Alternative educationale-educatia la domiciliu

Moderators: camel, moderators

Alternative educationale-educatia la domiciliu

Postby vali » Fri May 01, 2009 1:52 am

Nu trebuie sa merga la scoala
de Diana Sandberg

Cum a fost la scoala pentru tine?
In general primesc unul dintre urmatoarele raspunsuri la aceasta intrebare : ori o amintire generala de plictiseala intensa si frustrare, ori o descriere entuziasta a unuia sau a doi profesori cu adevarat buni care au oferit inspiratie, au luminat si deschis mintile. In ultimii ani, un numar din ce in ce mai mare de copii si parinti, au inceput sa realizeze ca pentru a intra in contact cu asemene personalitati care te inspira si te lumineza nu e nevoie sa se expuna la tot restul de neajunsuri; ca scoala, pe scurt, nu este necesara.
Eu si sotul meu avem doua fete in varsta de 10 si 7 ani, care nu au fost niciodata la scoala. Acest lucru atrage, fireste, ceva curiozitate si comentarii, unele pozitive, altele nu. Auzim foarte des o gramada de asemenea remarci:

E legal?
Da, bineinteles. In BC, copiii care sunt educatia acasa trebuie doar sa fie inregistrati ca atare. Este o procedura foarte simpla.

Esti profesoara?

Ei bine, practic da, dar nu , nici unul dintre noi nu este atestat ca profesor. Totusi, o mare parte dintre parintii care aleg sa isi educe copiii casa sunt profesori sau fosti profesori. Multi considera ca mediul scolar este atat de diferit incat privesc calificarile lor ca profesori mai degraba ca pe un impediment decat ca pe un avantaj. Cand nu ai de-a face cu 25-30 de elevi, abilitatile pentru care au fost pregatiti privind dificila munca de pastrare a echilibrului pe care trebuie sa il creezi, pentru a ajuta pe cei care invata mai greu, in acelasi timp de a-i stimula pe cei care vor sa invete mai repede , concomitent cu a-i atrage pe cei refractari si pe cei ostili, pur si simplu nule sunt necesare. Este foarte interesant ca studiile academice arata ca nu exista nici o corelatie intre pregatirea parintilor care isi educa copiii acasa si rezultatele evaluarilor copiilor.
Apropo, este un moment bun sa vorbim putin despre profesori. Parintii care isi educa copii acasa nu sunt in nici un fel de contradictie cu profesorii. Proprii mei parinti sunt profesori; am asistat foarte mult la munca pe care pe care o fac profesorii, pe timpul si pe banii lor. Sentimentul meu este ca majorittea profesorilor sunt oameni dedicati, carora le pasa si care au de facut o munca foarte dificila. Nu conosc nici un parinte care isi educa copiii acasa si care sa nu fie de acord cu aceasta idee. Rezervele noastre privesc sistemul scolarizarii in sine , nu persoanele care fac cat pot de bine ceea ce se poate face in acest sistem.

Nu ti-e teama ca vor ramane in urma? Cum iti dai seama ce fac?

Aceasta intrebare ma intristeaza intotdeauna. Spune multe despre distanta care exista intre oamenii din aceesi familie. Medicul meu stie mai multe despre boli decat mine, dar nu trebuie sa-mi duc copiii la el zilnic doar ca sa-mi spuna daca sunt bolnavi sau nu. Sunt cu copiii mei in fiecare zi. Ii vad ce fac, stiu cand sunt preocupati de o idee sau se lupta cu o tehnica noua, sunt disponibila sa ii ajut daca o doresc.
“Ramanerea in urma” pleaca de la presupunerea ca invatarea trebuie sa fie indeplinita intr-o Anumita Succesiune. Scolile urmeaza un curriculum anume din acelasi motiv pentru care hainele sunt facute in fabrici dupa un program prestabilit : este singura modalitate eficienta de a duce la bun sfarsit completarea unui volum mare. Un costum de pe raft poate sa iti vina acceptabil, dar in cazul in care corpul tau nu are masurile standard in vreo privinta, poate fi imposibil sa gsesti ceva care sa ti se potrivesca. Un costum facut pentru tine, conform masurilor tale individuale, o sa iti vina cel mai bine dintre toate. Acelasi principiu se aplica si in ceea ce priveste invatarea. Copiilor le place sa invete. Daca au libertate, sustinere si acces la informatii, ei vor invata atat de mult cat mintile lor pot sa duca, imediat cum percep nevoia de a stii. Dar poate ca nu o vor face exact in ordinea pe care o asteptati.
Pentru a spune asta in alte cuvinte, copiii care invata acasa au rezultate foarte bune la evaluarile standardizate. Un studiu recent din statul Washington a analizat 2911 teste (din seria Stanford Achievment) scrise de copii educati acasa. Scorul mediu pentru fiecare dintre anii studiati a fost de 68 de procente, spre deosebire de media nationala care este , prin definitie, de 50 de procente.

Trebuie ca iti consuma foarte mult timp.

Da si nu. Apropae ca este nevoie ca unul dintre parinti sa stea acasa cu copiii, sau sa lucreze de acasa. Dar cunosc, spre exemplu, o famile in care ambii parinti sunt salariati si o mama singura , care isi educa copiii acasa. Este ceva munca pentru ambele familii, dar ceea ce le este necesar este mai degraba legat de schimbarea stilului de viata si de buna organizare a timpului.
Pentru ca am spus asta, este important de stiut ca un parinte care sta acasa nu este nevoit sa-si petreca ziua “predand” in sens formal. Sunt multe stiluri de a educa copiii acasa : unele familii au lectii zilnice la anumite ore, altele au un program mai putin structurat. O femeie pe care o cunosc si care si-a educat casa cei cinci copii (pe trei dintre ei sistemul scolar ii declarase “cu dizabilitati de invatare”) avea un program : familia isi indepline treburile de dimineta, apoi se adunau la masa din bucatarie pentru lectii de la ora 10 pana la 12, urma pranzul si apoi aveau toata dupa-amiaza libera pentru propriile interese. Faceau asta timp de patru zile pe sptamana, din octombrie pana in martie. Toti copiii ei sunt mari acum si o duc foarte bine.
Familia nostra tinde sa fie mai degraba in partea mai nestructurata a evantaiului de posibilitati. Citim foarte mult, impreuna si individual; uneori unul dintre copii o sa ceara sa faca “teme” – un teanc de caiete pentru activitati sta pe coltul biroului meu si copiilor chiar le place sa le folosesca din cand in cand. Discutam des lucruri interesante despre propietatile numerelor, despre evenimente istorice sau curente, in timpul meselor sau in masina. Mergem la biblioteca, la Muzeul Stiintelor si la piscina. Cand suntem acasa, sunt de multe ori absorbita de proiectele mele iar copiii sunt ocupati cu treburile lor. Se intampla destul de rar sa imi ceara sa fac ceva anume.
Un studiu academic incercand sa faca o corelatie intre proportia de structura a educatiei de acasa si rezultatele la testele de evaluare, nu a putut gasi nici o asemenea relatie intre ele. Asta este pentru ca cei evaluti au avut rezultate la fel de bune indiferent daca familia isi considera metoda de educatie extrem de structurata , total nestructurata sau la mijloc. Asta este una dintre statisticile mele favorite; arata ca sunt o multime de cai “corecte” de a educa acasa si familiile gasesc intotdeauna ceea ce li se potriveste cel mai bine lor.

Cum poti sa stii tot ceea ce au nevoie sa stie ei?

Nu poti. Si nu ai nevoie. Un copil sanatos si curios o sa fie interesat de o gama forte larga de lucruri, de multe dintre ele abia daca ai auzit, nici nu ti-a trecut prin minte sa te informezi mai bine despre ele. Acesta este oportunitatea vostra de invata impreuna, si oportunitatea copilului tau de a invata CEL MAI IMPORTANT lucru pe care trebuie sa il invete : cum sa gasesti ceea ce ai nevoie sa stii, cum sa urmaresti cunoasterea. Acest lucru este mult mai important decat orice subiect anume si orice subiect poate folosi pentru fi descoperit. Odata ce copilul tau are ceva experienta, vei vedea ca te va depasi si iti va merge inainte. Ganditi-va putin in urma : multi oameni mi-au spus ca perioada cea mai luminoasa a copilariei lor a fost atunci cand erau complet absorbiti intr-un anumit subiect – dinozauri, masini, radioamatorism, perioada medievala, orice – si stiau mai mult despre acel subiect decat orice adult din jurul lor.
Copiii mei au fost absolut cufundati in interesul lor pentru pirati, dinozauri, vikingi … am construit recent un sat viking dintr-o carte speciala , foarte detaliat si foarte interesant. Am completat si continuat acest proiect cu o gramada de citit pe marginea acestor subiecte.
Interesul Sonjei catre opera m-a facut sa cumpar abonamente pentru tot sezonul, ceea ce nimeni care ma cunoaste nu si-ar fi imaginat. Toamna trecuta, cand avea noua ani, a decis sa invete tabla inmultirii, de una singura, si a facut asta intr-o luna. Cadoul ei de Craciun catre bunicul ei a fost sa faca pentru el probleme de inmultire, in minte.
In principiu, rolul parintilor in educarea copiilor acasa nu este sa fie izvorul unic al tuturor cunostintelor, indesand cantitati de fapte in capete goale si pasive; nu umplem carnati aici. Rolul nostru este sa fim oameni carora le place sa invete sunt entuziasti si experimentati in asta, modele pentru copiii nostri, oferindu-le sustinere si sfaturi – si transport la biblioteca.

Nu o sa le fie greu sa mearga la facultate/sa isi gaseasca o slujba? *

Asta chiar nu a fost o problema nici unul dintre cei educati acasa pe care ii cunosc. Un sondaj recent facut printre adultii care au fost educati acasa arata ca in jur de 31% lucreaza pe cont propriu. Mult mai multi si-au creat slujbe invatand de la oameni din domeniul lor de interes. Cei educati acasa tind sa inceapa pe cont propriu, si isi gasesc calea foarte bine.
Asa cum unii dintre noi stiu din proprie experient, universitatea poate fi un soc teribil pentru copiii prospat iesiti din liceu, care sunt obisnuiti sa li se spuna ce sa faca tot timpul. Dr cei educati acasa gasesc ca modul de a lucra din universitati este exact cee ce u facut tot timpul. Multe universitati prestigioase, cum ar fi UC Berkeley recruteaza activ tineri educti acasa, gasind ca sunt studenti excelenti.
Pe plan local (Vancouver BC) doi tineri pe care ii cunosc, educati acasa timp de 8 ani, au ales sa mearga la colegiul public timp de un an si apoi s-au transferat la UBC fara probleme. Cat priveste intrebarea privind gasirea unui loc de munca, tinerii educati acasa par sa gaseasca modalitati , poate nu intotdeauna cele mai comune si evidente, dar ajung exact acolo unde isi doresc.

Ii privezi pe copiii tai de contactul social necesar. Sunt supraprotejati si izolati de lumea reala.

Cat imi place asta! Singura parte din “lumea reala” de care stiu si cu care scoala semana este inchisoarea sau armata. Unde altundeva esti clasificat in grupuri arbitrare, continuu supravegheat, testat si evaluat, privat de libera exprimare si expus unei tiranii meschine? (Oricine spune “La serviciu” are nevoie sa isi gaseasca un nou loc de munca.) Copiii mei traiesc in lumea reala. Ei intalnesc o gramada de oameni, sunt foarte deschisi si pot vorbi cu oricine. De asemenea au o gramada de prieteni de varsta lor. Grupul nostru de suport pentru copii care sunt educati acasa organizeaza iesiri dese la care participa adulti si copii de toate varstele, fiica mea cea mare canta cu Corul de copii din Vancouver si ia ore de desen, cealalta canta la pian si este intr-o echipa de dans si amandoua sunt membre ale trupei de circ pentru copii. Ele au timp pentru toate aceste contacte sociale, timp pentru a se intalni cu oameni care le impartasesc interesele tocmai pentru ca nu se duc la scoala.
Auzim multa flecareala pe tema “socializarii”. Unii oameni par sa ia de buna ideea ca acesta este un proces care nu poate avea loc decat in scoala, probabil necesitand o anumita cantitate de copii si supervizarea unor specialisti calificati , ca socializarea sa aiba loc. Prostii! Socializarea este calea prin care oamenii invata cum sa se comporte ca adulti in societate. A lua practic toti copiii si a-i izola de lumea adultilor de-a lungul intregii lor copilarii este pur si simplu cel mai stupid mod de a incerca sa faci asta, pe care cineva l-ar putea nascoci.
Sunt doua componente ale socializarii normale ale unui copil : observarea comportamentului adultilor si punerea in practica a ceea ce au observat. Copiii de astazi au o multime de oportunitati sa-si practice abilitatile sociale pe alti copii, dar au oportunitati extrem de limitate de a observa adultii interactionand normal. Majoritatea au spre examinare doar un parinte sau doi si pe profesorii lor. Ei nu sunt bineveniti in locurile in care adultii isi petrec in general timpul. Prin urmare de unde sa isi ia modelele? Ganditi-va putin acum : unde vad copiii multi si multi adulti interactionand, zi de zi? Exact: la televizor! Daca fetele mele sunt private de socializare pentru ca nu isi petrec toata ziua printre persoane care se poarta cum au vazut in “Tanar si nelinistit “ as zice “amin” la asta.
Unii sustin o teorie conform careia este o pregatire esentiala pentru copii sa fie brutalizati in curtea scolii. Sunt total impotriva acestei idei. Nimeni nu ar sustine ca e in regula sa lasi un copil de gradinita sa hoinareasca in trafic ca sa intelega mai bine cum sta treba cu masinile. O multime de studii stiintifice arata ca acei copii care se afla in medii de viata sigure, cresc si devin adulti stabili emotional si siguri pe ei, pe cand cei care sunt brutalizati devin de cele mai multe ori ca adulti victime sau brute ei insisi.

Care-i problema ta de fapt? Noi toti am fost la scoala si suntem foarte bine.

Chiar aveti impresia asta? Eu cred ca noi, ca si societate, nu suntem “bine” deloc si mai cred ca asta are mult de-a face cu scoala. Ca societate suntem o adunatura fragmentata si narcisista, cu o tendinta puternica de a ne supune neconditionat autoritatii “expertilor”. Avem prea putina conexiune cu ceilalti si compatiune catre altii, in mod special intre generatii diferite. Oamenii in varsta sunt in mod general dispretuiti, copiii sunt mai mult sfidati. Este chiar la moda sa vorbesti despre copii , chiar despre proprii copii ai cuiva, chiar in prezenta lor, cum ca ar fi revoltatori si brute. Aceiasi oameni care vorbesc asa au deseori tupeul colosal sa se mire ca adolescentii sunt atat de al naibii de ostili.
Merita mentionat si ca fiecare generatie de scolarizare acapareaza din ce in ce mai mult din viata copilului. Copiii de astazi isi petrec mult mai mult timp la scoala sau facand lucruri in legatura cu scoala, voi ati petrecut mai mult timp decat parintii vostri si tot asa. Acum o suta de ani, “anul scolar” dura cateva saptamani . Acum, in plus fata de cresterea prezentei scolii in viata copiilor, familiile se micsoreaza si accesul copiilor la lumea adultilor devine din ce in ce mai restrans, in timp ce televiziunea absoarbe restul timpului “liber”. Daca ai nostri copii sunt segregati de viata adultilor, este de asteptat sa devina foarte preocupati cu “presiunea gastii” , nu e de mirare deloc ca o sa li se para dificil sa isi gaseasca si ocupe locul in lumea adulta cand vine acea vreme, neavand o experienta in privinta asta si e din nefericire foarte predictibil ca vor exclude si ignora oamenii in varsta , aceia fiind exact oamenii care i-au exclus si i-au ignorat pe ei. Este aceasta o societate sanatoasa? Nu mi se pare.

• N.t. Exsita sute de universitati in lume care admit ba chiar cauta tineri educati acasa (vezi Stanford, de exemplu) pentru ca ii gasesc efervescenti intelectual. In general nu exsita diferente ale cerintelor dosarului de admitere intre copiii scolarizati si cei nescolarizati. http://homeschooling.gomilpitas.com/old ... Spages.htm
Bogdan, august 2002, TPD, a facut ABA la "Cristi's Outreach Foundation" .
vali
 
Posts: 397
Joined: Mon Feb 20, 2006 10:51 am

Postby Zugoor » Fri May 01, 2009 3:36 pm

Mi se pare o idee fantastica.Doar ca trebuie sa ai mult curaj sa o faci.Si o tara mai frumoasa,cu muzee si cluburi pt copii,si cu multe alte lucruri pe care eu mi le-as dori pt copiii mei.
Sigur,multi dintre noi o facem deja,dar in speranta ca vom ajunge in final la scoala. Eu nu am auzit pe nimeni in Romania care sa renunte de buna voie la scoala,pt educatie acasa.Daca exista.tot respectul meu.
Zugoor
 
Posts: 217
Joined: Mon May 01, 2006 9:29 pm
Location: iasi

Postby dora » Sun May 03, 2009 7:41 pm

Scoala parintilor
De ce m-am despartit de scoala publica
de Aura Musatescu



Sunt un parinte care am decis sa ma despart de scoala publica si sa imi educ copiii la domiciliu – adica sa fac homeschooling. Daca in alte tari acest lucru este posibil si incurajat, poate ar fi timpul sa se miste ceva si in Romania. Nu-mi este indiferent cine imi educa pruncii si pe mainile cui incape sufletul si mintea lor.


Desigur, ideea de a iti tine copiii acasa este din start nelinistitoare. Prejudecatile si argumentele contra ar putea curge neintrerupt.

Socializarea
Care va sa zica, scoala ajuta socializarea copiilor din acelasi segment de varsta. Cum? Foarte simplu, invatam sa vorbim cu “tovarasii” de clasa.

Capcana? Ce vorbesc copiii intre ei devine foarte important. Insa valorile pe care le impartim copiilor nostri s-ar putea sa nu fie universal valabile, pentru ca nu ne ghidam toti dupa acelasi model.
Ce se intampla, concret? Brusc, copilul simte nevoia acuta de a fi acceptat de un anume grup mai special – normal, face parte din noi dorinta de a apartine unui grup, de a fi acceptati de el. Pentru asta, va face tot ceea ce grupul cere. De aici nu e greu sa iti dai seama ce va urma. Dupa aceea auzi aceeasi scuza, devenita penibila de ceva timp, a parintelui: “nu mai stiu ce sa ii fac, i-am dat de toate, dar s-a schimbat “. Si este normal, deoarece, conform procesului de socializare, copilul se adapteaza la nevoile grupului si incepe sa ia parte la activitatile specifice lui. Nu este nimic rau in a avea un grup de prieteni, dar cu siguranta devine rau in momentul in care atitudinea devine cliseu – daca nu esti ca noi sau cu noi, nu esti de al nostru.

Cum socializez eu cu copiii mei si cum le dezvolt capacitatea de relationare? Vacantele la munte sau la mare, vizitele la manastiri si alte muzee, toate sunt puncte de intersectie cu alti oameni, alti parinti, copii de facturi diferite, cu care interrelationezi si te dezvolti, adaptandu-te, invatand in mod permanent unicitatea fiintei umane si mai ales diversitatea ei.

Independenta si clopotul de sticla
Vei spune ca pruncul va creste dependent de tine. Gresit – putina dependenta este necesara. Uite cat de multi copii traiesc cu cheia de gat. Ai sa razi si ai sa spui ca nu e nimic rau in asta, ca doar ai crescut la fel. Da? Si ai uitat ce ai facut pe ascuns? Sau tu ai fost copil model si de la scoala ai venit direct acasa si te-ai ocupat numai de teme ? Nu nega, ai avut partea ta de nonconformism, numai ca acum regulile s-au schimbat, conditiile s-au schimbat, iar daca faci comparatia cu ce a fost, gresesti si din start argumentele tale nu sunt valide.
Singura autoritate recunoscuta este parintele. Fara frica, ci cu respect fata de el creste copilul. Asa cum faci tu cu Dumnezeu. Nu a zis nimeni sa iti cresti copilul intr-un bol de sticla. Educatia acasa nu presupune, in mod automat, sa stai strict in casa. Ora de educatie civica se tine extraordinar de bine in parc. Ora de cunoastere a mediului – in gradina, in padure…

Competitia
Alta prejudecata – copilul tau nu va invata ce inseamna competitia.

Tu ai invatat asta in scoala, desigur, dar tot acolo ai invatat si sa nu iti placa oamenii mai buni ca tine. Competitia este o lectie peste care nu sare nimeni, pentru ca este in natura omului sa isi depaseasca mentorul.

Pot continua asa mult si bine. Sa imi pui intrebari si eu sa iti raspund. Nu vreau sa te conving ca alternativa pe care eu am ales-o este buna si pentru tine. Dar in ultima instanta, si tu faci acelasi lucru cand angajezi meditatori, pentru ca la scoala nu este timp sau profesorul nu este bun. Tot educatie la domiciliu se numeste.

Daca partea financiara iti permite si cunosti conceptele si instrumentele lor, o simpla organigrama si un bun feed-back, un scop bine stabilit, atunci alternativa la educatia in sistemul institutionalizat este educatia acasa. Mult mai bogata in varietate, in cunostinte si lucruri frumoase.


Sigur ca si in scoala publica se invata, dar acolo exista si o educatie subterana, « la negru», de care copilul tau nu poate scapa. Care? Sa insir cateva exemple banale: copil bagat cu capul in vasul de toaleta si tras apa de doua ori, colegul de banca cu un vocabular bun pentru un inceput de lectie de sexologie, fatuca ce a scapat noaptea la TV pe un program de adulti, povestind a doua zi ce ii facea nenea lu’ tanti care tipa, injuraturile care ajung o forma de salut.

Iti urez nervi tari si multa rabdare, pentru ca, din momentul in care copilul tau a invatat expresiile deja specifice, va trebui sa i le explici, altfel le va lua ca atare si le va ingloba bagajului sau emotional. Nu imi spune ca sunt exceptii, pentru ca nu mai sunt. A fost exceptie la primul copil, in momentul in care s-a extins la mai mult de trei elevi din zece, devine regula.

In alte tari, si in special in SUA, educatia la domiciliu nu este o utopie, ci o realitate in care oamenii au inteles ca a fi parinte este cel mai important lucru pe care il faci in viata. O slujba iti poti gasi oricand, ca esti gradinar sau contabil, ca esti pedagog sau medic, orice ai face, o faci pe langa singura slujba importanta, aceea de parinte.

Pentru ca altfel ai ramas insarcinata in mod gratuit. Dincolo de orice convingere stiintifica pe care o ai, nimeni nu a tipat in locul tau cand ai nascut si nimeni altcineva nu a stat noaptea treaz cand copilul era bolnav, nimeni nu ti-a tinut locul pe timpul sarcinii. Inca o data, nimeni nu o sa iti spuna ca nu ai stiut sa decizi pentru pruncii tai, dar pe ascuns te vor trage la raspundere.



1 2 inainte »
http://www.itsybitsy.ro/Articole/Lumea- ... 035-2.html
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby simona » Thu Mar 25, 2010 3:53 pm

simona
 
Posts: 50
Joined: Wed Oct 26, 2005 9:29 am
Location: Bacau

Postby dora » Fri Mar 26, 2010 2:07 pm

Părinţii contra statului
Autor: Oana Osman
Publicat: 16 Martie 2010
Vizionari: 12179;

Un precedent incredibil creat în cazul unei familii de germani ar da şanse şi românilor să primească azil poli­tic în SUA. La fel ca statul german, acuzat de gravă încălcare a dreptu­rilor civile, autorităţile române interzic educaţia copiilor la domiciliu.

Două măsuri esenţiale de reformă lipsesc din proiectul noii legi a educaţiei: legalizarea educaţiei la domiciliu (homeschooling), în prezent permisă doar în cazuri speciale de boală, şi introducerea unui sistem de vou­chere, prin care statul lasă la latitudinea părinţilor direcţionarea finanţării către furnizorii de servicii educaţionale (publici sau privaţi).

Neincluse de Ministerul Educaţiei în forma actuală a proiectului de act normativ, care va intra în dezbatere publică după o analiză în Guvern, cele două măsuri ar putea avea ceva mai multe şanse la Parlament. Deputatul PD-L Carmen Axenie a făcut deja primele demersuri pentru legalizarea educaţiei la domiciliu, convocând comisiile de educaţie din cele două camere, şi declară că intenţionează să susţină şi alternative de finanţare de tipul sistemului cu vouchere.

2 mil. Este numărul aproximativ al elevilor educaţi în prezent la domiciliu în SUA, în creştere spectaculoasă faţă de anii trecuţi.

2,8 mil de elevi sunt în întregul învă­ţământ preuniversitar din România, din care mai mult de două treimi în clasele primare şi de gimnaziu.

80% Este gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară din România. Rata abandonului depăşeşte 2% în învăţământul primar şi gimnazial.

Mai grav decât lipsa de bani, frecvent invocată de autorităţi, sistemul de învăţământ din România suferă de lipsa libertăţii. Părinţii au obligaţia de a plăti taxe, dar dreptul de a decide în privinţa educaţiei pe care o vor primi copiii este puternic îngrădită de autorităţi. Sistemul este dominat de centralismul statal, iar intenţiile actualului ministru, Daniel Funeriu, de a reorienta parţial finanţarea bugetară dinspre şcoală spre elev sunt insuficiente pentru rezolvarea problemelor fundamentale.

Finalizat de minister, proiectul noii legi a educaţiei ajunge zilele acestea la Guvern şi va sta o lună în dezbateri publice. Câteva măsuri reale de reformă, care ar restrânge actualul management etatist şi ar recunoaşte drepturi negate până acum celor care ar trebui să fie beneficiarii reali ai sistemului (părinţii/copiii), sunt omise în forma actuală a actului normativ, dar ar putea fi incluse ulterior de Parlament. Astfel, legalizarea educaţiei la domiciliu (homeschooling) şi introducerea unui sistem de vouchere prin care statul să lase la alegerea părinţilor direcţionarea finanţării către furnizorii de servicii educaţionale (publici sau privaţi), stimulând concurenţa între aceştia, sunt susţinute de un deputat al Partidului Democrat Liberal (PD-L), Carmen Axenie, pentru a fi incluse în reforma educaţiei. „Homeshoolingul este formula care lipseşte din legea Miclea. Este necesară legiferarea pentru a avea o reformă reală. Trebuie stimulat pluralismul educaţional prin susţinerea învăţământului particular, confesional, a alternativelor educaţi­ona­le. Un sistem de vouchere ar fi bun ca alternativă de finanţare“, spune Axenie.

Pentru educaţia la domiciliu, deputatul PD-L a avut deja o intervenţie în plen şi a început discuţiile cu parlamentarii din comisiile de învăţământ. „Am convocat comisiile de specialitate din ambele camere pentru a analiza aspectele concrete ale problemei. Cu colegii din comisia de la Camera Deputaţilor am discutat deja săptămâna trecută, când am trimis o scrisoare oficială şi ministrului Daniel Funeriu, întrebându-l dacă are în vedere soluţionarea problemei învăţământului la domiciliu şi sub ce formă“, precizează deputatul.

Cei 18 ani de acasă

România este printre puţinele ţări din Europa (doar Germania şi Slovacia au restricţii mai dure) care nu permite educarea copiilor la domiciliu decât în cazuri speciale de boală. Restricţia valabilă pentru părinţii români nu se aplică şi persoanelor cu cetăţenie străină stabilite în România, dacă în ţările lor de origine homeschooling-ul este permis.

Încălcarea acestui drept al părinţilor de a decide în privinţa educaţiei copiilor a adus deja Germania într-o situaţie extrem de jenantă. O familie de cetăţeni germani a primit, în premieră, la începutul acestui an, azil politic în Statele Unite, asemeni solicitanţilor din ţări aflate în război sau în care se exercită persecuţii grave împotriva populaţiei. Profesori de muzică, locuind într-o zonă liniştită şi cu o situaţie materială bună, soţii Uwe şi Hannelore Ro­meike erau departe de imaginea obişnuită a solicitanţilor de azil. Au decis însă să îşi părăsească ţara în 2008, după ce decizia de a-şi educa acasă copiii, cărora le puteau asigura cele mai decente condiţii de pregătire, le-a adus amenzi de peste 10.000 de dolari şi intervenţia poliţiei care le-a ridicat copiii din casă şi i-a escortat cu forţa într-o şcoală publică. Avocatul germanilor a arătat că Germania persecută părinţii care vor să îşi educe copiii acasă pe motiv că creează o „societate paralelă“, deşi majoritatea cercetărilor făcute în celelalte ţări dovedesc performanţele academice şi reuşitele sociale remarcabile ale copiilor educaţi astfel. Judecătorului american care a aprobat cererea de azil i s-au prezentat deciziile ridicole ale instanţelor germane: acestea acceptă homeschoolingul în cazul unor familii care călătoresc frecvent (exemplu: artiştii de circ), dar resping acelaşi drept părinţilor care vor să şi-l exercite din motive de conştiinţă.

În cazul familiei Romeike, motivul a fost dorinţa de a-şi creşte copiii în spiritul valorilor creştine, nerespectate, în opinia lor, în şcolile germane. Pentru alţi părinţi, alegerea homeshooling-ului este justificată de calitatea proastă a învăţământului instituţional, de dorinţa de a-şi feri copiii de influenţa unei educaţii puternic ideologizate, de mediul violent prezent în multe şcoli publice sau, pentru cei foarte bogaţi, de posibilitatea de a le asigura o pregătire în condiţii speciale acasă.

Românii, posibili solicitanţi de azil politic

Azilul politic acordat cetăţenilor unei ţări occidentale aliate, plasând-o astfel în compania deloc selectă a unor state precum Coreea de Nord în care se încalcă brutal drepturile omului, ridică pentru autorităţile americane probleme mult mai serioase. Precedentul ar putea fi folosit şi de cetăţeni ai altor ţări în care homeschoolingul este ilegal. Fără probleme s-ar putea califica şi românii, alături de slovaci, bulgari şi suedezi (cei din urmă au dreptul legal, dar condiţiile de autorizare fac practic imposibilă această formă de educaţie). „Nu putem ignora precedentul creat în SUA cu familia de germani“, spune Carmen Axenie.

Deputatul PD-L a decis să susţină legalizarea homeschoolingului după ce a aflat că o familie dintr-un sat din colegiul său refuză, din motive religioase, să îşi mai trimită copiii la şcoala din oraşul situat la mai mulţi kilometri depărtare, deoarece în staţia de autobuz sunt expuse permanent reviste cu conţinut pornografic. „Vor să îi educe acasă, plătind un cadru didactic, dar în oraş refuză să îi mai trimită. Mai sunt şi copiii cu părinţi plecaţi în străinătate, pentru care cadrele didactice sunt interesate să predea contra cost. Ar fi poate o şansă de a profesa şi a obţine venituri pentru mulţi specialişti în educaţie. Oricum, şi pentru stat este mai ieftină o astfel de alternativă decât înfiinţarea unei şcoli în sate cu doi-trei copii“, spune Axenie.

Singura portiţă găsită de părinţii români pentru a-şi educa acasă copiii este înscrierea la o şcoală din străinătate cu învăţământ la distanţă, variantă în care nu riscă sancţiuni din partea autorităţilor.

Carmen Axenie arată că în România există o tradiţie a „pregătirii în particular“, practicată în perioada interbelică în special de familiile foarte bogate, ai căror copii trebuiau să se prezinte însă la bacalaureat în şcolile publice, tradiţie întreruptă însă după instaurarea regimului comunist. În opinia sa, statul trebuie să îşi menţină o formă de control şi în acest sistem de educaţie, verificând periodic cunoştinţele acumulate de copii, dar evitând excesul de reglementare şi impunerea de condiţii de autorizare care să facă, de fapt, întregul sistem nefuncţional. Modelele de homeschooling acceptate în lume variază de la cele foarte reglementate din Europa şi din câteva state americane, în care autorităţile publice păstrează un control important, la cele în care statul nu intervine aproape deloc.

Rezultate mai bune acasă decât la şcoală

Succesul educaţiei la domiciliu este cel mai evident în Statele Unite, fiind ales în special de părinţii nemulţumiţi de şcolile publice. În prezent, aproape două milioane de copii americani sunt pregătiţi acasă (cât totalul elevilor educaţi în şcolile publice din nouă state mici). O cercetare realizată anul trecut a arătat că aceştia au obţinut scoruri cu 34%-39% mai mari decât elevii din şcolile publice la testele de cunoştinţe, frecventează bibliotecile mai des, au mai multe activităţi de socializare, folosesc computerul mai mult, dar se uită a TV mai rar, 71% merg la universitate, faţă de 69% dintre absolvenţii din şcolile publice, performanţele sunt mai puţin influenţate de venitul părinţilor şi de educaţia acestora, iar rezultatele la teste sunt la fel de bune în statele cu control ridicat din partea autorităţilor ca şi în cele cu cerinţe minime Nu în ultimul rând, costul educaţiei la domiciliu este de zece ori mai mic pentru un elev decât într-o şcoală publică (550 de dolari pe an, faţă de peste 5.300 de dolari).

Copii educaţi acasă nu au nici probleme de socializare. Învaţă să socializeze în pre­zenţa adulţilor şi au activităţi în care interacţionează cu alţi copii.
Carmen Axenie, Deputat PD-L



Rezultate la teste
Copii educaţi în SUA la domiciliu obţin rezultate mai bune la testele de cunoştinţe decât cei din şcolile publice, atât la citire, cât şi la matematică, iar diferenţa de per­formanţă între fete şi băieţi este mai mică.



OPINIA SPECIALIŞTILOR

Reforme dificile

Ionut Sterpan, coordonator programe Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI), doctorand în filosofie politică la Central European University, Budapesta

Trebuie sa înţelegem trei lucruri. Primul, unde ne aflăm: într-un sistem socialist în care statul stabileşte scopurile educaţiei si administrează mijloacele. Practic, învăţământul public este un dezastru; doar meditaţiile, internetul şi alte manifestări ale libertăţii îi atenuează consecinţele catastrofale. Al doilea, unde ar trebui să mergem. Îmi amintesc întâmpinarea pe care mi-a făcut-o Horia Terpe acum şase ani în clădirea Ministerului Culturii: „Bine ai venit într-o instituţie care nu ar trebui să existe”. Privatizarea învăţământului trebuie gândită pe două dimensiuni, a liberalizării serviciilor de furnizare, dar şi de evaluare, astfel încât standardele de educaţie însele să emearga liber pe piaţă. Al treilea, de ce reformele de pe acest traseu, inclusiv homeschoolingul, sunt dificile. Pentru că este în interesul celor aflaţi în poziţia de administratori ai resurselor să le administreze în continuare. Ei întreţin permanent retorica falsă că învăţământul are nevoie de bani, când de fapt el are nevoie de libertate. Sigur, iniţiativa apăruta din randurile partidului popular, privind homeschoolingul este salutata şi de libertarieni. Propunerea tulbură iluzia părinţilor-electori că statul îi scuteşte de răspunderea morală pentru viitorul copiilor şi foloseşte valoarea familiei pentru a recupera o libertate confiscată de stat. Mă îndoiesc însă că va ajunge departe.

Valori clasice pierdute

Ionela Bălţătescu, membru Institutul Ludwig von Mises Romania, cercetător Institutul de Economie Mondială (Academia Română), doctorand economie Univ. Juan Carlos, Madrid

Problemele învăţământului de masă (în combinaţie cu legile care obligă copiii şi părinţii să participe într-un astfel de sistem) nu sunt doar locale şi de management, ci de filosofie a sistemului, filosofie ce concordă profund cu spiritul ingineriei sociale, care în prezent stă la baza proiectelor şi măsurilor politice economice de pretutindeni, fie că sunt sisteme totalitare sau democrate. Prin învăţământul de masă, spiritul acesta al ingineriei sociale s-a extins şi asupra persoanei, a omului ca entitate, şi s-a concretizat în primul rând în negarea naturii umane şi în încercarea de a o schimba şi/sau reconstrui pe alte baze – de a o face „predictibilă” – visul dintotdeauna al inginerilor sociali.

Conspirativ sau nu, intenţionat sau nu – logica, filosofia şi rezultatele învăţământului de masă indică faptul că acesta rămâne unul ideologizat şi ideologizant. Idealurile sociale şi politice ale vremii ajung într-o formă standardizată şi necritică pe băncile învăţământului de masă, fie că este vorba de idealul naţionalist, de valorile euro-atlantice sau de corectitudinea politică.

Diferenţa fundamentală a învăţământului de masă actual, în raport cu educaţia clasică (care era asigurată în mod tradiţional de părinţi sau tutori) constă în erodarea şi, în final, răsturnarea valorilor tradiţionale şi respingerea creştinismului ca element central al civilizaţiei occidentale (secularizarea). Locul valorilor tradiţionale clasice a fost luat de nihilism, relativism, corectitudine politică, acestea din urmă fiind prezentate în mod fals ca filosofii ale toleranţei şi fiind instituţionalizate prin legile împotriva discriminării „minorităţilor” (legi care, în fond, implică nerecunoaşterea drepturilor „majorităţilor” paşnice de a se comporta firesc, în acord cu propriile credinţe). Meritul formativ al educaţiei clasice constă, în primul rând, într-un anumit tip de raportare la valori şi norme, care nu poate fi înţeles în afara asumării creştinismului. Virtuţile nu sunt dobândite formal ca simple reguli şi constrângeri exterioare, sociale, ci acestea se nasc prin educarea inimii şi a minţii în spiritul iubirii de oameni şi a lui Dumnezeu.

Deşi homeschooling-ul actual nu este automat legat de educaţia clasică, mulţi dintre practicanţii acestui tip de învăţământ au adoptat în prezent curriculumul educaţiei clasice. Recunoaşterea legitimităţii homeschooling-ului înseamnă recunoaşterea drepturilor acelor părinţi care decid să-şi protejeze copiii de efectele devastatoare, spiritual şi moral, ale filosofiilor la modă – relativismului moral, nihilismului – şi de „revoluţia sexuală” şi educaţia sexuală à la Kinsey, care au pătruns treptat şi în şcoli. Şi nu în ultimul rând, homeschooling-ul ar fi poate şansa cea mai bună de a trece de la filosofia ingineriei sociale către filosofia unei societăţi libere – ar putea constitui baza consolidării unui liberalism autentic.

Reformă pro-piaţă

Gabriel Staicu, Lect. univ. dr., Academia de Studii Economice (ASE), membru fondator al Centrului pentru Economie şi Libertate (ECOL)

Deşi a fost şi continuă să fie declarată de clasa politică o prioritate naţională, educaţia se dovedeşte tărâmul experimental al celor mai neavenite idei, în care copiii şi părinţii sunt cei care trebuie să facă faţă unui vaste şi perpetue incertitudini întreţinute de minister. Radiografierea stării învăţământului românesc scoate la iveală falimentul managementului etatist, la fel ca în multe alte domenii sociale în care statul este profund implicat, precum sănătatea, infrastructura, securitatea publică etc.

Să fie subfinanţarea cauza primordială a tuturor neajunsurilor din acest domeniu? Eu consider că nu. Atâta timp cât managementul birocratic este centrat pe dimensiunea costurilor şi pe procentul din PIB alocat de guvern, adică pe eforturi, şi nu va avea în vedere şi indicatori de efect, nu se va putea ajunge la o educaţie de calitate. Însă, aşa cum magistral demonstra Ludwig von Mises, în administraţia publică nu există preţ de piaţă pentru rezultate, iar acest lucru face imposibilă operarea sectorului public după criteriul de profit/pierdere, asemeni celui privat. A nu se înţelege că educaţia nu are valoare pentru individ, ci că valoarea acesteia nu poate fi evaluată prin tranzacţii pe piaţă. Astfel, testul succesului sau falimentului ce operează în sectorul privat şi care este instrumentul fundamental de dovedire a utilităţii sociale a unei activităţi anume, nu poate fi aplicat şi în sectorul public de învăţământ.

Prin natura sa, monopolul rigid al statului eşuează în a crea compatibilităţi între de oferta de abilităţi şi cerere, între învăţământ şi piaţa muncii. În loc să avem parte de un sistem flexibil în raport cu dinamica economiei, învăţământul actual reprezintă mai mult o pârghie prin care statul centralist acţionează asupra psihologiei sociale şi este o piedică în calea dobândirii şi exercitării libertăţii individuale.

Dacă acceptăm că aranjamentul instituţional actual, caracterizat prin centralism şi uniformizare, nu generează suficiente stimulente de îmbunătăţire a calităţii serviciilor educaţionale, de inovare şi perfecţionare a tehnicilor educaţionale sau a infrastructurii şcolare, atunci care ar fi soluţia mai bună. Aruncând o privire de ansamblu asupra direcţiilor de reformă din diferite locuri de pe glob, vom constata că, deşi conţin anumite particularităţi, ele sunt construite în jurul unor componente cheie: promovarea alegerii în rândul consumatorilor de servicii educaţionale şi a concurenţei între furnizorii acestora.

Este corect ca părinţii să aibă dreptul de alegere a şcolii şi să o finanţeze pe cea considerată a fi mai bună pentru copilul lor, indiferent ca este publică sau privată? Atunci, cum poate fi interpretată posibilitatea ca anumite şcoli mai puţin solicitate să-şi închidă porţile deoarece „clienţii” lor îşi orientează preferinţele către altele mai performante? Soluţia găsită în multe alte părţi ale lumii şi pe care o susţin este o reformă pro-piaţă, adică crearea unei pieţe concurenţiale de servicii educaţionale prin încurajarea ofertei private reale la toate treptele de educaţie. Cineva ar putea spune că există ofertă privată, dar, din păcate, alternativa privată este doar în sfera finanţării, pentru că şcolile private, pentru a putea fi acreditate şi funcţiona legal, trebuie să se adapteze şi să îşi modeleze regulile de funcţionare după „chipul şi asemănarea” celor de stat. De ce să fie ministerul cel ce stabileşte câtă şi ce fel de educaţie trebuie să primească fiecare copil? Oare nu aceste reguli au dus şcoala românească la acest faliment?

Trebuie să recunoaştem că, în loc să stimuleze formarea de competenţe, regulile de până acum au generat în rândul elevilor o adevărată (diplomo)scleroză. În absenţa certificării ministeriale, unele diplome vor garanta competenţe, în timp ce altele vor fi doar simple hârtii. Astfel, încetând a mai fi modelate de stat, şcolile private sunt nevoite să îşi adapteze serviciile educaţionale la cererea beneficiarilor şi la semnalele mediului economic. Doar aşa putem apropia din nou şcoala de piaţa muncii.

Educaţia şi statul

Cosmin Marinescu, Conf. Univ. Dr. Academia de Studii Economice (ASE), coordonator al Centrului pentru Economie şi Libertate (ECOL)

Aproape toate sistemele educaţionale sunt, în prezent, adevărate bastioane prin care statul conduce mersul societăţii. Cu foarte puţine excepţii, educaţia formală este finanţată, reglementată şi furnizată de către guverne. Practic, din punct de vedere instituţional, educaţia formală este un veritabil monopol al statului. De aceea, educaţia (de stat) asigurată chiar de guvernele democratice ale celor mai dezvoltate ţări nu diferă fundamental, în concepţie şi organizare, de învăţământul (dialectic) din ţările foste socialiste. Şi într-un caz şi-n celălalt, cineva le spune celorlalţi ce este şi cum trebuie să se facă educaţia. De altfel, istoria ne arată că, atât în cazul sistemelor politice totalitare cât şi în cele democratice, şcoala publică a fost „mâna vizibilă” prin care statul a căutat continuu să insufle „ordine” în minţile oamenilor.

Nu a fost, însă, dintotdeauna aşa. Începând de pe la 1840, în America a avut loc o vastă campanie de înlocuire a sistemului particular, divers şi extins, cu sistemul aşa-numitei „educaţii gratuite”, de fapt, şcoli în care părinţii şi orice contribuabil achitau costurile indirect, prin impozite, în loc să le achite direct prin taxe şcolare şi cotizaţii. Potrivit celebrului profesor E.G. West, care a studiat în detaliu dezvoltarea rolului statului în învăţământ, această campanie nu a fost condusă de părinţi nemulţumiţi, ci "în primul rând de profesori şi oficiali guvernamentali". În Marea Britanie, ca şi în Statele Unite, învăţământul era aproape universal înainte ca guvernul să preia controlul. De fapt, guvernul a intervenit ca urmare a presiunilor profesorilor, birocraţilor şcolari şi a intelectualilor „de bine”, mai degrabă decât a părinţilor. Iar concluzia este că, prin „naţionalizarea” şcolii, calitatea şi diversitatea din educaţie au scăzut.

În zilele noastre, la douăzeci de ani de la destrămarea regimului comunist, şcoala românească ascultă la fel de mult de comenzile de la centru; profesorii sunt plătiţi la fel (de uniform), adică în lipsa oricăror criterii de diferenţiere prin competenţe; manualele şcolare au rămas anchilozate în principiul lecţiei „gata de memorat”; elevii îşi caută devenirea, pe bună dreptate, în educaţia informală, descătuşată de explozia media şi a internetului; „6% din PIB pentru educaţie” a fost parcă dintotdeauna leitmotivul eşecului, cu iluzia că, dacă ar deveni mai mare peste noapte, bugetul statului ar înceta să mai fie „gaura neagră” a banilor contribuabilului; în sfârşit, şcoala românească este mai degrabă instituţia ministerului şi a profesorului, decât una a elevului şi a familiei, care ar trebui să fie adevăraţii ei beneficiari.

Situaţia cu care ne confruntăm în prezent şi deficienţele acumulate în trecutul recent demonstrează eşecul modelului actual al şcolii româneşti, al centralismului statal în educaţie. Problema educaţiei nu poate fi rezolvată cu mai mulţi bani de la bugetul statului. Mai mult nu înseamnă mai bine, nici măcar în privinţa bugetelor şcolare. În educaţie, nu banii lipsesc, ci piaţa pe care aceştia să circule, prin stimulente antreprenoriale, concurenţă între şcoli şi responsabilitate morală.

Problema fundamentală a şcolii româneşti ţine de imposibilitatea ca sistemul centralizat al educaţiei de stat să se adapteze la sistemul descentralizat, concurenţial, al pieţei muncii. Nu administratorii şi birocraţii şcolari ori politicienii trebuie să spună de ce calificări şi competenţe profesionale are nevoie economia, ci numai piaţa.. Altfel, educaţia este scoasă din sfera mijloacelor economice şi transplantată, prin centralizare educaţională, adică prin solidaritatea forţată a impozitării, în mijloc de prezervare a status-quo-ului statal…

Programul politic aflat în prezent la putere ne spune că importantă este finanţarea elevului şi nu a şcolii, deoarece „calitatea educaţiei contează mai mult decât tipul furnizorului acesteia”. În acest caz, soluţia automată ar trebui să fie introducerea voucherelor pentru educaţie, ca mecanism menit să potenţeze concurenţa dintre furnizorii de servicii educaţionale, publici şi privaţi. Dincolo de pericolul iluziei întreţinute de Milton Friedman – că şi pe bani publici s-ar pune în mişcare o piaţă adevărată, ce ar putea fi greşit în încurajarea alegerii şi concurenţei în educaţie?!

Este, bineînţeles, o întrebare retorică, ce nu necesită a invoca dreptul fundamental al părinţilor de a decide asupra aspectelor din viaţa copiilor lor. Până şi convenţiile internaţionale susţin acest „drept natural”: de exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului arată că: „...părinţii au dreptul prioritar să aleagă felul educaţiei pe care o va primi copilul lor”, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că „...în exercitarea funcţiei de educare şi predare, statul va respecta dreptul părinţilor de a asigura acea educare şi predare în conformitate cu convingerile lor filozofice şi religioase.”

Iar dincolo de ceea ce este „drept” stă chiar „eficienţa”: părinţii sunt cei mai capabili să aleagă şcoala se potrivită copilului lor. Ei cunosc cel mai bine nevoile copiilor lor, cu siguranţă mai bine decât birocraţii şi teoreticienii educaţionali. Părinţii au atât un mai mare interes în educarea copiilor lor, cât şi o mai profundă cunoaştere a posibilităţilor şi nevoilor acestora decât oricine altcineva. Reformatorii din educaţie pornesc de la premisa nefastă că părinţii nu sunt interesaţi de educaţia copiilor lor şi nici nu au competenţa de a decide şi alege pentru ei. În realitate însă, atunci când statul ar elibera educaţia din frâiele monopolului său, până la nivelul absolut al demnităţii familiale, părinţii ar fi cei mai buni „inspectori şcolari” ai copiilor lor, continuu omniprezenţi şi individual informaţi. Iar în acest context, homeschooling-ul apare drept forma naturală, firească, de renaştere a familiei prin şi odată cu educaţia liberă.

Aici, educaţia liberă înseamnă libertatea de alegere, care fiinţează drept concept esenţial al oricărei reforme. Educaţia nu se face într-o manieră unică şi indiscutabilă, fapt ce implică, în mod natural, diversitatea serviciilor educaţionale. Aşadar, educaţia bazată pe alegere şi competiţie este un rezultat normal şi de dorit. Căci altfel, şcoala nu poate spera că va conduce la libertate, autonomie şi responsabilitate în societate, fără a dobândi, mai întâi ea însăşi, aceste virtuţi.

http://www.capital.ro/index.php?section ... dium=email
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI


Return to GRADINITE,SCOLI, UNIVERSITATI

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest