MANUELA HARABOR ARE UN BAIAT AUTIST

Moderators: camel, moderators

Re: MANUELA HARABOR ARE UN BAIAT AUTIST

Postby dora » Sun Feb 12, 2017 4:40 pm

Vedeta face apel în special către prietenii aflaţi în afara ţării, care i-ar putea procura medicamentul.
”Dragii mei. Mă confrunt cu o problemă gravă. Andrei este sub tratament cu Rivotril de 2 mg şi Ministerul Sănătăţii a sistat importul acestui medicament. Fără un anunţ prealabil şi fără să-l înlocuiască cu un medicament asemănător. Am nevoie de ajutor şi mă adresez acum prietenilor care locuiesc într-o altă ţară europeană unde reţetele din România sunt acceptate. Dar şi din alte ţări, poate cunoasteţi medici psihiatrii sau neuro-psihiatrii care m-ar putea ajuta. Am nevoie doar de un flacon de Rivotril de 2 mg pe lună. Pe reţetă apare substanţa activă şi este pentru două luni. Mulţumesc din suflet!”, le-a cerut disperată ajutorul Manuela Hărăbor prietenilor virtuali.
Dacă doriţi să o ajutaţi, o puteţi contacta pe Manuela Hărăbor AICI.

http://www.cancan.ro/manuela-harabor-di ... v-16625582
https://www.facebook.com/manuharabor?fref=ts
dora
 
Posts: 3652
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: MANUELA HARABOR ARE UN BAIAT AUTIST

Postby dora » Wed Feb 15, 2017 4:46 pm

dora
 
Posts: 3652
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: MANUELA HARABOR ARE UN BAIAT AUTIST

Postby vali » Tue Feb 28, 2017 2:30 pm

Nu mai are încotro. Dan Chişu a pierdut lupta în instanţă şi trebuie să scoată lunar din buzunar 3.000 de lei pentru a contribui la întreţinerea fiului pe care îl are cu Manuela Hărăbor, diagnosticat cu autism.




Actriţa Manuela Hărăbor (47 de ani) duce o luptă continuă pentru fiul ei, Andrei (25 de ani), care suferă de autism şi are nevoie de tratamente. Şi, pentru că doreşte un sprijin financiar permanent şi din partea tatălui fiului ei, Dan Chişu (59 de ani), artista l-a dat în judecată anul trecut. Iar magistraţii i-au dat imediat dreptate. L-au obligat pe Dan Chişu să plătească 3.000 de lei lunar, cu titlu de pensie de întreţinere, începând cu 6 mai 2015 şi până la ”încetarea stării de nevoie”.

Artistul nu a fost de acord şi a contestat decizia. Se pare că nu numai suma l-a nemulţumit pe cunoscutul actor şi regizor, ci demersul Manuelei Hărăbor în sine. ”De când a deschis acţiunea în instanţă pentru a avea o garanţie că acesta o ajută cu banii pentru băiat, care a făcut mari progrese de când merge la tratament, nu a mai văzut nici un leu de la Dan Chişu. El îi mai dădea din când în când diferite sume, dar de atunci se pare că s-a supărat şi nu a mai contribuit cu nimic”, declara, pentru Click!, un apropiat al celor doi artişti. De vineri însă Dan Chişu nu mai are încotro şi trebuie să-şi ajute fiul. Magistraţii i-au respins apelul, ca fiind ”nefondat”, iar hotărârea este definitivă.
http://www.click.ro/vedete/romanesti/da ... sau-bolnav
Bogdan, august 2002, TPD, a facut ABA la "Cristi's Outreach Foundation" .
vali
 
Posts: 394
Joined: Mon Feb 20, 2006 10:51 am

Re: MANUELA HARABOR ARE UN BAIAT AUTIST

Postby dora » Wed Mar 29, 2017 3:21 pm

Actrița Manuela Hărăbor, mesaj emoționant pentru toate mamele care au copii cu autism

08 martie 2017 18:30

http://www.libertatea.ro/monden/vedete- ... sm-1767283


Ea însăți mama unui băiat diagnosticat cu autism, actrița Manuela Hărăbor nu încetează să încurajeze părinții care au copii speciali, fie că o face cu o poveste sau o vorbă bună.

Recent, artista și-a amintit de o întâmplare din SUA care i-a dat curaj și a îndemnat-o să nu își piardă speranța că există și alți oameni care îi doresc tot binele din lume lui Andrei, fiul său.


”Am trăit aproape șase ani în Statele Unite. Am văzut și lucruri bune și mai puțin bune. Am cunoscut tot felul de oameni. M-am intersectat cu sistemul deseori, dar cel mai mult după ce am reușit să-l aduc pe Andrei la Miami. (…) Acolo nu există școli speciale, copiii cu probleme sunt primiți în școli normale care au câte o clasă specială pe diferite diagnostice. În rest copiii, fie autiști, fie cu sindrom down, fie cu alte dizabilități, psihice sau motorii, nu contează, sunt puși să interacționeze cu copiii sănătoși. Din două puncte de vedere, chiar trei.

În primul rând că acești copii speciali au nevoie să vadă normalitatea ca model. În al doilea rând, ca cei sănătoși să vadă că sunt mulți alți copii altfel decât ei, de care nu trebuie să râdă, ci trebuie să învețe să-i accepte, să comunice cu ei și să-i ajute. Și nu în ultimul rând pentru părinți. Cei care se confruntă cu problemele de sănătate ale copiilor să aibă ocazia de a socializa și cu părinți de copii sănătoși iar cei din urmă să învețe, dacă nu au avut altă ocazie, prin prisma copiilor lor, ce înseamnă un copil cu probleme.

(…) La școala din Miami am cunoscut-o pe Joanne. Profesoara lui Andrei. O tânără de 27 de ani, proaspătă absolventă a Universității, specializată în învățământ special. O minune de om care l-a îmbrățișat pe Andrei cu toată dragostea și dăruirea profesională și care i-a pus baza viitoarei terapii educaționale. Aproape de finalul primului an școlar Andrei trebuia să fie evaluat. Așa scria în programă. Ce au făcut cei de la școală, în frunte cu directorul? Știind că Andrei încă nu are suficiente noțiuni de limbă engleză și fiindu-le teamă că evaluarea nu ar putea fi corectă, au căutat un translator. Un român cu pregătire psihologică pe care l-au angajat. Pe banii statului Florida. Pentru un simplu rezident, nici măcar cetățean american. Translatorul, la rândul lui, a dat dovadă de o mare disponibilitate sufletească. Nu a venit pentru un simplu ”job”, s-a implicat emoțional, a venit câteva zile înainte de evaluare să-l cunoască și să se împrietenească cu Andrei. Aproape șapte ore a durat evaluarea, timp în care Andrei era plimbat de la o sală la alta, în fața tuturor celor din comisie, evident cu pauză de masă și momente de relaxare. S-au mirat toți de cât de multă răbdare și bucurie a avut. El simțea dragostea cu care era înconjurat, era între prieteni cu care se juca, așa că pentru el nu a fost un efort prea mare. A fost singura evaluare corectă de care a avut parte obținând un IQ de 87”.
dora
 
Posts: 3652
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: MANUELA HARABOR ARE UN BAIAT AUTIST

Postby dora » Sat Apr 08, 2017 11:43 am

[b]Manuela Hărăbor
http://www.libertatea.ro/monden/manuela ... aj-1713030

„Eu de joi până luni dimineața, pentru că în timpul săptămânii trebuia să lucrez. L-am lăsat pe Andrei cu părinții mei, urmând să mă întorc din nou joi și să petrecem împreună sfârșitul de săptămână. Marți a plouat la mare, așa că nu s-au dus la plajă. Andrei avea 15 ani și era deja foarte înalt. Apartamentul în care stăteam era la etajul doi într-o construcție nouă, cu balcon pavat cu gresie și balustradă de aluminiu nu suficient de înaltă. Pe la ora 16, țin minte că eram la un avocat, când am primit un telefon de la proprietarul apartamentului, care mi-a spus că băiatul a căzut de la balcon, că nu și-a pierdut cunoștința, dar că și-a spart capul și acum e în ambulanță în drum spre Spitalul Județean Constanța.

Cât de mult te întărește Dumnezeu în momente limită și cât de multă putere îți dă să nu te prăbușești nu cred că trebuie să vă mai spun. Nu știu cum m-am urcat în mașină, cum am ajuns în fața blocului să o iau pe sora mea, cum am reușit să ajung la Constanța în două ore. Pe vremea aia erau doar 100 de kilometrii de autostradă și de la Drajna trebuia să merg pe drumul vechi cu o singură bandă pe sens, prin zeci de localități, cu limită de viteză”, a explicat vedeta.

„Aveam un singur gând, mă rugam Maicii Domnului să-l țină în viață pe Andrei și să mă ajute să ajung cât mai repede și teafără la el. Când am ieșit de pe autostradă, până la Constanța nu am întâlnit nici o mașină în calea mea, nici un echipaj de poliție, nici un radar. Eram singură pe drum și kilometrii parcă se comprimau, simțeam că mașina era împinsă de la spate de o forță nevăzută. Când am intrat în Constanța, luminile semafoarelor se schimbau în verde pe măsură ce înaintam. Am ajuns la spital și m-a întâmpinat medicul care m-a liniștit că Andrei e bine, că i-au făcut toate analizele, inclusiv ecograf și tomograf si că în afară de o plesnitură la suprafața calotei, nu are nimic altceva.

M-am culcat lângă el în patul de spital, avea capul bandajat și dormea sub efectul analgezicelor făcute. La cinci dimineața s-a trezit și cu un zâmbet cât soarele de mare mi-a spus ”Hai la plajă, mami.” Din nou Maica Domnului i-a fost aproape, l-a ținut în brațe domolindu-i căderea. Am știut asta când ne-am întors la vilă. Din fața porții am văzut cât de mic a fost locul în care a căzut, așa încât să nu-i fie fatal. Imaginați-vă o construcție cu două etaje, cu terasă pavată cu piatră la parter, ieșită aproape un metru în afară, un spațiu verde de mai puțin de jumătate de metru cu un copac în mijloc și un gard de fier în fundație de beton. Andrei s-a scurs printre crengile copacului și a ajuns în iarbă într-un perimetru de mai puțin de 50 de centimetrii pătrați”, a încheiat actrița.
dora
 
Posts: 3652
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: MANUELA HARABOR ARE UN BAIAT AUTIST

Postby dora » Wed Apr 12, 2017 6:57 am

MANUELA HĂRĂBOR - "În clipa când o accepţi, Dumnezeu îţi duce crucea"

http://www.formula-as.ro/2017/1260/asul ... ucea-22125

- În 1986, "Pădureanca", filmul lui Nicolae Mărgineanu, a transformat-o într-o vedetă, aducându-i mulţimi de admiratori, vrăjiţi de sensibilitatea şi frumuseţea ei. Dar pe cât de strălucitoare a fost ivirea pe cerul filmului românesc, tot pe atât de scurtă. Zvonurile care au urmat au fost negre. Manuela se confrunta cu dificultăţi uriaşe pe plan personal: un copil bolnav, probleme familiale... De necrezut, ai spune, privindu-i astăzi chipul frumos şi zâmbetul luminos, fără umbre. O reîntoarcere minunată la sine, despre care am rugat-o să povestească, în speranţa că le va fi multora de folos -

Departe de întuneric

- Manuela, poveştile despre tine, în perioada de după întoarcerea din America, păreau să descrie o dra­mă: un copil bolnav de autism, două divor­ţuri...

- Într-adevăr, "păreau", fiindcă, deşi viaţa mea a cunoscut suişuri şi coborâşuri, niciodată nu m-am simţit cufundată într-o perioadă de întuneric.

- De unde ţi-ai tras puterea?

- Tot timpul am avut parte de sprijin din partea familiei: părinţii mei m-au susţinut întotdeauna, şi la bine, şi la greu, mama mi-a fost şi îmi este încă de un real ajutor (mulţumesc lui Dumnezeu că încă e să­nă­toasă şi poate să-mi fie alături!), sora mea, de ase­me­nea, merge umăr la umăr cu mine... Pe de altă par­te, fiecare om are de dus o cruce, dar, de fapt, cru­cea ne-o duce Hristos, fiindcă nici un om de pe pă­mântul ăsta n-ar putea să suporte greutatea vieţii, dacă n-ar avea sprijinul şi ajutorul lui Hristos. Dum­nezeu îţi duce crucea, în momentul în care tu o accepţi. În clipa în care tu o accepţi fără să crâcneşti, ca prin miracol, nu-i mai simţi greutatea, căci vine Dumnezeu şi o cară în locul tău. Sincer, cred că asta s-a întâmplat şi în cazul meu. Încă dinainte să con­şti­entizez prezenţa şi ajutorul lui Dum­nezeu, El a lu­crat în mine, pentru că altfel, în toţi anii ăştia, m-aş fi cocoşat sub greutatea poverii. Şi fiecare dintre noi s-ar cocoşa din pricina greu­tă­ţilor cu care ne confrun­tăm. Nu poţi să mergi prin viaţă fără spri­jinul lui Dumnezeu! Cred că, de fapt, ăsta e secretul vieţuirii pe pământ.

- Cum ai ajuns la credinţă, Manuela?

- Am crescut cu icoana Maicii Domnului în casă, iar în familia mea, existenţa lui Dumnezeu nu a fost niciodată pusă la îndoială. Bunicii şi părinţii m-au învăţat să spun câte o rugăciune dimineaţa, la trezire, şi seara, la culcare. Doar la biserică mer­geam destul de rar, că aşa era situaţia în epoca aceea. Însă Dum­ne­zeu şi Maica Domnului şi Iisus Hristos nu erau nişte concepte abstracte, ci nişte prezenţe vii. Aşa cum, pe vremuri, Ei erau prezenţe vii pentru ţăranul român, care se închina de fiecare dată înainte de masă, care se închina de fiecare dată înainte să se apuce de lucru şi care, în fiecare seară, Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru darurile acelei zile. Apoi, odată cu venirea pe lume a lui Andrei, fiul meu, şi mai ales din cauza problemelor lui de sănătate, la care medicii nu-mi dădeau nici o soluţie sau măcar o direcţie, Dum­nezeu a început să-mi trimită în cale oameni care să mă lumineze, să-mi arate drumul de urmat şi să-mi ofere răspunsuri la întrebări. Atunci am înţeles că, de fapt, credinţa fără acceptarea tainelor bisericii şi fără sprijinul bisericii e ceva care e... şi nu e. E ce­va care nu are ancoră. Nu cred în teoria pe care o in­vo­că unele persoane: eu îl am pe Dumnezeu în suflet, preoţii nu-mi sunt de folos. Cred că la mijloc e o pă­căleală. Dumnezeu lucrează prin oameni şi prin biserică, fiindcă a dat cele şapte taine care nu pot fi săvârşite decât în biserică. Iar aici nu mă refer la biserică în sensul de clădire, ci în sensul de întrupare a ei în preoţii care, odată hirotoniţi, primesc harul lui Dumnezeu.

"Ăsta e drumul, asta trebuie să faci"

- Cine ţi-a fost sprijinul cel mai de nădejde în acei ani?

- Părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru, care pe atunci era la mânăstirea Frăsinei. El m-a luat de mână, la propriu, şi mi-a zis: "Ăsta e drumul şi asta trebuie să faci!" I-am urmat sfaturile şi, într-adevăr, situaţia s-a limpezit. Am început să merg cu Andrei la mânăstirea Radu Vodă, care e peste drum de casa mea şi unde am găsit alţi oameni care ne-au ajutat enorm. De pildă, de trei ori pe săptămână, părintele Ipolit se trezea dimineaţa la 6:30, după ce slujea toată noaptea, ca să-l împărtăşească pe An­drei, înainte să mergem la şcoală. Toate gesturile acestea de sprijin creştin i-au fost cel mai de folos lui Andrei, dincolo de tratamentul medicamentos pe care, oricum, îl lua. De-asta azi, tu­turor celor care mă abordează pe acest subiect, le spun că nu poţi să pretinzi că doctorii te ajută pe o parte, iar Dum­ne­zeu pe altă parte, sufleteşte. Lucrurile merg mâ­nă în mână, căci, până la urmă, şi doctorii lu­crea­ză tot cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Orice tra­ta­ment, că e trupesc sau sufletesc, fără aportul Du­hului Sfânt nu are o finalitate, adică nu e complet.

- În opinia ta, cum trebuie să se roage un om ca să fie ascultat?

- Din tot sufletul! Există o pildă în Pateric, care mie îmi place foarte mult, pentru că dă un răspuns clar şi simplu la întrebarea ta: e vorba de un călugăr bătrân, care făcea toată ziua rugăciuni, şi în biserică, şi în chilie. Într-o zi, diavolul a venit la el şi a în­ceput să-i împingă uşa chiliei. Călugărul s-a pus la pământ, a pornit să facă mătănii, să spu­nă acatiste şi rugăciuni, dar dia­vo­lul, tot peste el. Toată noap­tea l-a chinuit aşa, împin­gându-i în uşă. Spre dimi­nea­ţă, epuizat de luptă, călugărul a rostit, cu ul­tima su­flare, cu­vin­tele "Doam­ne, ajută-mă! Nu mai pot". A­poi s-a pră­bu­şit, dar, în aceeaşi clipă, dia­volul a dis­părut. Şi atunci că­lugărul l-a întrebat pe Dum­ne­zeu: "Bine, Doamne, eu m-am rugat toată noap­tea şi diavolul n-a plecat. De ce toc­mai acum?" Iar Dumnezeu i-a răs­puns: "Abia acum te-ai rugat cu-adevărat." Deci forţa rugă­ciu­nii nu stă nici măcar în cu­vintele pe care le citeşti, pe care le-ai învăţat pe dinafară sau pe care le spui din mintea ta. Forţa ei stă în sinceritate, în sufletul deschis. Atunci lu­mea dinafară dispare şi sufletul simte comu­niunea cu Dum­ne­zeu.

- În cazul tău, în ce a constat puterea primită prin cre­dinţă şi rugăciune: în spe­ranţă, în forţa de a rezista, în pace sufletească...?

- Lucrul cel mai important pe care ţi-l dă legătura cu Dumnezeu este, din experienţa mea, lipsa dez­nădejdii şi credinţa că Dumnezeu te va ghida. Ca să primeşti darurile astea, tu, omul, nu trebuie decât să te lepezi de orgoliul şi de mândria pământească. Pen­tru ca "pagina" care eşti tu să se cureţe de toate mur­dăriile astea lumeşti, iar El să poată să "scrie" pe o "pagină" albă, curată. Părintele Valerian îmi spunea că, în ortodoxie, omul nu are voie să se "relaxeze" nici o secundă, căci, în clipa în care te-ai "relaxat", in­tervine iar lumescul, intervin orgoliul şi mândria pe care le avem cu toţii în noi. Nu ai voie să spui "sunt pe făgaşul cel bun, de-acum pot să merg şi sin­gur"! Tocmai atunci "cazi"! Iar "căderea" asta nu în­seamnă neapărat ceva care să se concretizeze într-o nenorocire de amploare, într-o boală gravă - Doamne fereşte! -, poţi să "cazi" şi aparent lejer, ca atunci când afară e frumos, mergi pe un drum uscat, dar apare un ochi de noroi, pe care nu-l vezi, şi tu calci tocmai în ochiul ăla, piciorul îţi fuge şi te trezeşti la pământ. De-asta omul trebuie să se păstreze într-o stare de permanentă vigilenţă, ceea ce Sfinţii Părinţi numesc "trezvie", adică să fii treaz în duh.

"Acum, la început de aprilie, o să împlinesc 49 de ani"

- Să vorbim şi despre viaţa ta de azi, de dincolo de credinţă.

- E o viaţă în care încerc să găsesc bucurie în orice. Eu sunt mioapă, de-asta port ochelari, dar une­ori sunt mioapă şi-n duh. "Bu­bele" orgoliului şi mân­driei nu te părăsesc uşor şi-ţi dau târcoale me­reu. Aşa că încerc să deschid bine şi ochii fizici, şi pe cei ai spi­ritului şi să privesc limpede tot ce mă în­conjoară, fiindcă tot ce mă înconjoară - vân­tul, nin­soarea, florile care se deschid în primăvară, firul de iarbă, soarele care stră­luceşte pe cer... - e cre­a­ţia perfectă a lui Dumnezeu şi ar trebui să-mi aducă bucu­rie în fiece clipă. Noi, oamenii, ne lăsăm de­se­ori copleşiţi de probleme şi uităm adevărul ăsta sim­plu. La început de aprilie o să împlinesc 49 de ani şi, la vârsta asta, iată care e preocuparea mea prin­ci­pală: să încerc să nu mă mai amărăsc din orice pros­tie sau, dacă mă amărăsc, să trec repede mai de­parte, să văd frumuseţea şi bucuria care mi se în­fă­ţişează la tot pasul şi să-mi conştientizez greşe­lile, să mă ridic întotdeauna când cad, să-I cer iertare lui Dumnezeu şi să-L rog să mă ajute să nu mai gre­şesc. O­mul e supus greşelii sau pă­catului, dar da­to­ria lui e să se ridice întotdeauna, indiferent cât de ma­re i-a fost greşeala ori păcatul. Asta e dovada credinţei tale în Dumnezeu şi, în egală măsură, asta înseamnă lipsa deznădejdii, de care pomeneam mai devreme: să primeşti cu bucurie şi să accepţi tot ceea ce ţi se dă, căci înspre binele tău ţi se dă, ca să te modelezi ca om şi să te ajute să găseşti drumul cel bun, care să te ducă Sus, de-a dreapta Lui. Şi toc­mai din acest motiv, cele mai importante ru­găciuni pe care le poţi face nu sunt acelea de cerere, nici acelea de pocăinţă, ci acelea de mulţumire: să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru viaţa pe care ţi-a dat-o, pentru fiecare zi pe care ai trăit-o.

- Te sperie vârsta pe care o împlineşti?

- Nu mă sperie deloc! Fireşte că-mi con­şti­en­tizez vârsta: Andrei va împlini anul ăsta 27 de ani, deci n-am cum să mă mai cred vreo copiliţă. Cifrele exis­tă, dar nu ele sunt importante, ci important e cum mă simt pe interior. Or, pe interior, eu mă simt tânără. Fi­reşte, nu tânără ca la 20 de ani, că, la 20 de ani, alt­fel trăiam, altfel gândeam, altfel iubeam, altfel re­acţionam... Mă simt tânără în raport cu vârsta asta descrisă în cifre, mă simt tânără fiindcă sunt încă în putere şi sănătoasă. Şi-apoi, poate că la tinereţea asta interioară contribuie şi faptul că băiatul meu, deşi, în cifre, are aproape 27 de ani, în comportament e, în continuare, asemenea unui co­pil de 6-7 ani. Asta mă ţine şi pe mine ancorată la vreo 30 de ani. (râde)

- Se spune că femeile resimt bătrâneţea mai acut decât bărbaţii, iar femeile frumoase, încă şi mai acut...

- Să nu-ţi accepţi ridurile, care apar în mod fi­resc, care sunt ceva natural, e o altă dovadă de or­goliu şi de mândrie. Că tot discutam despre asta. Şi mai e şi o dovadă de nesiguranţă, ţine de o ne-iubire a ta. A te iubi înseamnă a te iubi cu tot ce eşti, în­seamnă a te iubi şi în dimineţile în care te-ai trezit cu ochii umflaţi, fi­indcă n-ai dormit bine peste noapte, în­seamnă a te iubi şi când meca­nis­mele fi­zio­logice încep să-ţi "picteze" riduri pe faţă etc. Iu­birea de sine nu e con­diţionată de aspecte de acest gen, cu sau fără riduri, tu tot omul ăla eşti. Tocmai din pricina acestei nesigu­ran­ţe există femei care ape­lează la chi­rurgia estetică. Eu nu cred în ope­ra­ţiile estetice, fiindcă nu cred că vreun om poate să îmbunătăţească perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu. E ilogic! A nu se înţelege că eu spun că nu trebuie să te îngrijeşti! În fond, trupul e templul Duhului Sfânt. Eşti chiar dator să-l îngrijeşti! Dar e o dife­renţă între a-ţi îngriji trupul şi a împinge îngrijirile astea dincolo de limita bunului simţ, a merge până în zone care depăşesc sfera naturalului.

- Ce mai face băiatul tău?

- Andrei s-a transformat într-un tânăr superb: e frumos, e drăgăstos, extraordinar de iu­bi­tor... Avem şansa de a fi găsit o terapeută foarte bu­nă, pe An­dreea, care e doar cu un an mai mare decât el şi la care eu ţin enorm, care lucrează cu el de vreo trei ani şi a început să-l determine să citească puţin, să scrie puţin şi să gândească astfel încât să găsească soluţii la provocările pe care i le ridică ea prin în­trebări. Extraordinar e că Andreea are o metodă prin care Andrei nu simte că face lecţii, i se pare că, dintr-o joacă, reuşeşte nişte lucruri minu­nate. Şi e grozav că, de fiecare dată, conştientizează când mai depă­şeşte un prag. Aşa cum s-a întâmplat şi acum 20 de ani, când a început să vorbească. Până atunci, eu îi tot spusesem poezii, pe care mi-am dat seama că le me­mo­rase, fiindcă, din secunda în care a în­ceput să vorbească, a prins să dea "spectacole", în care îmi reda toate poeziile respective. Are o bucu­rie fantastică să ne vadă pe mine, pe bunica, pe mătuşa, bucurându-ne. Tot ce face, el face doar ca să ne bucure pe noi! O asemenea dăruire e greu de găsit, eu cred că e un dar de la Dum­ne­zeu. Iar, pen­tru mine, viaţa alături de Andrei e o lecţie continuă. Aşa cum o lecţie e şi uşurinţa lui de a-şi cere iertare din tot sufletul, deşi orice greşeală el o face cu ini­mă curată, fără intenţie. Când vede că a supărat pe cineva, i se stinge lumina din priviri şi-atunci îşi cere iertare cu toată fiinţa şi nu are linişte până când nu simte că l-ai iertat cu-adevărat. Pur şi simplu, în el nu există nici urmă de orgoliu sau mândrie.

- Nu doresc să te întristez, dar pentru că vor­beam de temeri şi de luciditate, aş vrea să te în­treb: te gândeşti la momentul inevitabil când tu nu vei mai fi, iar Andrei va rămâne fără tine?

- Nu mă întristezi, tocmai pentru că m-am gândit serios la subiectul ăsta, iar acum sunt liniş­tită, împăcată: fără să am vreun argument tangibil, trăiesc cu credinţa de nestrămutat că Dumnezeu, aşa cum l-a ajutat pe Andrei şi până acum, o să-l ajute cumva şi după ce nu voi mai fi eu, o să aibă grijă de el.

- În afara fiului tău, mai există iubiri în viaţa ta? Din păcate, şi mariajul tău cu ac­torul Rareş Stoica, s-a risipit...

- Cred că pentru unii oameni, treaba asta cu ma­riajul nu e să fie. Pro­babil că din vina mea, eu n-am avut parte de "iu­birea vieţii mele", care să ţină "până la adânci bă­trâneţi", căci fiecare om e responsabil de ceea ce i se întâmplă pe parcursul exis­ten­ţei. Aşa că azi... nu zic nici că resping iu­birea, nici că nu mai do­resc pe ci­neva care să-mi stea alături... nu ştiu da­că Dumnezeu o să îngă­duie o astfel de persoană. Acum vreo câţiva ani, stând de vorbă cu pă­rin­tele meu duhovnic, l-am întrebat de ce crede că lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au petrecut în viaţa mea şi dacă, într-o zi, o să-l întâlnesc pe bărbatul ca­re să rămână lângă mine până la sfârşit, iar el mi-a răspuns: "Manuela, pe tine te ajută Dumnezeu! Ui­te că acum nici nu mai simţi gre­u­tatea crucii! Şi tu ce-i spui lui Dumnezeu: «Doamne, e crucea mea, da' mai dă-mi pe cineva care să mă ajute s-o duc»?" Mi-am dat seama că avea dreptate. Am trecut la un moment dat printr-o ex­perienţă, când m-am gândit că "în sfârşit, am şi eu pe cineva care să mă ajute". Şi - când colo! - m-am trezit nu cu un ajutor, ci cu încă o po­vară de cărat în spi­nare. (râde) Înţelegi? De-as­ta zic acum că mă las deplin în voia lui Dum­nezeu. Cum gân­deşte El că e mai bine pen­tru mine aşa să fie!

- Atunci să vorbim despre iubirea pentru ac­torie, care nu te-a dezamăgit niciodată: de câţiva ani, joci cu mare succes pe scena de la Godot Café-Teatru.

- Da, în stagiunea pre­zen­tă, joc în "Te iubesc! Te iu­besc?", un spectacol care chiar are mare suc­ces, dovadă lon­ge­vitatea lui. În rest... cola­bo­rările sunt din ce în ce mai puţine. Căci eu pe colaborări merg, de când m-am întors din America, fiindcă n-am mai găsit loc să mă angajez într-un teatru de stat. Nu ştiu de ce lucrurile stau aşa: de ce nu sunt distribuită în filme sau în piese. Poate şi din cauza acelei lipse ale mele, de ani buni, din lumea artistică de la noi, combinată cu in­flaţia de actori din Româ­nia... pro­babil că n-am mai fost su­fi­cient de vi­zi­bilă... Cu si­guranţă că o expli­caţie există, doar că încă n-am găsit-o. Pe de altă par­te, nici eu nu am forţat "poarta", căci m-am con­vins că în­crân­­ce­narea nu duce ni­căieri. Pre­fer să las situaţia să se des­făşoare na­­tural, indiferent pe ce cale va mer­ge. Deşi nu pot să te mint: îmi lipseşte fil­mul, tân­jesc să joc în mai multe spec­­ta­cole de teatru bune... Deci dra­­gostea mea pen­tru actorie e la fel de vie.

- Trăieşti cu nostalgia suc­ce­sului tău de odinioară?

- Iarăşi te-aş minţi dacă ţi-aş spune că nu. Fireşte că mă gân­desc cu nostalgie la anii mei de glorie şi, mai ales, la "Pă­du­rean­ca", la per­sonajul acela care şi azi, la 30 de ani de la premieră, e încă viu pentru români. Aşa cum viu e şi filmul în sine. De fiecare dată când e difuzat, face audienţe fan­tas­tice. Am avut un noroc ex­traor­dinar să ajung să joc în filmul ăsta, alături de Adrian Pintea şi Şerban Io­nes­cu, partenerii mei direcţi, cărora le datorez succesul prestaţiei mele, în proporţie de 80-90%, restul reprezentând, pur şi simplu, intuiţia mea. Gândeşte-te că eram o copilă de 18 ani, fără studii de actorie, or, ei doi m-au învăţat cum să fac fiecare gest şi cum să rostesc fiecare re­pli­că. Au fost de o ge­ne­ro­zitate incredibilă! Îi mul­ţumesc lui Dum­ne­zeu pentru no­rocul ăsta! Iar în con­tinuare... ce va fi, va fi! Dacă voi mai avea ocazia să dovedesc ce pot ca actriţă, voi face asta cu bucurie. Dacă nu... vorba 'ceea: să mă ţină Dumnezeu ocu­pată! (râde)

- Cu atâtea încercări în viaţa ta, mai crezi în prezent, în viitor sau ai rămas ancorată în trecut?

- Sunt un om al prezentului, în care îmi găsesc punctul de sprijin, ca să-mi aţintesc privirea spre vii­tor. Şi uite cum se leagă lucrurile: în prezent, lu­crez la un proiect care se va desfăşura în viitor, cins­tind tre­cutul. (râde) Acum ceva timp, m-am întâlnit cu Sil­via Pintea, prima soţie a lui Adrian Pintea, şi, stând de vorbă, ne-a venit o idee: să organizăm un soi de ca­­ravană, cu care să ajungem prin cât mai multe locuri din ţară (şi poate şi la Chişinău, dacă tratativele pe ca­re le purtăm acum se vor con­cre­tiza),unde să pro­iec­tăm "Pădureanca" şi, împre­ună cu in­vitaţii noş­tri - re­gizorul Nicolae Măr­gi­neanu şi alţi ac­tori din film , să spunem poveşti des­pre Adrian, să-l re­me­morăm ca om şi ca artist. Mai ales că anul acesta se împlinesc 10 ani de la moartea lui. După care, la anul, inten­ţionăm să continuăm cu un me­dalion Şer­ban Ionescu. Şi nu vrem să ne oprim aici, ci, în fie­ca­re an, să re­me­­­morăm câte un actor care a plecat dintre noi.
dora
 
Posts: 3652
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Previous

Return to MEMORIALUL DURERII...COPII AUTISTI SI FAMILIILE LOR

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest