuitoare.
Dimensiunea minunată a binelui făcut în astfel de împrejurări dăruieşte salvarea aproapelui din braţele neputinţei, ale disperării, iar ţie, binefăcătorul, răsplata de la Cel care, spre deosebire de noi, nu uită niciodată fapta aceasta. Gravă este încălcarea unor norme sau precepte rituale, neţinerea unor posturi de peste an, neparticiparea la toate slujbele, ceremoniile, sărbătorile religioase, care negreşit îşi au rostul lor în scenariul mântuirii, gravă este de asemenea neauzirea celui ce strigă în suferinţă, nepăsarea faţă de necazul abătut peste casa aproapelui pe lângă care treci zilnic. Mulţi suferă în tăcere, mulţi au decenţa, timiditatea sau complexul de a nu-şi dezvălui neputinţa.
Motivele pentru care nu o fac trebuie căutate în faptul că ei cunosc dinainte reacţia celui ce l-ar putea eventual vedea sau asculta. O dare din umeri, o palidă consolare sau un sfat de complezenţă care nu-l implică cu nimic pe cel ce mai are puterea să asculte.

Aici trebuie să intervină delicateţea şi dragostea celui ce te ajută să te eliberezi de tot răul care te chinuie, te tulbură, te frământă. El trebuie să te privească şi să te primească precum un prieten; să nu se uite că este de fapt fratele tău de suferinţă pentru că, spunea N Steinhardt „fierbem cu toţii în aceeaşi oală” şi repetăm în diverse intensităţi şi nuanţe aceleaşi erori.
Iisus a spus clar, fără putinţă de tăgadă: „Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aici putem adăuga prin Cuvântul lui fundamentala întrebare: Cum poţi să spui că îl iubeşti pe Dumnezeu pe care nu îl vezi, când pe aproapele tău, pe care îl vezi, nu îl iubeşti?!

„Ceasul pe care îl trăieşti, datoria pe care ţi-o faci acum, omul pe care-l întâlneşti în acest moment, sunt cele mai importante din viaţa ta”.
A spus-o un ascet, un om care iubeşte adevărul. Trecutul ca retrăire şi ca asumare, cu toate consecinţele lui, devine într-un chip tainic un prezent continuu

Maturizarea noastră ca oameni şi ca societate civilă se lasă îndelung aşteptată. Altcineva trebuia sa faca, altcineva trebuie sa ne reprezinte...Această nevoie permanentă de „intermediari” ne face practic să nu mai trăim cu adevărat. La proces ne reprezintă avocatul, la medic ne spune durerea soţul, soţia, o rudă, prietenul, în ocuparea unui post altcineva mai sus-pus trebuie să dea referinţe (bune) despre noi; în alegeri locale sau parlamentare ne reprezintă candidatul care devine purtătorul de cuvânt al obştii, „conducătorul” ei.
Ne ascundem în spatele vorbelor, al cuvintelor spuse sau scrise. Vorba, cuvântul devin mediatorii ipocritului nostru „mod de a fi”. Nu suntem niciodată ceea ce părem a fi. Ne ascundem chiar „în spatele” eu-ului nostru. Duplicitarismul în stil românesc e în mare vogă fiind caracteristica principală a acestor vremi de tranziţie.
Mulţi vor sări ca arşi la auzul acestor cuvinte. De altfel, noi nu negăm rolul şi importanţa acestor profesii de mediere. Numai că acestea implică o imensă responsabilitate. Când reprezinţi pe cineva în faţa oricărei instanţe lumeşti sau divine trebuie să-l iubeşti ca un bun creştin, „celălalt” fiind icoana ta, oglinda în care te poţi privi

Pentru a înţelege latura tainică între iubire şi cunoaştere apelăm la cuvintele scriitorului italian Givanni Papini: „Iubindu-l (pe aproapele) îl vom cunoaşte mai bine. Cunoscându-l mai mult îl vom iubi mai mult. Tare drag ţi-e acela pe care-l cunoşti.Iubirea-l face străveziu pe cel ce ţi-e drag”.

Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!”(Matei: 16,26).
Pentru a vieţui în adevăr trebuie să fim treji.
Hit et nunc. Acum şi aici. Numai trăirea în prezent poate deschide poarta veşniciei.
http://www.agonia.ro/index.php/essay/136545/index.html
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Jul 24, 2006 3:17 pm

Infricosatoarea Judecata
Nicolae Steinhardt


Referitor la judecata de Apoi Evangheliile precizeaza: “Si atunci Fiul Omului va rasplati fiecaruia dupa faptele sale(Matei 16, 27)”sau “Si pentru ce Ma chemati: Doamne, Doamne, si nu faceti ce va spun?(Luca 6, 46)”

Cuvintele cheie fapte si faceti sunt subliniate de mine[…]
Judecata se face deci in temeiul unor criterii faptice, lumesti, practice, pragmatice.Domnul insusi vrand sa explice pentru care pricina I s-a dat puterea sa faca judecata , indica drept cauza “pentru ca este Fiul omului”(Ioan 5, 27)

Ce vrea sa zica aceasta motivare? Ca Hristos e imputernicit sa fie Judecator deoarece a fost si El om si cunoaste firea oamenilor,cum stau lucrurile acolo pe pamant, care sunt cu adevarat raporturile dintre fapturi, care le sunt nevoile, grijile si durerile, fiindca stie cum stau lucrurile din launtru, experimental, ca Unul care si El a cunoscut ispitele, oboseala, foamea, durerea,care a stat fata catre fata cu trufia, invidia, ura, prostia,si tradarea, care a fost vandut, batjocorit, palmuit, scuipat si omorat in chinuri.

Ca unul care va judeca in cunostinta de cauza, ca Unul care stie despre ce e vorba(care cunoaste tarasenia si dedesubturile toate), caruia nu-I poti indruga verzi si uscate spre a rasuci adevarul sau a-l ascunde sub vorbe frumoase sau maslui cu iscusite viclesuguri.
Ca Unul care a fost si el om ca toti oamenii,care va aprecia dupa criterii si consideratii foarte simple, foarte omenesti, de toate zilele, banale, vulgare, criteriile “omului de pe strada”, trudit, ferecat in suparari si neocolit de valurile vietii.Ale omului obisnuit, cel din valtoarea si frecusul unei vieti neangelice si nespiritualizate,criteriile bunului simt celui mai elementar.
Si care-s acestea? Cele ale intrajutorarii,bunei vecinatati, solidaritatii celor nerasfatati de ursita.
Absolut nimic fin in felul cum ne este descris Marele judet al sarmanilor, nimic elegant, superior, intelectualist, mistic, sofianic, transcendental, abisal, apologetic ori extrasensorial ori parapsihologic.
Toate cazurile evocate de Hristos la Matei 25, 31- 46, se refera la nevoi si scarbe ale oamenilor de rand: boala, saracia, foamea, singuratatea, obida!
Textul nu ne poarta in vreun empireu,o academie platoniciana, ci pe ulite si strazi unde omul se zbate si se lupta cu istovitoarele angarale majoritare intr-o lume pe care poetii romantici au numit-o sub-lunara!

Hristos va judeca asadar cum ar face un oarecare muritor anevoie de imbatat cu apa rece,o gospodina cu treburi multe si cu putin timp pentru brasoave,un ins lovit de soarta, trecut prin ciurul si darmanul vietii,strain de orice speculatii teologice, filosofice,metafizice,ascetice si de solicitarile discursivitatii.
Se ia aminte numai la faptele (elementare, crude, brute)care ar fi retinut atentia si ar fi starnit aprecierea oamenilor napaditi de poverile cotidianului.
Aceasta e mai ales surprinzator, straniu si cutremurator in felul de a proceda al Fiului omului cand va sedea pe tronul slavei Sale: aceasta brusca revenire la simplicitate si elementaritate, aceasta exclusivitate acordata numai si numai faptelor bune, milosteniei celei de uz comun, iubirii aproapelui in sensul filotimiei si sprijinului intre fiinte plamadite din aceeasi framantatura.

Criteriile textului nostru sunt strict materiale,banale, triviale la nivelul celor umiliti si obiditi,dintr-un cartier de margine de oras sau dintr-un sat nepricopsit, care pot gusta din plin savoarea unei fapte bune.


Caci ceilalti, “superbii”, nu prea stiu de foame, golatate, spital, puscarie,lipsa de adapost si nevoie de ajutor.
Ei, superbii, au mai ales parte de anxietatile spiritului si ale mintii, de goana dupa notiunile de manipulare de cuget si altele de acest fel, nobile desigur, necesare civilizatiei si culturii, insa ocrotite de satisfacerea cerintelor primare
Iata ca nu de asemenea subtilitati(ori chiar de preafrumoase porniri spre desavarsire) se va preocupa Hristos si se va tine seama la Judecata de Apoi, ci de lucruri mult mai “grosolane”:vor fi rasplatiti nu cei care au gandit, meditate, filosofat, misticizat, migalit, angelizat,ci acei care-omeneste, batraneste, copilareste- isi vor fi ajutat fara ifose si meandre,fara sovaire si zabava si cu totul in afara perimetrului firelor taiate in patru,isi vor fi ajutat, zic, semenii aflati la ananghie.

Judecata de Apoi, în conceptia crestinã, e cu totul tainicã si deosebitã de conceptia comodã a iudaismului. Evreul evlavios stie cã, dacã a dat ascultare poruncilor din Decalog si celor sase sute treisprezece comandamente ale predaniei, va fi izbãvit.
Nu tot asa crestinul, care se va înfãtisa unei judecãti înfricosãtoare deoarece nu se poate sti cum se va pronunta Judecãtorul. Stim cã nasterea din apã si duh, credinta, faptele bune, nelepãdarea si nerusinarea de Hristos, virtutile si altele ca acestea vor fi tinute în seamã, dar sigurantã absolutã nu are nimeni. Pericopa Zisã a Judecãtii viitoare ne pune totusi la îndemânã un îndreptar precis si ne aseazã pe un tãrâm solid, de mare si neasteptatã smerenie de nu si (pentru muti dintre noi) naivitate. Existã o cale sigurã, neînselãtoare care duce spre o solutie fericitã a judecãtii nemitarnice: calea modestã, strãinã de fumuri si extravaganþe, calea din mosi strãmosi stiutã si de constiinta noastrã bãnuitã a fi cea dreaptã: calea fãptuirii binelui si venirii în sprijin celor atât de pregnant denumiti în textele noastre religioase “necãjiti”. Hristos, întelegem din cele relatate de Sfântul Apostol si evanghelist Matei, de aceasta se va interesa mai întâi: cum ne-am purtat în lume cu fratii, vecinii, semenii si vrãjmasii nostri, de comportarea noastrã în lumea realationalã.
Ca si la Rãstignire, la Judecatã are loc o teribilã si minunatã chenozã: Domnul se transpune în si se identificã cu fãpturile Sale cele mai oropsite. El se recunoaste a fi însetatul, flãmândul, întemnitatul… Probabil cã dacã nu S-ar fi întrupat, divinitatea n-ar fi pomenit foamea, setea, golãtatea. Spitalul si puscãria mãrturisesc însã realitatea si deplinãtatea întrupãrii, o cunoastere intimã a conditiei umane, iar cercetarea bolnavilor si a întemnitatilor eu unul o socotesc a fi contributia Celui care a experimentat in vivo amãrãciunea singurãtãtii si dulceata compãtimirii.
Curios rãmâne faptul cã omul (finit si infinit, precum stãruitor îl defineste Heidegger) apare (tocmai la Judecata cea mare, unde ne-am fi asteptat sã-L vedem luat în seamã ca si “infinit”) sub aspectul de fiintã creatã si vulnerabilã, de pãrticicã a unei comunitãti concrete, cu nevoi rudimentare, nu a vreunei noosfere de tip Teilhard de Chardin. Dar de ce ne-am mira: ca de obicei Hristos grãieste si procedeazã tocmai altfel decât ne asteptãm, ba chiar potrivnic celor asteptate. E o dovadã cerutã de autenticitate. El întru adevãr a luat trup, iar de judecat vom fi judecati în prezenta îngerilor însã de cãtre Fiul Omului.
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby milady » Tue Jul 25, 2006 5:59 pm

“Exista un mare mister care face ca fiintele umane puse in fata Adevarului sa reactioneze cu ostilitate si cu teama, desi inima umana tanjeste dupa Adevar, singurul in care isi poate gasi libertatea si fericirea. De aceea, Maestrii Spirituali ai umanitatii, precum Iisus sau Buddha, au creat un instrument pentru a evita opozitia ascultatorilor lor: povestirea(parabola). Ei stiau ca cele mai atragatoare cuvinte care exista in vocabularul uman sunt: “A fost odata ca niciodata..”, caci te poti opune Adevarului , dar este imposibil sa te impotrivesti unei povestiri. Vyasa, autorul Mahabharatei, obisnuia sa afirme ca daca asculti cu atentie o poveste, nu vei mai fi niciodata acelasi , caci povestea isi va croi singura drum catre inima ta si va dobori barierele in calea divinului : autojudecarea, criticile si regretele inutile...”


Se spunea despre o batrana din sat ca vede aparitii divine. Preotul local a cerut dovezi privind autenticitatea acestora.
- Data viitoare cand iti va aparea Dumnezeu , i-a spus el, roaga-l sa-ti spuna acele pacate ale mele pe care nu le cunoaste decat El. O dovada mai clara nu poate exista.
Femeia s-a intors peste o luna si preotul a intrebat-o daca i-a mai aparut Dumnezeu . Ea i-a raspuns afirmativ.
-Si, i-ai pus intrebarea mea?
-Da
-Si ce ti-a spus?
-Mi-a spus asa: “ Spune-i preotului ca am uitat de pacatele lui”



A fost odata un sufit batran care isi castiga existenta vanzand tot felul de fleacuri si vechituri. Oamenii credeau ca batranul nu are discernamant , caci accepta inclusiv monedele false , fara sa protesteze. La fel, daca acestia ii spuneau ca au platit deja, desi nu o facusera, el ii credea pe cuvant.
Inainte sa moara, batranul si-a ridicat ochii spre cer si a spus:
-O , Allah! Am acceptat multe monede false de la oameni, dar nu i-am judecat nici macar o singura clipa in inima mea. M-am gandit ca nu stiu ce fac. Ma aflu acum in fata Ta, eu insumi o moneda falsa. Te rog, nu ma judeca!
Atunci, din cer s-a auzit o Voce care i-a spus:
-Cum crezi ca este posibil sa judeci pe cineva care nu a judecat niciodata pe altii?

Multi pot face fapte de iubire.
Putini sunt insa cei care pot gandi ganduri de Iubire

(Povestiri crestine, hasidice, sufite...culese de A. de Mello)
milady
 
Posts: 35
Joined: Wed Feb 08, 2006 7:29 pm

Postby dora » Wed Jul 26, 2006 8:58 am

Cum vom cunoaşte, noi creştinii, noi ciracii şi urmaşii celor care din prima clipă au crezut în El (Hristos), cum vom cunoaşte că o faptă, o acţiune, o purtare, un gând al nostru, este sau nu creştinesc? După gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu cât va fi mai scandalos faptul ori gândul, cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin , sau deloc scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin sau deloc scandalos putem fi încredinţaţi că nu-i decât foarte puţin, ori deloc creştinesc. Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii”, zicerea mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, e cuminte şi dovedeşte evlavie. Dar numai creştinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur şi de izbelişte în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal şi smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creştineşte. Dacă mă aflu în extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creştin.(12)

Nicolae Steinhardt, Hristos a venit sa ne mantuiasca si sa ne scandalizeze,
in vol Daruind vei dobandi
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Wed Jul 26, 2006 9:24 am

Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Cassian: Se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate?


Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sfântul Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samariteanului milostiv. Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă cu greu, iar încercă, i se fac veşmintele harcea-parcea…Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sfântul Cassian, între timp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.


Sosesc amândoi la întâlnire. Sfântul Cassian adăsta (aştepta, n.n.) pe jăratic de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfântul Cassian îl primeşte cu o glacială politeţe, pe Sfântul Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: Numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni - şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cel mai populare din lumea toată.


Tâlcul istorisirii este că Sfântul Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului.
Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz”.



(N. Steinhardt – „Dăruind vei dobândi”, Ed. Mănăstirii Rohia, pp. 184-185)
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

o poveste orientala spusa cu cuvintele mele

Postby vulturul » Wed Jul 26, 2006 11:29 am

Era o data intr-o tara indepartata (de prin orient), un imparat care nu prea stia cum o duceau oamenii prin imparatia lui (si nici nu prea-l interesa).
Intr-o zi se imbolnavi si au fost chemati la capataiul lui cei mai buni doctori din imparatie; nici unul nu reusi sa spuna ce are; unul din sfatuitorii imparatului sugera atunci sa i se puna sub cap camasa unui om fericit; cazura toti de acord si au trimis dupa camasa.
Prin imparatie foamete, saracie, mizerie, durere; intr-un tarziu ajung pe un deal si intalnesc un cioban care le canta caprelor lui.

-Esti fericit baiete?
-Da.
-Atunci ne dai camasa ta?
-N-am camasa.

Toti au ramas stupefiati; s-au intors la imparat si au povestit ce-au vazut si au povestit si despre singurul om fericit din imparatie care n-avea camasa.

Dupa cele auzite, in imparat s-a produs o schimbare si de-atunci a inceput sa aplece mai mult urechea la suferintele poporului sau si in chip "miraculos" s-a si insanatosit.


Aceasta a fost povestea.

Al vostru,
vulturul
 
Posts: 48
Joined: Fri Jun 16, 2006 9:39 am
Location: bucuresti

Postby dora » Fri Aug 04, 2006 12:36 am

Dumnezeu, iertator, nu pedepseste intotdeauna pacatele si greselile noastre. Diavolul, treaz, nu ne trece cu vederea nici o fapta buna. (De partea cealalata a ecuatiei, semnul valorilor se inverseaza)
De aceea e atat de greu de faptuit binele, pentru ca intalnesti la tot pasul indarjitele impotriviri si sicusitele piedici ale celui viclean.
Nietzsche: „Suntem indeosebi sanctionati pentru virtutile noastre”
Deindata ce ia hotararea de a face binele, omul asuma o raspundere imensa si-si baga de buna voie capul in lat. Ce-i drept, binele fiind de esenta divina, voitorii de bine dau dovada – e un punct asupra caruia trebuie sa dam dreptate diavolului – de mare cutezanta si chiar trufie. Oricum, inainte de a te avanta in domeniul binelui este necesar a sti ca treci pe teren minat

N Steinhardt- Jurnalul fericirii
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Sat Aug 05, 2006 1:41 am

FANTOMELE DIN CEATA

(Matei 18, 23-10)

Vrem sa fim iertati, dar nu suntem dispusi sa iertam si noi. Vrem sa ni se acorde atentie si sa ne fie luate in consideratie toate drepturile, dorintele, de nu si capriciile, luam insa foarte grabit si imprastiat aminte la nevoile, doleantele si solicitarile celorlalti. Ceilalti ! Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute in ceata.


Ni se pare, de fapt, ca toti cei din jurul nostru au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni, niciodata. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si indreptatit, numai noi avem intotdeauna dreptate. Nici cu gandul nu gandim ca s-ar putea intampla sa fi gresit, sa fi napastuit sau insultat pe cineva ; parca purtam, temeinic incrustata in tesuturile adanci ale sinei, o balanta cu talerul indreptat in favoarea noastra, ca si acul busolei mereu indreptat catre miazanoapte. Echivalemtul unui peacemaker menit a nu reglementa bataile inimii ci a ne intari convingerea ca tot ceea ce facem e bun si infailibil.

De ne e specifica si ne si ne uneste nediscriminatoriu o insusire, apoi este chiar aceasta atat de vivace tendinta a centrarii lumii si universului asupra-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit Ichhaftigkeit (autoindividualizare), deosebind in fiecare dintre noi neastamparata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca in tot locul si in orice imprejurare rolul de vedeta. Cezarism, vedetism.
Daca insa reusim sa ne asezam (si percepem) in adevarata noastra situatie de infima unitate a unui imens ansamblu de semeni, operam o schimbare de perspectiva de insemnatate majora : dam realitate si celorlalti, incetam de a-i inregistra ca pe o masa amorfa de fantasme pierduta in ceata, aburi si clarobscur. Ceilalti devin atunci si ei o suma de individualitati, de persoane (cum, pe buna si sfanta dreptate, nu inceteaza filozofia personalista a ne denumi) inzestrati si ei ca si noi cu insusiri proprii, cu suflet si libertate, cu drepturi, cerinte, sperante, aspiratii, pretentii, aidoma noua ; care ne privesc si ei pe noi, ca au numai drepturi si deloc datorii, asteptandu-se din partea noastra la o totala conformare cu optica lor, cu mentalitatea si coordonatle lor psihice si simtitoare.

In mult citita carte a doctorului Moody, Viata dupa viata, sufletul omului in stare de moarte clinica e infatisat ca iesind din trup si uitandu-se din afara, de la oarecare inaltime, la trupul intins pe un pat ori pe o brancarda in sala de reanimare a spitalului. Iata pilda pe care – fara a mai astepta moartea clinica – ar fi cum nu se poate mai bine sa o urmam, iata actiunea profund crestina de care se cade sa ne aratam capabili. In viata fiind, sa facem si noi ca pacientii doctorului Moody : sa iesim din noi si sa ne privim cu atentie, neamagire si asprime, intocmai ca pe un altul, la fel de strasnic, de nepartinitor si de nemilostiv. Ne vom infiora ! Vor inceta visul dulce si inselator al autocompatimirii si multumirii de sine, demonicele impulsuri ale vointei de putere, nietzscheenele, adlerienele si lorentzienele noastre instincte se suprematie, imperialism si agresiune , se vor ridica de pe ochii nostrii valurile egocentrismului care ne impiedica sa acordam calitate deplina si regim de egalitate celorcare sunt dintr-o aceeasi plamada cu noi. Ne vom aduce aminte de inteleapta enuntare indiana tat tvarn asi : si tu esti aceasta, ceilalti nu-s dintr-o alta specie, sunt in cel mai strict, mai biologic, mai stiintific inteles al termenilor fratii nu congenerii tai.

Daca ne inchidem si ne ferecam in noi si ne acordam numai noua drepturi si ne scutim de orice datorii, suntem pierduti si vrednici de pedeapsa menita egocentrismului : singuratatea absoluta

N steinhardt Daruind vei dobandi
http://www.hanuancutei.com/forum/index. ... =3745&st=0
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Aug 31, 2006 11:15 am

"Si iata o femeie hananeanca,din acele tinuturi, iesind striga,zicand: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David!Fiica mea este rau chinuita de demon.
El insa nu i-a raspuns nici un cuvant:si apropiindu-se, ucenicii lui Il rugau, zicand:Slobozeste-o, ca striga in urma noastra.
Iar El, raspunzand, a zis:Nu sunt trimis decat catre oile pierdute ale casei lui Israel.
Iar ea, venind, s-a inchinat Lui,zicand: Doamne, ajuta-ma.
El insa, raspunzand, i-a zis:Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor.
Dar ea a zis:Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor.
Atunci,raspunzand, Iisus i-a zis;O, femeie, mare este credinta ta;fie tie dupa cum voiesti.Si s-a tamaduit fiica ei din ceasul acela"
(Matei, 15,22)



FEMEIA HANANEANCA

Etapele teribilului examen caruia Domnul o supune pe femeia hananeanca din Tinutul Tirului si al Sidonului se enumera precum urmeaza :

Prima: neluarea in seama, ignorarea.
Ea ii tine cale, topita de nefericire, striga si-L implora. El insa nu-i raspunde nici un cuvant (Mat. 15,23). O nesocoteste, o dispretuieste, ba se poate spune ca o si batjocoreste, caci ce jignie e mai crunta decat a vorbi cuiva si a nu primi nici un raspuns, nici macar adresandu-ti-se un cuvant de suparare ori facandu-ti-se o dojana ? Tacerea acesta de gheata si departari, e mai rea decat sudalma si ustura mai cumplit decat insulta.

A doua: respingerea interventiei mult iubitilor sai ucenici. Apostolii domnului, ucenicii, credinciosii, apropiatii Sai, aceia pe pe care-i asigura ca lor li s-a dat sa cunoasca tainele Imparatiei cerurilor (Mat. 15,11); ai caror ochi vad si ale caror urechi aud ceea ce ar fi vrut sa vada si sa auda – si n-au vazut, n-au auzit – multi drepti, prooroci si imparati (Mat. 13, 17); carora li s-au incredintat cheile imparatiei cerurilor si puterea de a lega si dezlega pe pamant (Mat. 16, 19 si 18, Ioan 20, 23); care cand Fiul Omului va sedea pe tronul slavei Sale vor sedea si ei pe douasprezece tronuri judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel (Mat. 19, ; pe care-i numeste « mama si fratii Mei » (Mat. 12, 49) si-i incredinteaza ca vor manca si bea la masa imparateasca (Luca 22, 30); pe care nu sovaie a-i socoti fiii si prietenii Sai, intervin in zadar pentru hananeanca. Ei se roaga, iar Domnul nu-l asculta, desi altadata graise cu a Sa gura: « Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afara ». (Ioan 6, 37). Interventia batranilor lui Israel in sprijinul sutasului roman este luata in considerare (Lc. 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru hananeanca nu!

A treia: declinarea de competenta.
Cuvintele « Nu sunt trimis decat catre oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de «Mai am si alte oi care nu sunt din staulul acesta») (Ioan 10,16) constituie ceea ce in limbaj juridic se numeste declinare de competenta si totodata singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul se arata procedurist. El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat subrezenia formelor si le-a defaimat cu putere, care pe farisei indeosebi i-a mustrat pentru ca acorda preeminenta exteriorului in raport cu interiorul si nu curata partea dinauntru a paharului si blidului ci numai pe cea dinafara., pentru ca se aseamana cu mormintele frumos varuite pe dianafara dar inauntru sunt pline de oase si necuratie, pentru ca asadar aseaza fata mai presus de continut si gestica mai inainte de inima, El care mereu a invatat ca esentiala e substanta, El - de data aceasta, hananeancai ii opune o exceptie strict procedurala si de forma: cazul tau nu intra in atributiile mele.
Ca si cum ar fi spus: duca-se petitionara la alt ghiseu, aici nu are ce cauta.
E in acest legalism, in aceasta interpretare literala a legii, in uscaciunea si asprimea acestui raspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seaman in referatul evanghelic dar si cu desavarsire contrar duhului hristic si reactiei constante a Domnului in prezenta relatiei dintre forma si fond.

A patra: insulta, jignirea, ocara.
Dupa ce – cu vorbe ca de gheata – si-a declinat competenta, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele si la cinica zemflemire. El care stabilise ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda si cine va zice fratelui sau raca, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine-i va zice nebunule, vrednic va fi de gheena focului (Mat. 5, 22); El o apostrofeaza pe hananeanca si-i azvarle proverbul cu painea ce nu se cuvine a fi data cainilor, altfel spus facandu-i pe solicitanta si pe ai sai caini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o defineste catea.
Atat de singular si disonant si uimitor e acest episod in viata pamanteana a Mantuitorului, atat de ciudata scena (in total contrast cu spiritul evanghelic) incat nu putem intelege si interpreta decat ca reprezentand etapele unui examen, unei probe, unei incercari. Nu Domnul milei care n-a venit sa judece ci sa mantuiasca (Ioan 12, 47) ii vorbeste hananeancai ci savarsitorul unei experiente de punere la incercare a unei credinte si a unui caracter. [...]

De aceea si trece examenul cu brio si ia o nota peste calificarea maxima, ia - cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea. Numai ea – din toti si toate carora Iisus le-a facut o minune pentru ca L-au rugat si au crezut in El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie! Vocativul acesta exclamativ e absolut unic in Evanghelii. Tot unic este si adjectivul mare din sintagma mare este credinta ta. Nimanui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinta ta. Si tot nimeni nu se invredniceste de cinstitoarea, aleasa, suprema invoire : fie dupa cum voiesti. Nu (ca celorlalti) « dupa credinta ta », ci « dupa cum voiesti ». E o nuanta care nu ne poate scapa. Rezultatul fireste, e acelasi in toate cazurile. Aprecierea de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit – si nu se cade a nu fi luat aminte. Hananeancai i se acorda har peste har, se vede limpede ca Examinatorul dupa ce a caznit-o doreste acum sa o copleseasca ; si o cinsteste cum stie El, clatinat si indesat, din belsug si din prea plin, boiereste, imparateste.
Hananeanca e rasplatita in conformitate si proportional cu greutatea examenului la care a fost supusa si potrivit calitatii raspunsurilor date. Domnul pare a fi voit sa spuna : Aferim ! asa te-am vrut ! Iar neobisnuita asprime, ba si incrancenare a Domnului asa, numai asa (desigur) se explica: prin hotararea de a o harazi pe hananeanca unui examen de grad inalt.
Fericita hananeanca! A luat premiul intai cu cununa de la Invatatorul care pe multi i-a miluit, pe cativa i-a si laudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai intai fara mila iar apoi fara de rezerve in distribuirea elogiilor.
Bine este a deduce din pilda aceasta ca dintre insusirile placute Domnului, I-au starnit bucuria si admiratia: credinta, dezinteresarea, curajul, staruinta, buna cuviinta, smerenia si inteligenta. Credinta, dezinteresarea, staruinta, smerenia le stim indeobste ca necesare si binevenite. Dar cazul hananeanci ne arata si dovedeste ca tot atat de puternice si de pretioase sunt calitatile accentuate de comentatori: curajul, politetea, inteligenta. Domnul iubeste pe credinciosi, pe altruisti, pe staruitori. Si nu mai putin pe curajosi, pe cuviinciosi, pe inteligenti. Frica, obraznicia, si prostia nu-s placute lui Hristos. Hananeanca – lipsita de aceste urate insusiri – ne-o spune deslusit. Osebitul ei succes la exceptionalul examen semnifica biruinta unor virtuti crestine de noi nu indeajuns proslavite.
Fie ca raspunsul pe care-l vom da la sfarsitul mai lungului examen ce este viata fiecaruia dintre noi sa se invredniceasca si el nu desigur de mentiunea « magna cum laudae » obtinuta de femeia hananeanca insa macar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecatorului de nota buna!

--------------------
Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi
http://www.hanuancutei.com/forum/index. ... =3745&st=0
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

cititi, va rog! (daca aveti timp)

Postby vulturul » Thu Aug 31, 2006 4:38 pm

Războiul psihopolitic antireligios

Reţeaua de Alarmă Contra Sectelor
de Serge Monaste

Vă prezentăm în continuare un extras din cutremurătoarele dezvăluiri publicate de Serge Monaste privind planurile de distrugere a spiritualităţii, dezvăluiri ce au la bază documente autentice, multe dintre ele publice. Serge Monaste a fost ziarist la publicaţia canadiană L’Enquete şi a murit asasinat în urma publicării unei serii de articole despre oculta financiară mondială. Manuscrisele lui Monaste rămase neterminate din cauza morţii sale neaşteptate au fost publicate în cartea „Protocoalele de la Toronto. Complotul ONU pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale” tradusă şi în limba română.

În zilele noastre, un număr crescând de oameni, care trăiesc viaţa prozaică a unui domn „Nimeni de oriunde”, oameni cu copii, studii universitare şi cariere afirmă cu sinceritate că observă în politica mondială o „Conspiraţie Politică şi Religioasă”. Tendinţa spre instaurarea unei Noi Ordini Mondiale nu este plăsmuirea imaginaţiei unei bande de paranoici, aşa cum ar dori unii să ne facă să credem. Este suficient să privim în jur spre zona noilor tehnologii, a fuziunilor între multinaţionale, a acordurilor comerciale internaţionale, a dispariţiei tot mai pronunţate a clasei de mijloc, a eforturilor în direcţia unei monede mondiale, a unei limbi mondiale, a unei reorganizări a comunităţii internaţionale. Toate acestea ne indică profunde schimbări în raport cu care însăşi guvernele noastre naţionale par a fi complet neputincioase.

Dintotdeauna au existat oameni care să spună că aşa ceva ar fi imposibil. Dar câţi erau convinşi la începutul secolului de exemplu, că un război mondial era absolut imposibil? Şi totuşi acesta a avut loc. Câţi erau siguri că omul nu va putea niciodată să ajungă în spaţiu? Şi totuşi omul a păşit pe Lună. Pentru cine ştie să observe pe planetă există fără îndoială o Conspiraţie în curs de desfăşurare, pentru a instala o religie mondială cu un antipapă în frunte: o religie care va modela Noua Morală a unui Guvern Mondial. Numai cei fără minte sau prizonierii propriilor lor spaime, oamenii care îşi proiectează nesiguranţa asupra altora în mod absurd neagă totul, fără a analiza faptele care le stau dinainte. Puteţi să faceţi parte dintre aceşti oameni sau să vă alăturaţi celor, din ce în ce mai numeroşi, care sunt convinşi că există ceva putred în reorganizarea actuală a Naţiunilor Unite.

Anumite agenţii guvernamentale nu vor să ştiţi acestea, nici „Cult Awareness Network”, nici Naţiunile Unite. Cei care doresc o viaţă nouă, o nouă speranţă, un nou viitor, o nouă Ordine Mondială, ştiu bine că vechile căi trebuie să fie eliminate, dezrădăcinate, pentru a putea fi construită o Nouă Ordine. Pentru toţi aceştia, vechile căi sunt legate de credinţele într-un singur Dumnezeu. În mod bizar, scopul lor suprem nu este acela pe care l-au dat de înţeles populaţiilor din trecut, şi anume un Paradis Mondial sub o Nouă Ordine împotriva liberei voinţe a populaţiilor, ci mai degrabă vizează posesiunea, apoi controlul sufletelor întregii omeniri. În consecinţă, cu scopul de a obţine rezultate au pus pe picioare „Cult Awareness Network” (Reţeaua de Alarmă Contra Sectelor) pentru a fi siguri că sufletele indivizilor nu pot fi deşteptate în nici un mod. Spre a atinge acest scop într-un timp relativ scurt, au fost obligaţi să atace, să activeze în ultimă instanţă credinţele tuturor celor ce nu cred decât într-un singur Dumnezeu, şi anume catolicii, creştinii în general, evreii şi musulmanii. „Programul de Dezinformare” pe care le-au elaborat se poate rezuma astfel: orice individ care va comunica, în viitor, cu orice fel de grupare ori cunoştinţă religioasă, mistică sau spirituală care ar putea fi indezirabilă în ochii Naţiunilor Unite, va fi identificat ca „membru al unei secte” şi, în consecinţă va fi preluat pentru binele său în sarcina Autorităţilor Medicale Internaţionale ale Naţiunilor Unite.

Spălarea pe creier

Se ştie din întreaga istorie a omenirii, că nici un om care a suferit o spălare pe creier nu va rămâne cu convingerea că a fost maltratat. De obicei persoanele spălate pe creier îşi vor apăra cu pasiune manipulatorul, convinse că li s-a propovăduit o nouă cale şi chiar că au fost alese pentru a-i învăţa şi pe alţii. Iată de ce, în trecut a fost atât de dificil, dacă nu chiar imposibil, să se pună pe picioare legislaţii, mai ales atunci când legislatorii utilizau aceleaşi tehnici faţă de populaţie, în scopul de a fi aleşi şi de a-şi menţine puterea.

În scopul de a spăla pe creier o întreagă populaţie şi de a o determina să reacţioneze energic, într-o zi contra tuturor celor care îşi revendică o credinţă într-un singur Dumnezeu, a fost necesar ca Naţiunile Unite să înfiinţeze un „Program Special Antireligios” în anii 1960, prin intermediul mai multor Agenţii Guvernamentale Americane. În acea perioadă se stabilise clar în interiorul acestor agenţii guvernamentale, precum şi printre bancherii care le frecventau că pentru a reuşi să se pună pe picioare o Nouă Ordine Mondială trebuia, înainte de toate, să se ajungă la un control absolut al Politicului şi al Socialului, atacându-se prin toate mijloacele problema religiilor. Acest „Program Antireligios” ar putea fi rezumat în modalitatea următoare: dacă înfricoşaţi ansamblul membrilor populaţiei şi îi faceţi să se teamă pentru securitatea lor şi aceea a apropiaţilor lor, cum ar fi copiii, acest lucru vă va permite în continuare să instauraţi măsuri draconice pentru a le impune respectarea legilor, a-i dezarma şi a obţine despre ei date de identitate intensive. Apoi dacă identificaţi această teamă - Frica lor – cu credinţe religioase precise şi răspândiţi această „Frică” prin mijloacele de informare oficiale pe perioade între douăzeci şi treizeci de ani, chiar membrii acestei populaţii vă vor implora în genunchi, prin intermediul reprezentanţilor lor politici să instituiţi noi alternative de bază pentru politica noastră internaţională prin mijlocirea Naţiunilor Unite, în scopul de a stabili o Nouă Ordine Mondială, şi anume „The Mental Cooperation In Takeover Plans”, cu ajutorul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

Sănătatea Mintală şi Cetăţenia Mondială

În 1948 Congresul Mondial pentru Sănătate Mintală, o Organizaţie a Naţiunilor Unite a declarat în pamfletul său „Sănătatea Mintală şi Cetăţenia Mondială” că: „prejudecăţile, ostilitatea sau naţionalismul excesiv pot influenţa cu putere dezvoltarea personalităţii, fără ca individul respectiv să poată fi conştient. În scopul eficacităţii, eforturile pentru schimbarea indivizilor trebuie să fie acordate cu etapele succesive ale personalităţii în sine, câtă vreme în cazul unui grup sau al societăţii, schimbarea va putea întâmpina o rezistenţă fermă, dacă nu a fost instaurată din capul locului o atitudine de acceptare.”

Extrasul de mai sus pare să-l completeze foarte clar pe cel care urmează. În 1970, psihologul James V. McConnel a declarat, într-un număr al revistei „Psychologie Today”: „a sosit momentul în care e posibil să se combine orice privaţiune senzorială cu drogurile, hipnoza şi manipularea abilă, prin recompensare şi pedepsire, iar acestea, în scopul de a ajunge la un control absolut asupra comportării individului. Prin urmare, ar trebuie să fie posibil, în principiu, să se realizeze un tip de spălare a creierului pozitiv, care ne-ar permite să producem schimbări dramatice în comportamentul şi personalitatea unui individ. Va trebui să remodelăm societatea într-o asemenea manieră încât să fim antrenaţi cu toţii, începând încă de la naştere să facem exact ceea ce aşteaptă societatea de la noi. Dispunem de tehnicile necesare pentru a o face. Nimeni nu deţine monopolul asupra personalităţii. Nu aveţi nimic de spus despre genul de personalitate pe care o posedaţi şi nu există nici un motiv de a crede că aţi putea avea dreptul să refuzaţi o nouă personalitate, dacă cea veche este antisocială”. În cazul de faţă „vechea personalitate” înseamnă „vechea cale”, „căile creştine”, „credinţa trecută, într-un singur Dumnezeu”; ceva care trebuie să fie remodelat conform viziunilor Noii Ordini Mondiale.

Noile principii ale sănătăţii mintale

Planurile privind „sănătatea mintală şi cetăţenia mondială” ale Naţiunilor Unite sunt mai mult decât limpezi în documentul numit „Noile principii ale sănătăţii mintale”, principii ce vor fi impuse la nivel internaţional. Principiile sănătăţii mintale nu-şi pot găsi finalizări pozitive fără acceptarea progresivă a conceptului de „cetăţenie mondială”. Documentul declară, de asemenea: „programele pentru schimbări sociale, spre a fi eficiente, necesită un efort conjugat din partea psihologilor şi a asistenţilor sociali lucrând împreună şi în cooperare cu oamenii de stat, administratorii şi alţi posesori ai unor posturi de răspundere”.

Cele trei etape de dezvoltare prevăzute sunt:
1. izolarea într-un spital psihiatric;
2. centrele locale de sănătate mintală comunitară, astfel încât pacienţii să poată fi trataţi în mediul lor propriu;
3. centrele de gardă, unităţile de jandarmerie, creşele populare unde va fi posibil să se acţioneze de timpuriu în viaţa copiilor, în ceea ce priveşte problemele legate de naţionalism.
În cazul de faţă, Naţionalismul poate fi identificat şi cu Credinţa într-un singur Dumnezeu. Mai mult, în aceste creşe reprezentanţii statului vor putea să-i identifice cu uşurinţă pe cei care au părinţi credincioşi sau naţionalişti ireductibili. Cu doi ani înainte de data publicării acestui Pamflet al Naţiunilor Unite, Generalul Maior G. B. Chismon, Ministrul Sănătăţii din Canada, care ulterior avea să devină directorul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a Naţiunilor Unite a explicat: „apărarea personală poate implica o reacţie neurologică, atunci când aceasta semnifică necesitatea de a-ţi apăra posesiunile materiale împotriva altora care trăiesc în sărăcie. O asemenea atitudine poate duce la război.”. Soluţia problemei, propusă de Generalul Maior G.B. Chismon a fost : „Să redistribuim toate bunurile, tuturor.”

Gulagul din Alaska

Această atitudine echivalează cu Socialismul impus populaţiilor împotriva voinţei lor, dacă o asemenea cale este singura posibilă. Mai mult, pentru a smulge din rădăcini bazele apărării personale este necesară identificarea cu credinţa într-un singur Dumnezeu. În epoca respectivă, această politică trebuie să deschidă porţile diferitelor experimente de „Control asupra Spiritului” care trebuiau să înceapă din anii 1960.

Pe de altă parte, reinterpretarea şi dezrădăcinarea finală a conceptului de „Bine şi Rău” se fundamentează, la origine pe credinţele religioase creştine. De asemenea, acelaşi concept stă la baza educaţiei copilului astfel că obiectivele se referă practic la tot ceea ce cuprinde termenul de „Psihoterapie”. De altfel, Dicţionarul Poliţiei Secrete Sovietice din anii 1930 explica foarte clar ceea ce ar fi trebuit să fie în acea epocă „Strategia politică Comunistă” prin intermediul „îngrijirilor” pentru tratarea sănătăţii mintale”, prin psihiatrie. „Psihopolitica” este arta şi ştiinţa de a stabili şi de a menţine un control asupra gândurilor şi a loialităţii indivizilor, a ofiţerilor, a birourilor şi a maselor populare; de asemenea de a avea un mijloc asigurat pentru a cuceri naţiunile inamice prin intermediul „îngrijirilor” pentru „sănătate mintală”. Trebuie să lucraţi până în ziua când fiecare profesor de psihologie va preda, conştient sau inconştient, „doctrina comunistă”, sub travestiul psihologiei.
Dacă în continuare, consultăm manualul de instrucţie rusă a „Războiului psihopolitic”, vom vedea, la Capitolul 9 următoarele: „Operaţiunile psihopolitice trebuie să fie în continuă alertă faţă de ocaziile de a organiza centre comunitare pentru sănătatea mintală.”

Pe de altă parte, sub tutela Programului Naţional de sănătate Mintală din Statele Unite, între 1975 şi 1979, în toată ţara existau circa şase sute de asemenea „centre comunitare de sănătate mintală”. Acest program fusese iniţiat, la bază, de către Dr. Stanley F. Yolles, care în 1969 era directorul Institutului Naţional de Sănătate Mintală. În acea perioadă acesta declarase chiar că mijlocul cel mai bun pentru a trata un pacient era acela de a-l pune în situaţia de contact cu părinţii şi prietenii săi într-un centru local. Evident, va sosi ziua când credincioşii consideraţi ca reprezentând o ameninţare la adresa Comunităţii Internaţionale ora trebui să fie trataţi în aceste centre, unde vor interveni familiile şi prietenii lor. Aceştia din urmă, cu ajutorul psihiatrilor Noii Ordini Mondiale, vor încerca prin toate mijloacele să-i vindece pe pacienţi de presupusa lor boală mintală, care va fi aceea de a crede într-un singur Dumnezeu!

Iată cum funcţionează acest program: la jumătatea anilor 1950 a fost demarată o bizară înlănţuire de evenimente care s-a concretizat în jurul anului 1956 cu propunerea şi adoptarea unei legi în Alaska: „Alaska Mental Health Bill”. Aceasta lege a avut nevoie de douăsprezece milioane de dolari şi un milion de acri de terenuri publice, lucru nefiresc dacă ţinem seama de faptul că Alaska, în acea perioadă, nu avea decât patru sute de pacienţi declaraţi în planul sănătăţii mintale. În continuare Alaska a adoptat „Public Health Service Draft Act” cu referire la spitalizarea persoanelor atinse de maladii mintale sau considerate ca atare. Această lege are particularitatea că nu prevede nicăieri un proces în faţa juraţilor sau orice procedeu asemănător pentru orice om suspectat că ar suferi de o boală mintală. Ca o declaraţie unică şi fără nici o verificare prealabilă, legea permitea detenţia şi trimiterea la azil cu confiscarea tuturor proprietăţilor şi bunurilor personale a oricărei persoane bănuite de a avea probleme mintale. De altfel acelaşi lucru a fost încercat în cazul Ford vs. Milinak din 1954. Aceeaşi lege continuă să existe şi astăzi, dub denumirea de „Uniform Mental Health Act”, la care chiar au subscris şase state. Legea implică detenţia pe o perioadă de nouăzeci de zile pentru examene medicale, fără acces la avocaţi a oricărei persoane suspectate de a suferi de probleme mintale. De asemenea, legea îi permite guvernului în funcţie al statului să poată aresta pe oricine şi să-l trimită într-un centru de sănătate mintală chiar şi în Alaska.

Prelungirea acestei legi se poate găsi în declaraţia reputatului psiholog R. D. Laing, autorul cărţii „Politics of Experience”. Laing a declarat, în revista „Omi”: „la sfârşitul anilor 1960 a devenit evident pentru elita deţinătoare de responsabilităţi în controlul populaţiei că amplasarea oamenilor în locuri precise şi menţinerea lor pe viaţă în acele locuri nu era deloc eficientă, la nivelul costurilor implicate. Administraţia Reagan din California a fost una dintre primele care şi-a dat seama de această stare de fapt. Prin urmare au fost obligaţi să regândească tot procesul respectiv. Lucru dificil ţinând cont de diferenţa între ceea ce li se spunea oamenilor şi ce făceau de fapt directorii însărcinaţi cu controlul sănătăţii mintale. Problema exista şi în Europa şi în ţările Lumii a Treia.

Războiul psihopolitic antireligios

Pentru a înţelege mai uşor ceea ce s-a petrecut atunci este suficient să consultăm po carte de referinţă din domeniul psihiatriei: DSM-III (The diagnostic and statistical manual of mental disorder) ediţia a treia, publicat de Asociaţia Psihiatrică Americană. Transcrisă în termeni economici şi politici, maladia mintală înseamnă: comportament şi stare mintală indezirabile. Criteriul pentru maladia mintală, aşa cum este descris în DSM III, include orice EXPERIENŢĂ NEOBIŞNUITĂ DE PERCEPŢIE, GÂNDIREA MAGICĂ, CLARVIZIUNEA, TELEPATIA, AL ŞASELEA SIMŢ, CONTACTUL SENZORIAL CU O PERSOANĂ ABSENTĂ. Conform acestui manual al Asociaţiei Psihiatrice Americane vă este permis să simţiţi prezenţa unei rude decedate timp de trei săptămâni după moarte. Dincolo de această perioadă, percepţia devine un „criteriu” pentru a vă judeca starea de sănătate mintală. Nu există excepţii. Şi poate urma un mandat pentru a vă priva de libertăţile civile, pentru a aplica încarcerarea contra propriei voinţe, chimioterapia, şocurile electrice şi chiar sterilizarea!

În primul rând, percepţiile extrasenzoriale, al şaselea simţ şi perceperea prezenţei unei persoane care nu este prezentă se referă la „experienţe religioase şi spirituale”. Fără o percepţie specială, cum am putea intra în relaţie cu Dumnezeu de exemplu? În al doilea rând, dacă ne raportăm la „Legea de Sănătate Mintală Uniformă” devine de la sine înţeles ceea ce i se va petrece oricui îşi va menţine credinţa în Dumnezeu!

Această Politică a Naţiunilor Unite pentru Sănătatea Mintală avea să dea naştere în anii 60 unor fenomene majore regrupate în întregime sub termenul „Flower Power”, care promovau sfâşitul tuturor războaielor, moartea trecutului şi a tuturor valorilor morale asociate cu acesta, moartea familiei tradiţionale, deschiderea celor mai diverse experienţe sexuale, naşterea mişcărilor pentru pace şi ecologie etc...

În timp ce cea mai mare parte a oamenilor aveau spiritul acaparat de vântul libertăţii iluzorii care sufla atunci peste America, agenţiile guvernamentale ale epocii au simţit că aveau mână liberă pentru a-şi desfăşura diversele programe pentru „Controlul Spiritului”, departe de privirile publicului. Pe de o parte, avea loc apariţia unei clase de indivizi care fără nici un trecut criminal şi înarmaţi cu arme militare au început să tragă asupra mulţimilor, cam peste tot fără nici un motiv vizibil. Unii dintre aceştia susţineau chiar că ar fi auzit Glasul lui Dumnezeu (tehnica „Voice Synthesis”). Pe de altă parte, au avut loc asasinate în masă asociate cu Culte religioase sau sub imperiul ideilor religioase. Toate pentru a discredita spiritualitatea.

De altfel, autorul „Enciclopediei omorurilor moderne” publicată în 1983 scrie: „Le numim crime fără motive reale pe acelea care par să nu le aducă nici un câştig autorilor. Înainte de 1960, aceste crime erau rare, iar cei care au apărut atunci aparţineau sfârşitului de deceniu.”. Acest gen de „Război Psihopolitic Antireligios” a făcut parte de-a lungul anilor din Agenda Comunistă, înainte de a fi exportat în Statele Unite prin mijlocirea Naţiunilor Unite. Cu ajutorul acoperirii mijloacelor oficiale de informare acest fapt a sfârşit prin a face publicul mediu să creadă că vechea lume a violenţei asociată cu credinţele religioase trebuie să ia sfârşit şi să fie înlocuită de o Nouă Credinţă Internaţională ataşată unei Noi Ordini. De altfel, o asemenea doză cotidiană de „Război Psihologic”, aplicată neîntrerupt prin intermediul reţelelor oficiale de televiziune, de radio şi de presă naţională a avut efectul de a le garanta autorităţilor guvernamentale menţinerea populaţiei în general într-o stare de teamă constantă, de disponibilitate permanentă pentru a colabora cu autorităţile şi de înclinaţie spre psihoza denunţului colectiv. Vechea stratagemă „dezbină şi stăpâneşte” sfârşise prin a diviza populaţiile în compartimente individualiste.

Programul de control şi dezinformare

Pentru a înţelege mai bine acest „Program de control şi dezinformare” instituit de clasa politică a epocii cu ajutorul specialiştilor guvernamentali în „spălarea pe creier” e bine să abordăm în acest punct principalele linii directoare de fond. Veţi constata că acest „Program” este exact acelaşi care încă se mai întrebuinţează şi în zilele noastre:

1. a crea o problemă acolo unde nu există cu ajutorul mijloacelor oficiale de informare favorabile guvernului şi al finanţelor obţinute de la băncile asociate cu Noua Ordine Mondială;
2. a da problemei respective o dimensiune religioasă indiferent din ce sursă;
3. a amplifica disproporţionat aceeaşi problemă, făcându-i pe oameni să creadă că universul cotidian a ajuns deodată un pericol;
4. a convinge populaţia, cu ajutorul psihiatrilor, sociologilor şi politologilor recunoscuţi, că religia înseamnă „fanatism”;
5. a da publicităţii în mare măsură presupusele incidente religioase, astfel încât să se demonstreze că vieţile oamenilor sunt în pericol fiind necesară intervenţia autorităţilor guvernamentale;
6. a aduce la locul incidentelor forţe masive (disproporţionate) de poliţişti şi militari – forţe speciale – pentru a da iluzia că gruparea religioasă vizată este în realitate foarte periculoasă. A adăuga la toate acestea prezenţa „noilor forţe speciale de intervenţie”, cu uniforme şi echipamente noi, pentru a obişnui publicul cu imaginea lor în vederea unor intervenţii asemănătoare în viitor;
7. apoi în continuare, prin intermediul unor politicieni aleşi cu mare atenţei, a determina populaţia să-şi hărţuiască reprezentanţii parlamentari spre a obţine noi legi pentru a-şi proteja familia şi bunurile contra oricărei grupări sau a oricărei credinţe religioase nerecunoscute de către guvern.

Toate acestea se numesc „spălare pe creier” şi au fost implantate în America în anii 1960. De exemplu, în 1990, la Oka Quebec-ul de atunci a experimentat o situaţie aemănătoare care a dus la crearea „puterii autohtone” din Canada. Şi ar fi posibil să continuăm la fel, pe zeci şi zeci de pagini, ceea ce n-ar face decât să confirme încă o dată o voinţă mondială, prin intermediul unor organisme şi grupări fără scop lucrativ, dar combătând, ca din întâmplare toate „grupările şi organizaţiile religioase”!

Ceea ce este important de reţinut aici, e orientarea din ce în ce mai pronunţată împotriva a tot ceea ce este spiritual, cu atât mai mult cu cât totul se va amplifica enorm prin apariţia unor probleme economice fără precedent, care vor atinge toate straturile societăţii şi îi vor arunca pe toţi indivizii într-o stare de profundă nesiguranţă.

Serge Monaste
29 martie 1995
vulturul
 
Posts: 48
Joined: Fri Jun 16, 2006 9:39 am
Location: bucuresti

delfinii

Postby vulturul » Thu Aug 31, 2006 4:47 pm

Delfinii - doctori de suflet pentru oameni

Oricine i-a văzut a fost încântat de formidabila lor energie a bucuriei şi de inteligenţa lor remarcabilă. Drăgălăşenia şi atitudinea plină de umor a acestor fiinţe charismatice îi face pe copii foarte bucuroşi, iar pe adulţi – să redevină copii. Se pare că jucăuşenia şi graţia acestor animale ne ating undeva în profunzimea sufletului. Întâlnirea cu delfinii declanşează o gamă largă de transformări, de la sentimente euforice până la uluitoare vindecări, atât fizice cât mai ales psihice.

Familia delfinilor şi a balenelor, numită generic familia cetaceelor, este mult mai “bătrână” decât cea a oamenilor, având venerabila vârstă de peste 12 milioane de ani. Se ştie că în trecutul planetei noastre, viaţa animală s-a extins din oceane pe uscat. Studiile de evoluţie a vieţii prin embriologie şi analiză osoasă i-au condus pe cercetători la o concluzie foarte interesantă: delfinii au fost animale terestre care şi-au continuat evoluţia întorcându-se în apă.

Miturile şi legendele antice vorbesc despre prietenia dintre delfini, zei şi oameni, împreună cu care aceştia înotau în mare sau pe care îi salvau de pericolele marine.

Delfinii au reprezentat întotdeauna o sumă de calităţi pozitive: inteligenţă, frumuseţe, bucurie de a trăi, armonie, forţă, libertate, dragoste pentru muzică, fidelitate şi loialitate. Ei erau consideraţi drept animale sacre, un cult al delfinilor fiind atestat încă din epoca dorică, în anii 700î. Hr.

În Grecia delfinii erau respectaţi şi veneraţi ca simboluri divine ale forţei vitale a mării. Cuvântul „delfin” provine din grecescul „delphis”, care înseamnă matrice sau incintă maternă. Din această perspectivă, delfinul a devenit un simbol al regenerării. Un imn homeric ne spune că Apollo s-a încarnat într-un delfin pentru a ajunge la ţărmul Crisei, care îi deschidea drumul către Delfi. De altfel, acolo se găseşte o reprezentare a delfinului, lângă trepiedul lui Apollo. Pentru preotesele templului, acesta era un simbol al prezicerii, al înţelepciunii şi al prudenţei.

Pe vremuri, şamanii din arhipelagul polinezian intrau în stare de transă şi luau contact cu delfinii pentru a avea succes la pescuit. Pescarii indieni din jungla amazoniană foloseau o metodă de pescuit cu ajutorul delfinilor, care este şi astăzi practicată în Brazilia. Prin salturile lor, delfinii indicau pescarilor când să-şi lanseze plasele, apoi împingeau prada către coastă, exact în plasele pescarilor.

În nordul Australiei exista o comunitate de băştinaşi care se supranumea „poporul delfin” şi avea drept animal-totem delfinul. Şamanii acestei comunităţi comunicau telepatic cu delfinii. Dogonii, un popor ce locuia coastele est-africane din Mali, aveau o legătură specială cu delfinii, cu toate că ei locuiau în deşert şi nici măcar nu-i cunoşteau. Astfel, mitul creaţiei din tradiţia dogonilor vorbeşte despre Nommo, o fiinţă jumătate peşte, jumătate om, venită de pe îndepărtata stea Sirius şi care a creat umanitatea.

Mesaje spirituale din ocean

Delfinii ne transmit un sentiment de armonie şi de bucurie pe care fiecare om şi-l doreşte în adâncul inimii, dar nu ştie întotdeauna să- l trăiască. Cercetătorii care au studiat efectele contactului oamenilor cu delfinii au distins mai multe mesaje pe care aceştia ni le comunică şi pe care oamenii le recepţionează în funcţie de personalitatea şi de nivelul lor de conştiinţă.

„Trăieşte viaţa ca pe un joc”

Este suficient să-i privim pe delfini, cu câtă bucurie şi uşurinţă se joacă în apă, pentru ca un surâs să ne lumineze faţa. Comportamentul lor jucăuş şi puritatea pe care o emană ne amintesc de momentele copilăriei lipsite de griji. Aspectul ludic din noi-copilul interior- revine în conştiinţa noastră şi în situaţiile de viaţă putem să reacţionăm cu umor şi cu spontaneitate, în loc să răspundem într-un mod rigid, îndârjit, care duce la suferinţă.
Spontaneitatea este o calitate a celor care îşi ascultă sufletul şi nu acţionează conform schemelor de comportament sau din perspectiva evenimentelor negative ale vieţii.

„Abandonează teama”

Temerile ne influenţează considerabil viaţa. Ele sunt numeroase, fie conştiente, fie inconştiente, reale sau ireale: de la teama de boală sau de durere, până la cea de a nu fi apreciat sau de a nu fi competitiv.
Fricile îmbracă chipuri variate şi nu de puţine ori ele stau la originea agresivităţii, a geloziei şi a invidiei.
Acest gen de emoţii negative consumă inutil energiile omului şi diminuează calitatea vieţii.
Unele temeri au desigur rolulde a ne avertiza asupra unor pericole reale, însă cele mai multe nu fac decât să ne limiteze evoluţia spirituală. Probabil delfinii nu cunosc un număr atât de mare de frici, cu care noi oamenii ne tulburăm vieţile, căci ei acţionează mult mai natural şi în plus, cu excepţia unpr rechini, ei aproape că nu au duşmani printre celelalte vieţuitoare. Psihologii care au studiat comportamentul oamenilor ce au venit în contact cu delfini au remarcat faptul că aceştia deveaneau conştienţi de temerele lor şi puteau astfel să renunţe uşor la ele. Când teama dispare, ea face loc încrederii în sine.

„Fii alături de semenii tăi”

Acesta este un alt mesaj pe acre delfinii ni-l transmit, prin comportamentul lor în colectivitate. Ei au o gândire socială şi se consacră binelui întregului grup. Când unul dintre ei se îmbolnăveşte, toţi ceilalţi îl înconjoară cu afecţiune şi, dacă acesta nu mai poate ajunge la suprafaţă cu propriile puteri, îl susţin delicat pentru a putea să respire.
Delfinii dovedesc iubire şi solicitudine nu numai între ei, ci şi în întâlnirile cu noi, oamenii. Nu există nici măcar o singură mărturie despre un delfin care să fi atacat un om fără o provocare prealabilă. Nici o altă specie de animalesălbatice nu se comportă atât de binevoitor, încrezător şi prieteneşte faţă de oameni.
Mai mult, delfinii au grijă de mediul înconjurător, din care îşi iau exact atâta hrană câtă au nevoie; ei nu distrug şi nu omoară inutil alte vieţuitoare.

„Energia delfinilor elevează vibraţiile mediului”

Se cunoaşte deja că delfinii emit în jurul lor, prin sistemul sonar, un câmp energetic vibratoriu foarte elevat. Apa, care este un bun conductor, permite acestei energii să se răspândească şi să purifice mediul. Chiar dacă oamenii nu au reuşit să decodeze sunetele acestora, comunicarea cu cetaceele funcţionează prin canale non- verbale. Aceasta înseamnă că o parte din percepţia noastră interioară, prin care noi suntem conectaţi cu întreaga natură, le înţelege limbajul. Energia delfinilor ne poate eleva nivelul de vibraţie, ceea ce ne permite să ne amplificăm forţa vitală şi să ne expansionăm conştiinţa. Influenţa pozitivă a sistemului lor sonar este în special remarcabilă în cazul copiilor autişti.

Sprinteneala jucăuşă a delfinilor poate fi totodată pentru noi o invitaţie la a ne lăsa în voia curentului transformării spirituale, încetând să ne mai opunem acestuia cu obstinaţie. Cel care e convins că totul urmează un plan divin, acela şi-a depăşit temerile.

Totodată, nu este vorba doar de a trăi clipe minunate în apă alături de aceste fiinţe, ci de a clădi în noi înşine o nouă atitudine: a întâmpina fiecare zi ca pe un cadou divin, a trăi fiind pe deplin conştient de unitatea cu întreaga creaţie, a acţiona şi a gândi în permanenţă din perpectiva acestui sentiment al unităţii, a reacţiona în viaţa cotidiană cu umor, creativitate, înţelepciune şi bucurie. Privită cu această atitudine, existenţa noastră este cu adevărat un joc divin.

articol preluat din Revista Misterelor
vulturul
 
Posts: 48
Joined: Fri Jun 16, 2006 9:39 am
Location: bucuresti

Postby dora » Fri Sep 01, 2006 1:56 pm

"Sa nu ma tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea marunta, purtatoarea desfiintarii totale. Voi infrunta frica. O voi lasa sa treaca peste mine, prin mine. Si, dupa ce va fi trecut, imi voi intoarce ochiul interior si voi privi in urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi ramane doar eu."
- Frank Herbert - Litania impotriva fricii - DUNE

"Fa-ti timp sa fii prietenos- este calea catre fericire.
Fa-ti timp sa visezi-si leaga-ti calul de-o stea.
Fa-ti timp sa iubesti si sa fii iubit-este privilegiul zeilor.
Fa-ti timp sa privesti de jur imprejur-ziua e prea scurta pentru a fi egoist.
Fa-ti timp sa razi-asta e muzica sufletului."
-veche rugaciune englezeasca
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Sep 04, 2006 10:34 pm

''Le revine crestinilor a nu judeca pe semenii lor asa cum L-au perceput si pretuit fariseii pe Hristos. Si sa nu vada in ceilalti oameni numai lucratura diavolului si izvoare de energie a raului. Sa contrazica nediferentiata forma sartreana : « Ceilalti, iata iadul ! ». Diavolul ne stapaneste prin neincrederi si banuaiala ; aceasta puternicie (de nu atatputernicie) a sa, crestinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neincredere aidoma si de cealalta mare interventie a demonului : necredinta.
Pentru crestini ceilalti, semenii lui toti, nu sunt neaparat si negresit alcatuitorii unui iad pamantesc. Ei nu vad in jurul lor numai si numai rautate si draci. A! nu inseamna ca se cuvine ca ei sa fie prosti si natangi, purtand totdeauna pe buze un suris mieros si artificial, blagoslovind prigoane si nedreptati si fapte strigatoare la cer si propavaduind ca toate-s numai bune si frumoase. Stim prea bine ca nu toate-s bune si frumoase, ca exista in lume boala, durerea, suferinta, saracia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigaoana, sadismul si cate altele. Le stim lamurit si nu ne-ar sedea frumos, in fata lor, sa ne acoperim ochii si sa indrugam vorbe dulci si desarte. Dar pentru noi, crestinii, stapan al lumii nu este in cele din urma Beelzebul ci Hristos. De aceea mintile si inimile nu ni-s impietrite, iar ochii si ochii cugetatori ai inimii nu ni-s orbiti.
Nu fierbem in zeama propriei noastre rautati ca intr-o oala cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei si neincrederii vrajmase. In inimile noastre neivartosate – care nu implica si minti incapabile de a sesiza realitatea in spaimantatoarea ei complexitate si bogata in manifestari demonice – binele poate patrunde atunci cand e curat si neprefacut. Nu ne ferecam de buna voia noastra in iad inca de pe acest pamant, proiectand in juru-ne zacamintele pacatului stramosesc si reziduurile invoirii noastre la pacat. Pastram intre spectacolul binelui si spectacolul raului o stare echilibrata ce-si are temeiul in dreapta socoteala. In Hristos noi nu vedem pe tovarasul de actiune al diavolului, ciudata sa unealta strategic autodistructiva ori pe intermediarului unui siretlic al inainte-statatorului raului. Vedem intr-Insul pe Fiul lui Dumnezeu venit in lume sa mantuiasca si sa faca numai binele. Vedem intr-Insul pe Izbavitorul nostru atoatebinevoitor. Asa vedem, credem si marturisim. Asa sa ne ajute Dumnezeu"

Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi(Pericopa de la Matei 9,27)
http://www.hanuancutei.com/forum/index. ... =3745&st=0
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Sep 08, 2006 2:14 am

"Nu exista dragoste. Exista dovezi de dragoste."
J Cocteau
dora
 
Posts: 3727
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Next

Return to DIVERSE

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest

cron