O buna prietena scoate incepand din acest an o revista despre copii care circula prin gradinite. Se numeste Campionii. In ultimul numar a aparut un interviu cu mama a doi baieti gemeni autisti, care fac ABA acasa, si care au reusit sa se integreze in gradinita.
POstez mai jos interviul cu pricina, si lansez invitatia altor parinti care si-au integrat copiii in gradinite sa-si spuna povestea. Numai asa poate reusim sa mai schimbam mentalitatile in randul educatoarelor!
Rep: Când au fost băieţii tăi diagnosticaţi cu autism şi cum ai reacţionat la aflarea veştii?Mi-am dat seama pe la vârsta de 1 an că ceva este în neregulă cu ei, dar diagnosticul propriu-zis a venit în jurul vârstei de 2 ani. Nu am plâns prea mult, am priceput rapid că noi, ca părinţi, trebuie să fim puternici dacă vrem să îi ajutăm pe copii. Am fost conştientă că trebuie să renunţ la carieră, la relaţiile sociale şi că singura mea preocupare, problemă şi mod de viaţă de acum înainte vor fi copiii. Am început să caut informaţii pe internet, să găsesc singură un remediu pentru ei, pentru ca în România majoritatea medicilor nu ştiu prea multe despre această afecţiune. După părerea lor, autismul e incurabil, iar părinţii ar trebui să se resemneze şi să facă alţi copii...
Rep: Ştiu că băieţii tăi au început acasă un fel de grădiniţă timpurie… Poţi să ne povesteşi un pic?
Da, imediat ce ne-am lămurit în privinţa metodei de recuperare, am început acasă lucrul intensiv cu copiii, cu ajutorul unei familii care deja aplicase cu succes metoda ABA – cea mai eficientă terapie în autism folosită în Occident. Pentru fiecare copil este nevoie de cel puţin doi terapeuţi cu care să lucreze. Ai dreptate, terapia acasă e un fel de grădiniţă, dar mult mai exigentă. Copiii fac lecţii timp de 6 ore pe zi şi învaţă totul cu paşi foarte mărunţi. Rezultatele au fost însă spectaculoase, şi după nici un an de terapie copiii s-au integrat într-o grădiniţă normală.
Rep: Cum au evoluat in cursul terapiei?
La început, doar mergeau în picioare, în rest aveai impresia că au fost crescuţi în pădure… Nu vorbeau, nu aveau nici o reacţie la zgomote, nu răspundeau la nume, nu ştiau de mama sau tata, nu aveau contact vizual cu nimeni, nici măcar între ei, dormeau doar 4 ore pe zi, dar cu pauze. Aveau şi multe fixaţii: nu mâncau decât ce era de culoare albă şi pasat, erau dependenţi de mine, când mergeam la baie trebuia sa-i iau dupa mine. Nu aveau reacţie la durere, nu plângeau, doar urlau când vroiau ceva şi râdeau isteric la reclamele TV.
La 2 ani au fost evaluaţi cu o vârstă mentală de 9 luni şi coeficient de dezvoltare 36%. După un an de terapie, copiii aveau deja vârsta mentală de 3 ani, respectiv 3,4 ani, iar coeficientul de dezvoltare 81%, respectiv 93%. Diferenţele sunt uriaşe. Copiii au contact vizual, schimbăm chiar priviri cu subînţeles; râd, se supără “normal”, adică nu recurgând la urlete şi crize de isterie; mănâncă aproape orice şi mănâncă singuri; folosesc toaleta, se spală singuri. Spun drăgăstos „mami” şi „tati” şi merg de mână prin parc fără a mai fugi fixaţi într-o singură direcţie. Şi acestea nu sunt decât câteva dintre achiziţiile nenumărate care s-au produs.
Rep: Cum s-au integrat la grădiniţă?
Nu speram ca minunea cu grădiniţa să se petreacă aşa de repede. În septembrie 2005 am avut “îndrăzneala” şi “tupeul” să-i duc la grădiniţă. După multă alergătură, am găsit o grădiniţă particulară unde copiii au fost primiţi foarte bine. Nu i-am lăsat singuri, ci i-a trimis pe fiecare cu câte unul din studenţii cu care lucrau acasă. Menirea acestora este să intermedieze relaţia copiilor cu cei din jur şi să se retragă atunci când copiii ajung să se descurce singuri.
La început nu vorbeau deloc, dar participau foarte bine la activităţile care se desfăşurau la masă. Au înţeles foarte repede că trebuie să fie atenţi la ce le spune doamna. Curând s-au obişnuit şi să mănânce la grădiniţă. Au fost ceva mai reticenţi faţă de ceilalţi copii, dar pentru că aceştia veneau mereu la ei, au fost oarecum “obligaţi” să înveţe să socializeze (cu ajutorul studentului-însoţitor): să mângâie, să dea noroc, să dea cu şutul în minge, să arunce mingea la alt copil.
I-am mutat apoi la un centru de zi care avea şi grupe mici de grădiniţă – în felul acesta ne-am mai uşurat problema financiară. Şi aici minunile au început să apară. Doamnele educatoare au înţeles problema şi au cooperat bine cu băieţii şi cu însoţitorii lor. A şi O nu au fost solicitaţi la activităţile care presupuneau să vorbească, dar stăteau pe scăunel şi ascultau sau îşi făceau de lucru cu o carte sau o jucărie; dacă se întâmpla să se plictisească, intervenea însoţitorul (care altfel sta destul de retras) pentru a-i da altă jucărie. Au apărut progrese mari de limbaj şi socializare. A. a învăţat numele câtorva fetiţe din grupă şi le-a strigat bucuros toată ziua. Fetiţele, care ştiau că el nu vorbeşte, s-au simţit foarte onorate că sunt strigate şi uite aşa s-a încins prima “dragoste”: luări de mânuţă, pupături, alergături.
Rep: Ştiu că nu aţi renunţat la terapia de acasă. Spre deosebire de colegii lor de grupă, copiii tăi muncesc în plus foarte mult. Câte ore pe zi sunt prinşi într-un program?E adevărat, pe lângă programul scurt de la grădiniţă, după ce vin acasă continuă terapia de la 14 la 18, apoi de la 18 la 20 pun în practică ceea ce au învăţat la lecţii. Dimineaţa îi scol de la 6.30, pentru a avea timp şi răbdare să meargă la toaletă, să se spele, să se dezbrace şi să se îmbrace singuri. De regulă sunt somnoroşi şi cooperează greu, dar când le spun “Hai, că ne-aşteaptă fetele şi copiii la grădiniţă”, parcă le pun motoraş, imediat prind viteză. Când opresc în faţa grădiniţei, aproape că sar din maşină, încep să râdă, îşi iau rucsacele şi dau fuga înăuntru.
Din păcate, centrul de zi unde au fost până acum nu are decât grupe mici, deci trebuie să ne căutăm altă grădinţă. Iar pentru noi nu e aşa de simplu ca pentru alţi părinţi...