Povestea lui Tomi

Moderators: camel, moderators

Povestea lui Tomi

Postby dora » Mon Nov 17, 2008 12:27 am

O doamna psiholog mi-a spus ca eu sunt de vina pentru ce i s-a intamplat lui Tomi, pentru ca nu am stat cu el acasa pana la varsta de un an. Am ramas muta, dar ar fi trebuit sa ii raspund: Cum adica, doamna psiholog, dvs credeti ca autismul este o boala psihica, determinata de lipsa de afectiune a mamei? Asta inseamna ca ultima carte de specialitate pe care ati citit-o era dinainte de anii '60" - Andreea Sorescu, mama lui Toma, autism, 3 ani, Bucuresti.




"Înainte de diagnostic, credeam ca stiu ce inseamna aceasta afectiune pentru ca am colaborat cu organizatii care au servicii pentru astfel de copii si tineri si nu as fi crezut ca baiatul meu are autism. Dar de fapt nu stiam nici 1% din ce stiu acum, dupa luni in care numai despre asta citesc. Si sunt sigura ca niciodata nu voi sti totul. Domeniul este extrem de complex...", spune mama lui.

Parintii lui Tomi au fost la specialist fara sa banuiasca decat o intarziere de vorbire. Si nici pediatrul nu suspecta nimic. La insistentele lor insa, pediatrul i-a trimis la un neuropsihiatru spunandu-le ca sigur aceasta ii va linisti si le va recomanda sa il dea pe Toma mai devreme la gradinita. Dar nu a fost asa..." Stiam ca Tomi are niste intarzieri (pana la un an de vreo 1-2 luni pe care le puneam pe baza nasterii premature), iar pe la 1 an jumatate a inceput sa stagneze. In ignoranta mea credeam ca acestea se vor rezolva odata ce isi va da drumul la vorbit si credeam ca asa sunt baietii, mai lenti (ceea ce am aflat ulterior ca e doar un mit)".

De atunci toata viata familiei s-a schimbat la 180 de grade si tot ce fac acum este pentru ca Tomi sa se recupereze. El face terapie ABA acasa, sufrageria a fost transformata in "gradinita", dupa cum remarca prietenii (pana acum au dat cca 3000 de euro pentru echipament de filmare si inregistrare, pe jucarii si materiale, pe multifunctionala, laminator etc), au 3 terapeuti ABA, un supervizor american de la ABC California, logoped, kinoteraput, terapeut ocupational si fac si tratament homeopat si dieta fara gluten si cazeina s.a., ceea ce ii costa in total cca 1500-2000 EURO-luna.

"Ma bucur de fiecare pas foarte mic pe care il face Tomi cu un entuziasm pe care nu stiam ca il pot avea vreodata, dar drumul este foarte greu. Avem noroc de o echipa buna de terapeuti, ceea ce este foarte important. Stiu insa ca totul i se datoreaza lui, caci pentru orice lucru pe care il invata, el face eforturi uriase, ca sa se autodepaseasca."

Tomi inca nu vorbeste, desi a zis pana acum cca 40 de cuvinte noi pe care nu le pronuntase niciodata inainte, arata cu degetul ce doreste, este dispus in fiecare zi sa mai incerce cate un lucru nou, se autoserveste din ce in ce mai bine, stie sa se joace cu multe jucarii, ne comunica dorintele prin imagini (sistemul PECS), este mult mai atent la ce se intampla in jurul lui si a demonstrat ca are niste abilitati vizuale incredibile.

Andreei Sorescu i se pare cel mai greu faptul ca in Romania parintii trebuie sa isi ia soarta in maini si sa devina specialisti in autism, sa isi caute surse de finantare pentru terapie si resurse proprii ca sa reziste stresului care exista intr-o astfel de familie si sa faca fata singuri discriminarii la care sunt supusi copiii lor.


Mamei lui Toma i se pare incredibil ca asa numitii specialisti nu sunt informati absolut deloc despre aceasta afectiune si pot induce in eroare parintii. "O doamna psiholog mi-a spus ca eu sunt de vina pentru ce i s-a intamplat lui Tomi, pentru ca nu am stat cu el acasa pana la varsta de un an. Am ramas muta, dar ar fi trebuit sa ii raspund: Cum adica, doamna psiholog, dvs credeti ca autismul este o boala psihica, determinata de lipsa de afectiune a mamei? Asta inseamna ca ultima carte de specialitate pe care ati citit-o era dinainte de anii '60.


O alta doamna psiholog m-a intrebat cu ce drept vreau sa o conving de beneficiile terapiei ABA, ce diploma am? Raspunsul meu a fost sec: nu am diploma de psiholog, dar cred ca am una mai importanta, de mama".



Dar exista multe lucruri frumoase datorate experientei de mama cu copil special si pe care Andreea Sorescu ni le impartaseste: aceasta campanie, sprijinul pe care il primeste de la colegi, de la prieteni si chiar de la necunoscuti, legarea de noi prietenii, cu parinti din comunitate.


"Acum apreciez mai mult relationarea si comunicarea, ceea ce ma face si mai convinsa ca trebuie sa-l aduc pe Tomi in lumea noastra."

Spera insa ca vor reusi, atat cat va fi nevoie, sa faca rost de banii necesari pentru recuperarea lui Toma si totodata ca familia, devenita acum o echipa, sa fie sanatoasa si sa treaca cu bine prin aceasta incercare.
http://www.invingemautismul.ro/poveste.php?id=1
Last edited by dora on Sun Dec 02, 2012 8:39 am, edited 1 time in total.
dora
 
Posts: 3726
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Sun Dec 02, 2012 8:39 am

Andreea Sorescu
Despre mine ca părinte şi despre acest blog





Mi s-a propus să am acest blog. În secţiunea “parenting”. M-am speriat. M-am speriat pentru că m-am gândit: eu, blogger? Şi când să mai am timp şi de asta? Şi despre ce? Creşterea copilului? Nu despre autism, dizabilităţi, antidiscriminare, drepturile omului, ONG sau fundraising!?


De mai mulţi ani eu nu mai sunt doar părinte. Şi acest lucru îmi ocupă foarte mult timp…De mai mulţi ani eu sunt ONG-ist, activist, manager, fundraiser şi pot să folosesc şi alţi termeni, iar toate aceste „funcţii” au devenit, din 2008, din simple profesii acelaşi lucru cu viaţa mea personală. Cursul vieţii mi s-a schimbat subit, total, chiar brutal aş putea spune, când în luna aprilie a acelui an, copilul meu era diagnosticat cu autism.

Eu mi-am început experienţa de mamă cu o mare frustrare: aceea că nu reuşeam să îmi învăţ copilul lucruri elementare, pe care alţii le prindeau din zbor, ca de exemplu să rostească cuvântul “mamă”, să se joace cu nişte banale cuburi sau să facă la oliţă. Şi frustarea a crescut şi în momentul în care ulterior, când Tomi făcea deja terapie, observam că terapeutele lui reuşeau să îl înveţe lucruri mai uşor şi mai detaşat decât puteam eu să o fac. Şi când m-am plâns uneia dintre ele, spunând că nu cred că reuşesc să fac totul pentru Tomi, terapeuta mi-a răspuns surprinsă: “Dar tu faci atât de multe lucruri pentru el! Şi îl ajuţi mai ales prin metodele în care te descurci cel mai bine, în care reuşeşti să ai şi mai mult succes.”

Când eu şi soţul meu ne-am adoptat fetiţa, faptul că avea origini rome m-a bulversat. Nu pentru că aş avea ceva cu această etnie, din contră (doar aveam prieteni care evitau în discuţiile cu mine subiectul drepturilor romilor, pentru că ştiau că ajungeam inevitabil să ne certăm), dar pentru că nu consideram că sunt pregătită să fac faţă încă unei lupte, încă unei forme de discriminare. Pentru care să lupt nu aşa, la nivel de politică socială, ci din nou foarte personal: ca să îmi apăr propriul copil!
Dar am simţit că a nu accepta un copil cu origini rome şi astfel a alege să îmi selectez copilul, era o încălcare a principiilor mele şi a principiilor adopţiei în general. Şi acum Bela este cea care mă învaţă, printre multe altele, cât de frumos este să ţi se spună şi să spui “Te iubesc!” în fiecare zi.

Am acceptat să am acest blog. Şi fac asta ca să îmi continui nişte dorinţe mai vechi de autoîmplinire (sunt absolventă de jurnalism şi visam să fac presă scrisă), dar şi ca să folosesc acest execiţiu ca o formă de organizare a timpului şi de structurare, dacă vreţi, a gândurilor. Şi de exprimare a emoţiilor mai vechi, mai noi...

Şi pornesc în acest drum cu următoarele gânduri, şi vreau să vi le împărtăşesc chiar de acum:

Nu sunt un părinte perfect şi foarte probabil nu voi fi niciodată. Dar sunt un părinte care face eforturi să se schimbe, aproape în fiecare zi şi care visează să fie un prieten pentru copiii lui.


Din terapia pentru autism şi din alte lecturi şi experienţe (mai ales de trainer şi coach format) am învăţat că potenţialul nostru (de când suntem copii) este incredibil şi că pentru a-l atinge este nevoie de motivare, atenţie, apreciere şi afecţiune.

De mult feedback pozitiv, de stimulare a creativităţii, de creşterea încrederii în sine, de recompensare a comportamentelor pozitive. Şi sunt mulţi “nebuni” ca mine, dar mai degrabă prin alte ţări (vezi sistemul educaţional din Finlanda) sau prin alte medii (vezi coaching-ul). Nu aplic acest principii mereu, mai ales din oboseală şi rutinare. Şi pentru că îmi mai aduc aminte unii din jur că sunt prea visătoare şi că oamenii nu se pot schimba... Acum însă sunt odihnită şi vă spun că da, avem un potenţial incredibil, indiferent de mediu, etnie, gene şi multe alte aşa zise limitări.


Visez la o lume în care noi, părinţii şi educatorii, să reuşim să evităm cât mai mult cuvântul “Nu” sau “Nu ai voie” sau “Vai, ce greşeală! Cine e vinovat pentru asta?” şi să le înlocuim cu “Da, poţi”, “Da, încearcă şi spune-mi ce ai învăţat din asta”, “Am greşit. Ce soluţii putem găsi?” sau “Eşti grozav!”. Şi mai visez la o lume în care să reuşim să răspundem la unele întrebări, cu multă sinceritate aşa: “Nu ştiu”. Şi mai visez şi la o lume în care să avem răbdare să ne ascultăm.


Prefer să nu dau sfaturi şi chiar le urăsc... Unii ar spune că vreau să fac lucrurile doar cum ştiu eu. Dar vă spun de la început că pe acest blog nu veţi găsi liste cu “aşa da, aşa nu”. Mai degrabă aş vrea să vă scriu aici ce învăţ eu din experienţele de zi cu zi şi mai ales de la şi prin copiii mei. Dacă voi vorbi despre sfaturi, prefer să îi citez pe alţii care mă inspiră şi care au mai multă experienţă. Şi veţi mai găsi aici poveşti despre copii şi părinţi speciali şi din experienţa mea şi a celorlalţi care încercăm să le facem mai uşor drumul în viaţă.

Mulţumesc tuturor pentru că mă însoţiţi şi pe această cale şi că aveţi răbdarea să citiţi blog-ul unui părinte imperfect.

http://adevarul.ro/life-style/parinti/d ... index.html
dora
 
Posts: 3726
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Povestea lui Tomi

Postby dora » Wed Oct 14, 2015 3:50 pm

Lectii despre emotii de la doua autiste celebre


http://abirdonmyshoulder.blogspot.ro/20 ... tiste.html


Se spune că persoanele cu autism nu au emoții sau că, cel puțin, nu le au pe toate; că în niciun caz nu simt atât de nuanțat, de rafinat ca noi, cei cu un creier tipic. Sunt și studii care susțin acest lucru și pare destul de evident pentru toată lumea că mai ales empatia, cu toată bogăția ei de emoții, e cam absentă în creierul autist.

Sunt din ce în ce mai mulți adulți înalt funcționali diagnosticați cu autism care contrazic aceste teorii, care își analizează emoțiile, dau exemplul lor personal, își recunosc deficiențele emoționale, mai ales de exprimare a lor, dar declară că au sentimente și sunt deranjați de eticheta care li se pune când vine vorba de emoții.

***

Vinerea trecută m-am trezit devreme, la 6 dimineața, cu emoțiile coborâte din amigdală direct în stomac. Temple Grandin a venit în oraș. Organizatorii ne-au anunțat că ușile sălii din Real Life Church se vor deschide încă de la 7 și că la 8:30 începe conferința. Am visat să o cunosc pe Temple Grandin de când am aflat ca Tomi, fiul meu, are autism, adică de 7 ani și am contactat-o pe mail de mai mulți ani, a sprijinit asociația pe care am înființat-o (Învingem Autismul) în strângerea de fonduri și anul trecut am și vorbit la telefon – o discuție scurtă și la obiect. Despre această „relație” a noastră și despre, atunci, cea mai recentă carte a ei, am scris aici http://abirdonmyshoulder.blogspot.com/2 ... emple.html

Mă așteptam să întâlnesc o Temple Gradin așa cum am văzut-o online, în filme documentare sau în cărțile ei, știu care sunt ultimele ei preocupări din conferințe și cărți. Știam despre conferința de vineri că va aborda mai mult legătura dintre autism și animale, o temă veche în abordările lui Temple, și că în deschidere va vorbi Alexis Wineman – Miss Montana, prima tânără cu autism care a câștigat vreodată un concurs de frumusețe. Dar nu m-am așteptat să primesc lecții despre emoții, exact de la ele două.

Sala bisericii Real Life ne-a primit spectaculos de albastră, nu știu dacă întâmplător sau pentru a marca ziua intenațională a autismului, cu o cruce măreață în mijlocul scenei, scăldată de lumini aurii și azurii. Deși sesiunea de autografe se anunțase la final, o coadă de vreo 100 de persoane s-a format imediat. La capătul ei stătea impasibilă, la o masă, Temple, semna carte după carte, cu mișcări lungi și ferme. Am sărit brusc de pe scaun, spre uimirea prietenului de lângă mine, și el tată de tânăr cu autism, și m-am așezat în rând. Visam și la o fotografie cu ea, dar părea deja plictisită de ele sau pur și simplu grăbită. Admiratorii îi dădeau cărți să semneze ca pe bandă rulantă, apoi se așezau lângă ea, ca lângă propria ei statuie de ceară și fotografiile curgeau pe acceași bandă rulantă. Temple nu zâmbea, uneori nu se obosea nici să se uite în obiectiv. Tipic autismului, mi-am spus. Și m-am bucurat că a început conferința și noi cei din rând ne-am răsfirat printre rânduri. Speram că poate la ședința finală de autografe nu va mai fi la fel de grăbită.

Și a urcat pe scenă Alexis, o tânără frumoasă, cu un zâmbet alb tipic american, îmbrăcată elegant. Încă nu mă pricep să depistez diferențele între accentele americane, dar Alexis îmi părea că are unul. Ne-a spus că și după 9 ani de logopedie, a rămas cu acest accent, că încă nu poate pronunța “r”urile, a glumit spunând că nu este de fapt accent de Montana și că, deși s-a râs mult de ea din cauza aceasta în copilărie, acum îi place și nu ar mai vrea să scape de el. A vorbit destul de mult despre vremea copilăriei, de faptul că nu a reușit niciodată să se aproprie de nivelul surorii ei gemene, extrem de inteligentă. Că a fost agresată în școală, că s-a simțit mult timp proastă, că în toata angoasa zilnică, faptul că se învârtea în cerc o ajuta să-și adune gândurile și să se calmeze.

Alexis a fost aleasă acum 2 ani Miss Montana, știe să țină cu discurs și să glumească, se uită rar la audiență și are o gestică redusă. La glumele ei, sala a râs mult și printre spectatori izbucneau, cu întârziere sau chiar la intervenții mai puțin distractive, râsete mai atipice, ca de copii – ale autiștilor din sală. Deși are un zâmbet de Miss, Alexis ne-a mărturisit, însă, că nu îi place să zâmbească dacă nu are un motiv să o facă.

Și-a dorit însă ca în prezentarea ei să pună accent pe o altă latură importantă a vieții ei: rolul pe care l-au avut sora ei geamănă și frații ei. Ne-a vorbit despre sora ea geamănă ca de “a doua mamă”, care lua locul mamei adevărate atunci când relația lor era greoaie, de frații care au învățat-o genurile muzicale, să se joace pe calculator, să se uite la filme. Și printre lacrimile pentru care s-a scuzat, a povestit cum, adolescentă fiind, s-a dus neanunțată la un concurs de oratorie la care participa sora ei. Când a urcat pe scenă și a văzut-o în sală (era ușor de remarcat pentru că se îmbrăca ciudat, mult prea colorat și cu ciorapi diferiți), sora ei a fost șocată. Alexia s-a gândit că motivul era prezența ei neașteptată și inedită acolo, dar de fapt cel mai important motiv era altul. Tema discursului surorii ei era autismul, ce a învățat din experiența ei de soră, cum a îmbogățit-o acest lucru și ce trebuie să facă lumea ca să integreze persoanele cu autism. „Atunci am știut că sunt cu adevărat acceptată, că nu mai trebuie să mă ascund.”

Alexis și-a încheiat discursul și ne-a ridicat pe toți în picioare cu această frază: „Oamenii tind să uite că suntem copiii cuiva, că suntem frații și suroriile cuiva și, nu în ultimul rând, că suntem ai cuiva.”

***

Moderatorul de la Future Horizons, organizatorul și editura parteneră a lui Temple Gradin a introdus-o în scenă pe cea mai celebră persoană cu autism din lume, a evitat să îi enumere toate premiile primite în cariera ei de inovator în domeniul creșterii animalelor pentru că „doar această enumerare ar dura cam 10 minute” și a amintit de ultima ei carte, dar și de DVD-ul cu conversația dintre ea și mama ei, despre care același moderator a spus ca l-a învățat mai multe lucruri decât 20 de ani de carieră în domeniul autismului http://fhautism.com/temple-grandin-and- ... a-dvd.html

Temple a venit îmbrăcată așa cum a obișnuit o întreagă lume – ca o cow-woman. La

pantalonii cu talie ușor înaltă, ciorapi albi, botinele negre de parcă din alte vremuri, a asortat o cămașă neagră cu alb și trandafiri roșii brodați și la gât și-a legat o eșarfă roșie. Temple nu a părut să aibă emoții puternice în timpul discursului, nu a plâns, nu a zâmbit ca Alexis, nici măcar la glumele ei, dar și-a schimbat tonalitatea când a vorbit despre lucrurile în care crede cu tărie. Astfel că a părut sincer indignată, deși felul în care a spus-o a stârnit o mare de râsete în sală, de felul în care la o cină oferită de un decan de facultate, părinții unui adolescent cu autism au adus special pentru el friptură de pui cu cartofi prăjiți, pentru că doar asta mânca. „Cum adică să vii la un astfel de eveniment, o recepție a unui decan de facultate, și să îți aduci mâncare de acasă? Și cum să mănânci cu mâna? Folosește furculița, i-am spus. Nu am țipat, nu am strigat la el. I-am dat instrucția, i-am spus ce aștept de la el. Și mănâncă ce ți se oferă, ai atâtea opțiunii pe acest bufet. Și știți ceva, a mâncat și salată.”

Temple a vorbit foarte mult despre ce putem face ca să educăm copiii și în general persoanele cu autism. Nu a vorbit despre autism și animale, așa cum fusese anunțată tema conferinței, ci doar despre autism, ceea ce foarte probabil să fi atins cu adevărat așteptările reale ale sălii.

Printre sfaturile ei pentru părinți, educatori și autiștii înșiși mi-au rămas în minte acestea, pe lângă multe altele pe care le puteți regăsi și în ultimele ei cărți (așa cum am scris și aici: http://abirdonmyshoulder.blogspot.com/2 ... emple.html): E nevoie de multă expunere ca să știi ce poate sau nu să facă o persoană cu autism. Nu țipa când vezi un comportament nedorit, dă instrucții ca să știe ce comportament este nevoie să aibă. Nu uita: este ca și cum a-i învăța pe cineva să se comporte într-o țară străină. Vorbește rar, dă-i timp de reacție copilului – „când vorbiți repede cu noi e ca și cum ați vorbi păsărească”.

Pentru copiii nonverbali a recomandat două cărți “How Can I Talk If My Lips Don't Move?” și „The reason I Jump”, iar în general despre educație și traseul spre o meserie a spus că trebuie să batem la toate ușile, pentru că “Nu știi niciodată cine îți va deschide ușa oportunităților.”. În general crede că orice persoană cu autism trebuie scoasă încet încet din zona de comfort. Și pentru a avea o meserie trebuie să învețe să facă ceea ce își doresc ceilați, nu ce le place lor să facă. Și nu în ultimul rând a amintit de expresia pe care o folosește mama ei “It takes a village to raise a child”, spunând că este nevoie de participarea unei comunității cu toții membrii ei pentru ca o persoană cu autism să devină cât mai independentă.

La final a adăugat apăsat și rapid că este momentul să nu mai existe persoane cu autism care nu știu decât să stea închise în casă, să se joace pe calculator și să trăiască din indemnizația de dizabilitate. Trebuie să știm cum să îi ajutăm să aibă o ocupație, o carieră. “Să trecem cu toții la treabă acum!”

Temple și-a încheiat discursul mai devreme decât era planificat în agendă. Dar după aplauze, vreo altă sută de oameni s-au așezat rapid la coadă la autografe. Din mijlocul rândului o priveam cu stătea la masă și era mai relaxată decât la prima sesiune de autografe. Mă simțeam mai confortabil, mă hotărâsem să îi spun că ne cunoaștem, cine sunt. În rând am vorbit cu o tânără cu autism înalt funcțional care venise cu mama ei și ne împărtășea, fără să se uite în ochii noștri, că i-a plăcut conferința. Două reprezentante de la o companie de echitație ne-au abordat să ne povestească de serviciile lor. M-am apropiat de Temple, i-am dat cărțile – una a mea și una era pentru un tânăr cu Asperger din România – le-a semnat rapid, fără dedicație, pe cea a lui Alexander am rugat-o însă, să scrie numele și a făcut-o rapid. I-am pus mâna instinctiv pe spate, așa cum aș pune-o pe spatele unui prieten și în timp ce mama tinerei cu autism ne-a făcut rapid cu mobilul vreo 3-4 cadre, i-am spus lui Temple că ne cunoaștem, că sunt din România și că îi mulțumesc pentru sprijinul pe care ni l-a oferit. Și-a adus aminte de mine și după fotografiere, mi-a făcut semn să mă aproprii. “Dacă vrei să traduci cartea aceasta” – mi-a arătat cartea pe care mi-o semnase, ultima a ei, „ai acordul meu. Doar să o vinzi doar în România, nu aici.”, a adăugat aplecându-se spre urechea mea și zâmbind cu subînțeles. Pur și simplu. Așa cum acum 6 ani ne oferise gratuit, cu aceeași generozitate, dreptul de autor să îi traducem și publicăm cea mai celebră carte a ei pe atunci – „Thinking in Pictires” (na: așa că dacă este cineva interesat în România să publice "The Way I See It", dați-mi de veste). Nici nu mi-am dat seama că în toată această perioadă rămăsesem cu mâna pe spatele ei, fără ca acest gest al meu să o deranjeze în vreun fel.

M-am așezat în fața ei așteptând cu prietenul meu să ne vină rândul să o salutăm pe Alexis, care zâmbea în picioare lângă Temple și dădea mâna cu invitații. Temple m-a văzut, mi-a zărit cartea și m-a întrebat dacă vreau autograf. I-am făcut semn că am deja – oare mă și uitase? A stat câteva secunde, s-a uitat în jur, apoi din nou la mine și mi-a spus aceeași întrebare. Mi-am dat seama că de fapt nu îmi reținuse fața, o caracteristică a autismului, despre care și vorbise în conferință, arătând comparativ RMN-uri cu cât de activ reacționează un creier tipic la fețele umane, și cât de inactiv este creierul ei la aceiași stimuli. I-am spus că mă cheamă Andreea și deasupra semnăturii care era deja pe pagina cărții, mi-a adăugat numele.

Alexis s-a eliberat, ne-am dus să o salutăm, i-am spus că îi mulțumesc pentru că ne-a vorbit despre frații ei și că este foarte frumoasă. Mi-a mulțumit, vădit fâstâcită și apoi i-a spus prietenul meu: „Pot să te îmbrățișez?” Gestul acesta este extrem de rar întâlnit în America și și mai puțin întâlnit ca gest acceptat sau dorit de persoanele cu autism, cu excepția celor care simt din asta o plăcere senzorială, chiar de calmare. S-au îmbrățișat. Apoi Alexis, calmă și zâmbitoare, mi-a spus: “Vreau să te îmbrățisez și pe tine.” Și m-a strâns ferm în brațe. Apoi, cu același zâmbet frumos mi-a zis: “Îți mulțumesc!”


NA: Între timp o editură din România și-a arătat deja interesul să publice cartea lui Temple. Este vorba de Editura Frontiera care are o vastă experiență în domeniul traducerii și tipăririi cărților în domeniu. Mulțumesc, Ileana Achim!
dora
 
Posts: 3726
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Povestea lui Tomi

Postby dora » Mon Jan 16, 2017 10:13 am

Emoționanta poveste a Belei, fetița de etnie romă care a demolat prejudecățile românilor care au adoptat-o
Autor: Daniela Șerb | vineri, 12 aprilie 2013 |

http://www.evz.ro/bela-a-demolat-prejud ... 30796.html


Intrarea Gabrielei, o fetiţă de doar doi ani, în familia Sorescu, a fost o lecţie de viaţă pentru toată lumea.

Trei sunt condiţiile pe care le pun cel mai des părinţii din România care vor să adopte un copil: să nu fie rom, să fie cât mai mic şi să fie sănătos. Puţini sunt însă micuţii care îndeplinesc toate aceste cerinţe.

Familia Sorescu, din Bucureşti, nu a făcut excepţie. Soţii Sorescu îl aveau deja pe Tomi, un băieţel de 6 ani, diagnosticat cu autism, când şi-au pus problema adopţiei. „Patru condiţii am pus la adopţie: să fie fetiţă, cu vârsta între 2 şi 3 ani, să nu fie de etnie romă şi să fie sănătoasă. Nu am vrut un copil rom, deoarece locuiesc cu mama care se implică foarte mult în îngrijirea lui Tomi. Ea mi-a spus că i-ar fi greu să accepte un copil rom”, povesteşte Andreea Sorescu. Venirea Gabrielei în familia Sorescu avea să spulbere aceste prejudecăţi.

„În ianuarie 2011, Direcţia de Protecţie a Copilului, care ne-a evaluat şi ne-a atestat ca părinţi adoptivi, a găsit fetiţa în Moldova. Avea cam 2 ani, fusese abandonată în maternitate şi se afla în grija unor asistenţi maternali. Aceşti oameni minunaţi au ştiut să-i ofere Gabrielei multă afecţiune în primii ani de viaţă, care sunt şi cei mai importanţi”, povesteşte Andreea Sorescu, cea care a devenit mama adoptivă a Belei, aşa cum este alintată fetiţa. Datorită felului în care micuţa crescuse în familia asistentei maternale integrarea ei în familia adoptivă nu a fost deloc dificilă. Bela era obişnuită cu copiii şi l-a acceptat uşor pe fratele ei Tomi, locuia la casă înainte de a fi adoptată şi tot la casă stau şi părinţii ei adoptivi. „Fetiţa iubeşte florile şi animalele.

Prin urmare, am plantat flori, avem şi pisicuţă şi căţel”. Mama recunoaşte însă că au fost şi momente în care a simţit că nu va face faţă. „Cel mai mult am simţit lipsa unui concediu care să-mi ofere şansa de a sta lângă ea după adopţie. Legal, nu există această posibilitate. Norocul meu a fost că am avut un angajator înţelegător care m-a lăsat să am un program mai lejer o lună. Bela are o personalitate frumoasă, o inteligenţă emoţională peste medie, zâmbeşte şi îţi spune în fiecare zi că te iubeşte. Nu ai cum să n-o iubeşti la rândul tău”, spune mama Gabrielei.
Bela şi prinţul ei
Mezina e tovarăşa de năzbâtii a fratelui mai mare despre care Bela spune că este prinţul ei. „Fiind sociabilă, reuşeşte să-i scoată fratelui său răspunsuri imposibile pentru un adult”, spune sinceră mama. Adaugă că nu a înfiat-o pe Bela ca să-i poarte de grijă lui Tomi: „Suntem conştienţi de propriile nevoi ale Belei. Fiecare copil are identitatea lui”. Ştie că este adoptată


După un an fetiţa a întrebat ce înseamnă să fi adoptat. În seara aceea, înainte de a merge la culcare, fetiţa a ţinut să o pupe pe buni, să-i spună că o iubeşte, la fel şi lui Tomi şi lui mami, iar pentru că tati nu era acasă l-a sunat la telefon pentru a-i spune şi lui acelaşi lucru. „Când apar astfel de întrebări, naturale, încerc să îi spun că, deși nu a crescut în burta mea, a crescut în inima mea şi acesta este un loc la fel de bun ca oricare altul. Am citit acest lucru undeva, mi-a plăcut şi i l-am spus copilului meu”, conchide fericia mămică.
dora
 
Posts: 3726
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Povestea lui Tomi

Postby dora » Wed Jan 03, 2018 9:03 am

JOI, 6 NOIEMBRIE 2014
Esti frumosul invatator al vietii mele

http://abirdonmyshoulder.blogspot.ro/20 ... -mele.html

Dragul mamei drag, acum exact nouă ani te nășteai, cu o lună înainte de când te așteptam. Ai apărut pe lume când ai vrut tu, nu când spuneau calendarele sau doctorii.

Ai semănat cu tatăl tău încă din burtică, atunci când te-am văzut la ecografia aia sofisticată pentru acele vremuri. Aveai profilul lui tati și degetele lui lungi. În maternitate mă uitam la tine și mă întrebam dacă vreodată vei semăna cu mine. Și când doctorița mi-a spus că ai grupa mea de sânge, am început să chiui de fericire, de am speriat-o puțin.

Acum nouă ani, când te-am văzut pentru prima oară, erai micuț și frumos foc. Erai atât de frumos, cu buzele tale roșii și pline, cu năsucul ca un nasture minuscul și cu ochii migdalați, încât celelalte mămici te admirau cu pruncii lor în brațe și asistentele te confundau cu o fetiță. Ai fost frumos de la început și anii ți-au adăugat cu fiecare vârstă o altă și o altă frumusețe care fascinează pe oricine te vede pentru prima sau a mia oară.

Îți amintești când dansam cu tine în brațe sau când eu cântam și tu râdeai în hohote căci inventasem o melodie pentru gimnastica ta zilnică de bebeluș? Unu-doi, unu-doi, faceți toți

la fel ca noi/Trei-patru, trei-patru, uite-așa face băiatul/Cinci-șase, cinci-șase, băiatul are trei moașe/Șapte-opt, șapte-opt, hopa, hopa, hopa, hop/Nouă-zece, nouă-zece, nimeni nu ne poate-ntrece.” Miroseai a pâine proaspătă, cum spunea tati. Uneori îmi miroseai a flori. Și te sufocam în pupături. Îmi venea să te mănânc, atât de drag îmi era de tine. Și aproape că le înțelegeam pe pisici, căci se spune că își devorează primii pui. Săracele, poate le e prea drag de ei...

Ai crescut repede, deși nu fusesei complet copt la mine în burtică. Dar ai crescut în lunile și anii aceștia ca Făt Frumos din poveste. Talpa ta, care înainte mi se pierdea în palmă (mai ții minte ce pasiune făcusem pentru degetele tale mari de la picioare?), deci talpa aceea de păpușă vie a devenit acum la fel de mare ca a mea. Noul nostru joc este să vedem dacă ne putem să ni le amprentăm perfect între ele. Când erai pitic și miroseai a pâine, aveai niște șosete așa de mici că de-abia le prindeam cu cârligele pe sârmă. Acum, când nu mi le găsesc pe ale mele, le împrumut pe furiș pe ale tale.

Ai crescut, iubitul meu, și în toți acești ani, mai tăcuți ca ai altor copii, am aflat că ești mai special decât am fi crezut, ai început să mobilizezi oameni care să te ajute, ai inspirat oameni care să ajute alți copii la fel de speciali ca tine, ai schimbat chiar destine... Și poate viața pe care ai schimbat-o cel mai puternic a fost viața mea. Pentru că ai devenit cel mai bun învățător al meu.

Prin tine, dragul meu, am învățat că potențialul meu era mult mai mare decât credeam, m-ai învățat ce înseamnă cu adevărat empatia, cât de mare e bucuria lucrurilor mici, m-ai făcut să

citesc atât de mult, mi-ai adus în viață o mare de oameni frumoși, ai strâns și mai bine prietenii noștri aproape. Mi-ai arătat ce înălțătoare sunt zilele care încep cu gânduri disperate și se încheie cu magie adevărată și speranță.

Viața cu tine e plină de minuni și de emoții care uneori nici nu știu cum de mai încap în mine. Căci mă apucă tare dragul de tine atunci când îmi iei fața în palmele tale moi, care au devenit mari, aproape de adolescent, și mă săruți pe obraji, pe frunte, apoi pe brațe, când îmi spui “mama” și „noapte bună”, când te bucuri tare că am cedat și ți-am cumpărat dulcele preferat, cand ne împreunăm mâinile între degete, cand o ajuți pe sora ta să se îmbrace, când iți pui degetele în urechi de cât de vorbăreață e, când te uiți pe cer și îmi arăți încă un avion, când stai cuminte și aștepți ore în șir altă întâlnire importantă, când desenăm împreună și ești atent la toate detaliile, când faci lego cu tati și îi demostrezi că citești și înțelegi mai bine instrucțiunile decât el, când o sorbi pe buni din priviri și o pupi pe brațe că îți face mâncarea preferată, când amesteci tu prin vreo tocăniță sau un ceaun cu mămăligă, doar doar s-or face mai repede, când vii singur și mă ajuți să ducem gunoiul afară împreună, așa cum nu face nici tati, când imi dai degetele de la picioare sa le pup și cu ochii mari și crispați ai încredere în mine că este chiar ultima unghie pe care ți-o mai tai, când te arunci în apă adâncă cu cea mai mare bucurie pe față după ce ai învățat singur să înoți.

Mă pierd în zâmbetul tău de fiecare dată. Mă fâstâcește, mă face fericită, mă fascinează. Și învăț de la tine cum e să fii fericit în fiecare zi. Și deși mai sunt atâtea și atâtea să descoperim unii de la alții și mai am o mulțime de așteptări de la mine ca mamă a ta, zâmbetul tău îmi arată că suntem pe drumul cel bun, împreună. Și îți mulțumesc!

La mulți, Toma, frumos învățător al vieții mele!
dora
 
Posts: 3726
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI


Return to MEMORIALUL DURERII...COPII AUTISTI SI FAMILIILE LOR

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 4 guests