Spectrul autist in literatura beletristica

Moderators: camel, moderators

Postby caro » Sat Oct 07, 2006 11:10 pm

Intâmplarea ciudată a unei claseŞi pe cînd clasa vuia, băieţii se băteau, îşi aruncau cărţile, îşi rupeau copertele la caiete sau călcau în picioare creta, intră cu geanta sub braţ Fasolă, nefericitul măscărici. Dar de data asta faţa lui grăsuţă şi plină de bube, inocentă ca luna plină, era puţin
înspăimîntată.
-Bă... zise el trăgîndu-şi sufletul, dar nimeni nu-1 asculta.
- Fa-so-li-că, începură băieţii să scandeze, pe cînd el îşi scotea atît de cunoscutul balonseide albastru, tăiat de o sută de ori cu lama şi cusut tot de atîtea ori de prea-harnica lui mamă.
Dar asta n-avea absolut nici o importanţă.
- Lăsaţi bancurile - zise el. Era aşa de trist, încît se opriră cu
toţii.
- Ce ai? - îl întrebară, pe cînd alţi cîţiva îi agăţau pe spate
o foaie de hîrtie cu o mulţime de porcării.
- Terminaţi - le zise. S-a sinucis.
Şi cum după asta nu pufni în rîs, clasa începu să plutească
într-o linişte colosală.
- Cine, mă? - îl întrebă candidă fata cea mai frumoasă din clasă, oh, şi ce obraji roşii avea şi ce ochi şi ce gură şi aşa mai departe. Adevărul e că era foarte, foarte drăguţă.
-Visu'. Visulică.
- Ce ? - întrebară mai mulţi deodată. Visulică nu era la şcoală, dar asta nu însemna neapărat că s-ar fi sinucis. Zău că nu însemna aşa ceva. Cam în felul ăsta îi răspunseră toţi.
- Am fost ieri pe la el. Vă spun, maică-sa era...
- Cum s-a sinucis ? întrebă o fată de-ajuns de drăguţă, ea era Cadîna, aşa cum mortului îi ziceau Visu' şi prietenului nostru -Fasolică.
-Sub tren. Cică le-a lăsat o scrisoare, nu-ştiu-ce...
- Hai, mă, vorbeşti serios ? - începu un băiat solid şi ţigănos.
- Nu-mi arde de glume răspundea Fasolică şi celălalt îl întreba pe alt ton: Chiar, chiar vorbeşti serios ? - îţi zic că n-am chef de glume, şi tot aşa mai departe.
Mai mult nu ştia nici el. Atît. Şi povesti de o sută de ori tot ce ştia.
- Visu'... ziceau fetele. Nu-mi închipui. Era o prezenţă fami¬liară, ziceau ele, deşi Visulică trecuse mereu nebăgat în seamă. Dacă te gîndeşti bine, dintre băieţii clasei, numai el era capabil să se sinucidă. Din dragoste ? se întrebară ele. Fiecare se simţea gata să-şi ia răspunderea unei asemenea sinucideri. Numai Frumoasa, care era din întîmplare şi naivă, credulă, în sfîrşit -grozavă, nu-şi putea veni în fire. Visu' era o prezenţă liniştitoare, repeta ea. Dar în patru ani, nu schimbaseră amîndoi o sută de cuvinte. în viaţa lui nu schimbase Visu' cu o fată o sută de cuvinte. Maximum douăzeci. Maximum. Deşi era băiat drăguţ. Şi inteligent. Şi spiritual.
Se căznea să-i găsească o mulţime de calităţi.
- Săracu', zicea ea, săracu'. începu şi prima oră.
- De ce lipseşte Aricescu ? - întrebă profesorul de chimie, un om de la ţară care nu prea ştia de glumă.
- S-a sinucis - zise Fasolică şi toată clasa începu să murmure. Şi profesorul nu ştia ce trebuie să facă în asemenea situaţie,
nu era pregătit, aşa că zise „Ei, gata" şi scoase la tablă pe primul nenorocit. Acesta era afectat aşa de tare de moartea lui Visu', încît nu putu îngăima două vorbe.
- Eram prieteni, zise el diplomat şi profesorul - de tot certat cu psihologia - îl crezu şi îl trecu la loc.
-Ei, asta-i, spuse, dacă s-ar sinucide cîte unul în fiecare zi ar însemna să nu mai facem lecţii ?
- Ne-ajută Visu' şi după moarte, făcu un spirit colegul de bancă al Frumoasei şi ea zîmbi, fiindcă nu putea rezista spiritelor
reuşite.
întîrziaţii porniră spre banca lui Fasolică, pentru a culege toate informaţiile şi profesorul simţea în fundul minunatului său
suflet rustic că n-are ce face.
- O aventură sentimentală, zicea bunul prieten al lui Visu', poreclit Vînă-de-bou, care afirma sus şi tare că nu crede baliver¬nele bietului Fasolă. Dar credea; avea cu toate astea chef să rîdă şi nu să păstreze acum momente de reculegere. Avea o prietenă la Bucureşti. Una Carmen. (Dar în realitate, Visu' n-avea nici o prietenă la Bucureşti pe care s-o cheme Carmen; îşi trimitea singur scrisori prin poştă de la această iluzorie iubire.) L-o fi trădat, zicea Vînă-de-bou absent, cu venele bra¬ţului spărgîndu-i pielea.
Cadîna era şi ea foarte şocată. Să se sinucidă, se gîndea -auzi, să se sinucidă. Nu mă aşteptam. Deşi, dacă te gîndeşti... Era la urma urmei băiat bun - îi zise Frumoasei, care aprobă
tristă. Era...
- Formidabil! - explodă copleşit de durere Ţiganu', am jucat acum două luni, ce două luni - una, trei săptămîni - un tenis cu el. Juca aproape bine. Zău, mă...
Cuvintele astea spuneau aşa de multe despre nefericita soartă a unora, despre mizeria umană în general, încît renunţă să
continue.
„Precis - îşi zicea Cadîna, precis că din cauza mea s-a sinucis. Nu mă prinsese el, anul trecut, din greşeală, de mînă cînd eram la film? Săracu', îmi pare rău că nu l-am iubit."
Săracu'! spuse tare.
Orele trecură la fel. „Bine-ar fi să le dea cît mai des prin gînd să se-arunce sub tren", ţipa colegul de bancă al Frumoasei,
„că am duce-o-ntr-o chiuleală! " Şi Frumoasa rîdea, fiindcă-i plăceau spiritele reuşite. -Săracu'! - zise totuşi.
Şi a doua zi primiră, întreaga clasă, o scrisoare.
- De la Visu' - îşi ziseră. Şeful clasei, Barosanu', o luă şi se urcă pe catedră.
- Tăceţi! - le strigă. Daţi-o dracului de treabă.
- Citeşte-o cu intonaţie - zise prietenul Frumoasei. -Du-te-n mata, îi şuieră Barosanu'.
„Precis că le va explica. Le va spune că s-a sinucis fiindcă niciodată nu l-am înţeles." Cadînei îi era oarecum frică, dar se simţea şi foarte mîndră. Un început bun - îşi spunea.
Şi Barosanu' deschise plicul, cu grijă, băgînd un creion în deschizătură.
Dar înăuntru găsiră o foaie albă.
caro
 
Posts: 58
Joined: Wed May 31, 2006 11:21 am

Postby Magister » Mon Nov 27, 2006 12:14 am

Va rog verificati daca traducerea din 'semnatura' mea e "literar-sugestiva"... toata cartea e intr-o engleza curgatoare, poetica din sec.19...

http://thoreau.eserver.org/walden00.html

"I do not propose to write an ode to dejection, but to brag as lustily as chanticleer in the morning, standing on his roost, if only to wake my neighbors up." Henry David Thoreau - Walden
n.1974, recent Dx - sindrom Asperger
"Nu imi propun sa scriu o oda decaderii, ci sa ma laud cu placerea cocosului cantator dimineata, cocotat peste cuibar, chiar numai pentru a-mi trezi vecinii" Henry David Thoreau - Walden
Magister
 
Posts: 235
Joined: Tue Jun 06, 2006 9:24 am
Location: Bucuresti

Postby caro » Mon Nov 27, 2006 8:23 pm

Veerificaat ! Meergeee! Uuurmatoarea va rugam !
caro
 
Posts: 58
Joined: Wed May 31, 2006 11:21 am

Postby Magister » Fri Dec 08, 2006 2:48 am

Citat din memorie dintr-un SF memorabil (A&B Strugatski)

"A incerca sa accelerezi dezvoltarea <unui popor lent, integrat cu mediul sau> e ceva la fel de inutil ca a incerca sa grabesti cresterea unui copac, sa zicem un stejar, tragandu-l in sus de ramuri" - un Progresor
n.1974, recent Dx - sindrom Asperger
"Nu imi propun sa scriu o oda decaderii, ci sa ma laud cu placerea cocosului cantator dimineata, cocotat peste cuibar, chiar numai pentru a-mi trezi vecinii" Henry David Thoreau - Walden
Magister
 
Posts: 235
Joined: Tue Jun 06, 2006 9:24 am
Location: Bucuresti

Postby Magister » Thu Feb 22, 2007 10:32 pm

Sadoveanu ? in Nicoara Potcoava, tin eu bine minte ?
"Dumnezeu a dat cuvinte omului ca sa-si poata ascunde gandurile"
n.1974, recent Dx - sindrom Asperger
"Nu imi propun sa scriu o oda decaderii, ci sa ma laud cu placerea cocosului cantator dimineata, cocotat peste cuibar, chiar numai pentru a-mi trezi vecinii" Henry David Thoreau - Walden
Magister
 
Posts: 235
Joined: Tue Jun 06, 2006 9:24 am
Location: Bucuresti

Postby Magister » Wed Aug 15, 2007 8:45 pm

John Steinbeck - Pasunile Raiului (vreo 4-5 personaje cu diverse aspecte ale Spectrului... ?)
Heinrich Boell - Onoarea pierduta a Katharinei Blum
n.1974, recent Dx - sindrom Asperger
"Nu imi propun sa scriu o oda decaderii, ci sa ma laud cu placerea cocosului cantator dimineata, cocotat peste cuibar, chiar numai pentru a-mi trezi vecinii" Henry David Thoreau - Walden
Magister
 
Posts: 235
Joined: Tue Jun 06, 2006 9:24 am
Location: Bucuresti

Postby dora » Wed Dec 05, 2007 2:52 pm

Apararea Lujin - Nabokov, Vladimir


Citeodata inadaptarea existentiala se confunda cu autismul. Lujin, eroul din romanul lui Nabokov, constata ca lumea din jur devine frecventabila doar daca o transforma intr-o tabla de sah. Gambiturile si strategiile pe saizeci si patru de patrate functioneaza in locul vietii obisnuite, compunind un univers paralel si totodata un refugiu pentru tinarul stampilat ca necorespunzator inca din primii ani. Agresiunilor de tot felul el le raspunde prin combinatii de campion mondial, fara sa suspecteze ca, la un moment dat, luciditatea si dementa isi vor da mina pentru a-i grabi sfirsitul.
Captiv al unor mecanisme pe care el singur le cunoaste, Lujin intilneste pina la urma adversarul capabil sa-i strapunga armura si sa-l dezbrace de stratul protector. Sinuciderea lui e o forma de depunere a armelor. Naveta intre real si fantastic devine tot mai greu de urmarit, iar jocul de sah se preschimba din adapost in stapin tiranic si nepermisiv.
http://www.librariilehumanitas.ro/produ ... ujin/2445/


Pace şi bine!
Acest titlu îmi suna cunoscut din vagi recenzii de pe vremea lui tata Noe, dar şi dintr-un film recent intitulat cred Şahistul cu un scenariu adaptat după romanul lui Vladimir Nabokov. Evident că filmul scăzuse intensitatea finalului prin relevarea moştenirii şahistice a lui Lujin şi printr-o vagă pomenire a procedeului numit Apărarea Lujin care ar fi adus până la urmă un câştigător în celebra sa partidă neterminată.

Un prieten, dispus uneori să-mi asculte lecturile în progres, m-a încurajat să-i spun rapid despre subiect şi dacă merită să citească această carte. De altfel, cred că putem convinge un număr indefinit de oameni la lectură dacă reuşim să stârnim curiozitatea unuia dintre prietenii noştri ale căror preocupări îndeobşte evită asemenea teme.

Este ca în povestea cu Iona care trebuia să facă oraşul Ninive să se pocăiască într-un termen foarte scurt. Chibzuit, a mers la rege, nu la fiecare dintre locuitorii cetăţii, altfel nu ar fi convins probabil pe nimeni. Oamenii s-au pocăit, majoritatea, de spaima regelui, nu din convingere. Aşa şi aici, dacă reuşesc să conving una dintre figurile importante de pe tabla de şah a lecturii, voi mişca toţi pionii indecişi spre o anume carte. De pildă spre Apărarea Lujin a lui Nabokov.

Este un bildungsroman care intră destul de greu în substanţa vieţii lui Lujin, debutând cu câteva zeci de pagini descriptive ori de presupoziţii despre ce ar fi însemnat viaţa copilului Lujin. Impresionează acum caracterul său retras, modul cum se izolează şi refuză orice comunicare cu colegii de vârsta lui. Are clar o fire predispusă spre autism şi îşi duce viaţa într-o suferinţă şi retragere continuă. Mă gândeam că deja autorul prefigura conflictul dintre lumea superficială şi cea profundă în care se va adânci şi Lujin.

Superficial, profund! De ce pomenesc aceste cuvinte? Să încep cu un paradox. Când mergeam cu autobuzul am auzit un elev care se lăuda că a luat zece la nuş’ ce materie după care a tras o înjurătură înfiorătoare. Poate că era un potenţial premiant la învăţătură, dar sigur un repetent încăpăţânat la capitolul educaţie. Şi reflectam că şcoala este doar o canava de informaţii în majoritatea lor inutile, dar un suport excelent pentru dezlănţuiri barbare incredibile. Şi culmea, asta se cheamă socializare!

Cred că şcoala este una dintre cele mai mari gogoşi inventate de oameni. Mari filosofi ori artişti nu pot rezolva problema comunicării dintre oameni sau o numesc ca principală sursă de conflicte, în schimb şcoala pretinde găsirea panaceului universal, învăţarea a câte puţin din tot. Altfel zis, şcoala ne transformă în sportivi de locul optzeci, în matematicieni de colţ, în analişti literari bâlbâiţi, în fizicieni mofluzi care redescoperă oul lui Columb. Şi acestor forme superficiale, de iniţiere vagă li se răspunde pe măsură de către elevi prin tot felul de măsuri de copiere, prin referate furate, prin indolenţă, prin abandon.

Dar ce îl priveşte asta pe Lujin? Problema începe în recreaţie. Neputinţa şcolii de a transmite civilizaţia sau felul rigid în care o face presupune forme traumatizante din care, pentru a evada, tinerii educabili scornesc tot felul de găselniţe. Printre ele – chinuirea câte unui coleg lipsit de apărare, prin porecle, prin violenţe, prin forme de izolare şi respingere.
Este ceea ce se întâmplă şi cu Lujin, copil care trăieşte un adevărat coşmar în şcoala Balaşevski din Petersburg.

Are şansa însă într-una din vacanţe să descopere jocul de şah şi, din acel moment, diversitatea lumii nu mai are importanţă pentru el. Ajunge să trăiască prin şah aşa cum sunt şi azi numeroşi oameni care nu mai trăiesc decât prin intermediul unui joc, să zicem Counter Strike sau Second Life. O obsesie care, dacă ar fi fost dezvoltată azi, ar fi dus la integrarea lui Lujin în categoria gamerilor înrăiţi. Sau privind prin perspectiva sportului profesionist, Lujin l-ar fi făcut să devină unul dintre atleţii de top ai minţii.

Noua pasiune a copilului şi mai ales marele său talent îl fac să fie repede apreciat, să fie chemat la numeroase turnee, din ce în ce mai grele şi în curând ajunge un Wunderkind al şahului mare. Este luat prin forţa unor împrejurări neprielnice în custodia unui anume Valentinov, un escroc care ştie să-l îndepărteze de familie şi să-l expună ca la bâlci prin toată Europa cât timp se află în starea de copil-minune. În fond îi creează o altfel de formă de izolare decât cea a copiilor de la şcoală, din nou i se refuză orice formă de comunicare şi mă gândeam că gratiile unui copil-minune obligat să dea reprezentaţii sunt formate din automatismele şi aplauzele publicului său.

Ulterior, acest diabolic Valentinov îl abandonează pe Lujin deşi rămăsese printre jucătorii mari ai Europei. Este însă doar un aspirant la titlul mondial, cu o vagă speranţă a unei evoluţii spectaculoase viitoare. Protagonistul ar putea fi integrat acum în categoria autiştilor cu un sindrom special ce pot fi genii într-un anumit domeniu şi cvasiidioţi ca fiinţe sociale. Cred că autiştii sunt oamenii unui singur joc, pe când cei normali sunt poliludici sau, rareori, antiludici. În fond şi omul de lume practică nişte jocuri sociale, însă fără ambiţii de performer.

După câţiva ani apare cel de-al treilea tutore al său – după tată şi Valentinov – în persoana viitoarea sale soţii Lujina. Există oameni care au nevoie de tutori toată viaţa, fără protecţie sunt expuşi sălbăticiei primului venit.

Logodnica sa nutreşte însă convingerea că Lujin are de fapt o boală datorată şahului şi de aceea – urmare şi unui sfat medical greşit – îl îndepărtează hotărâtă de şah, propunându-i în schimb o lume stupidă de petreceri printre aristocraţi decăzuţi ruşi, momindu-l fără succes spre politică, economii, călătorii. Este o femeie cu o răbdare de fier, foarte tandră, dar obositoare prin energia cu care conservă şi-şi impune lumea în care fusese crescută unui om care nu avea nimic cu astfel de viziune. Sentimentul tulbure al iubirii îl face pe Lujin să încerce să suporte regimul impus delicat, cu blândeţe, dar va ajunge în final să-şi găsească moartea. Cum anume o să dezvălui după ce citiţi romanul.

Printre aspectele paradoxale ale acestui şahist celebru s-ar putea include problema timpului şi spaţiului. Economiei teribile din şah de timp şi de spaţiu i se opune o risipire şi o neştiinţă de neimaginat a guvernării acestor aspecte în viaţa reală. De pildă soţia lui ar fi putut fi mai puţin radicală, ar fi putut accepta şahul, dar în condiţiile unui anumit program zilnic, ar fi putut să-l lase şi cu pasiunea lui şi în acelaşi timp să fie preocupat şi de ea.

Dar oare când scriu această recenzie nu sufăr eu însumi de o formă de autism, oare nu cumva şi viaţa mea e greşită, rău guvernată temporal, plină de obstacole. Este în această privinţă o carte care indispune cititorul, îl tulbură din liniştea şi superficialitatea lui senină, îl face să caute profunzimile proprii, îl decide să aleagă un drum dacă se află încă la vârsta căutărilor sau să caute unul care să fie doar al lui dacă nu şi-a dat seama că viaţa înseamnă şi o perioadă de bâjbâială. În fond, drumul ales este cel corect doar când devine obsesie, când prin el poţi realiza performanţe importante.

Îmi pare că prima piedică în calea acestei căutări a propriului drum este civilizaţia politeţii în care ne aflăm cu toţii. Frecventez din n motive o mulţime de locuri unde sunt nevoit doar să emit banalităţi politicoase – noroc că le pot evita de multe ori – dar realizez totodată că sunt o mulţime de persoane în jurul meu care şi-au făcut din ele un scop în viaţă, iar din negarea oricărei vocaţii profunde un modus vivendi. Ei bine, Apararea Lujin arată că un astfel de refuz al drumului propriu este greşit şi că poate au dreptate gamerii înrăiţi când se izolează de o lume nenaturală, falsă până în vârful unghiilor. Lumea politeţurilor nu e decât o variantă a lumii politice.

De altfel acest roman vorbeşte despre tema geniului neînţeles de o lume burgheză mărginită – similară subiectului din Martin Eden de Jack London.

Dar de ce este aşa de antisocial Lujin şahistul? Presupun din cauza faptului că nu are prieteni. Are fie protectori, fie adversari, dar nu confidenţi. De asemenea am senzaţia că pentru Lujin nu există moarte; a fost înlocuită cu poziţia de şah-mat. Handicapul său constă în neputinţa înţelegerii tragediei altora. Există o salvare şi o percepţie echilibrată doar atunci când îi înţelegi şi pe alţii, prin identificarea cu soarta lor. În caz contrar ajungi să te consideri tot timpul o victimă, iar acţiunile celorlalţi sunt înlocuite cu modele de acţiune din lumea imaginară (strategiile de şah în cazul lui Lujin). Apare o opoziţie clară între lumea imaginară şi lumea reală, cea fără reguli, mult prea complexă.

Ce-i reproşez acestui roman? Oscilarea vizibilă între Bildungsroman şi roman monografic, evitarea problemelor mari, filosofice în favoarea unei proustianism uşor nelalocul lui, psihologismul aproape explicit şi de aici naratorul omniscient, cumva nepotrivit. Calităţile incontestabile ale romanului? Narativitatea, ştiinţa de a grada subiectul nefragmentat, lipsa trucului planurilor multiple, apariţia stării de catharsis şi de ce nu, o provocare declarată de a-l cunoaşte pe Lujin nu numai din perspectiva umană, ci mai ales şahistă. De altfel, după ce o să termin această recenzie voi deschide internetul pentru a încerca să înţeleg procedeul numit Apărarea Lujin.

Părerea mea!
Scrisa de Gabriel Mirea


http://www.bookblog.ro/altele/apararea-lujin/
dora
 
Posts: 3734
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Apr 18, 2008 8:15 am

-- Saptamana trecuta, in Club A, fondul sonor era un fel de muzica experimentala, pentru cei care nu stiu ca, de fapt, e o prelucrare audio a "performantei" Veronicai, eleva la Scoala Speciala.




Sunt mai multe muzici, sunt si desene, e si poezie.
Evenimentul? Lansarea unui volum de poezie, "Scoala Speciala" de Viviana Musa, in proiectul "no name" al unui cristian (concept editorial "underground", cartulii scoase la imprimanta si capsate manual, distribuite gratuit).

Viviana Musa a terminat psihologia si are un masterat in "Terapie si recuperare in psihopedagogia speciala".

Pe cand era studenta, a lucrat timp de doi ani la aceasta scoala speciala, denumire in spatele careia se ascunde realitatea copiilor cu deficiente psihice si fizice (multi dintre ei, autisti), izolati intr-o institutie-internat intr-un sat, Tancabesti, la o ora si jumatate cu rata de Bucuresti.

"Sa lucrez la scoala Speciala a fost un fel de expeditie la capatul lumii", spune Viviana. "Doi ani de rezistenta in conditii extreme. Am incercat sa am un contact autentic cu ceea ce traiau acei copii: depresie, frici inimaginabile, disperarea abandonului.

Totodata am simtit violent si propriile mele reactii: pe de o parte furia la intalnirea cu atat de multa nedreptate, neputinta de a schimba concret lucrurile, tristetea, dar si dorinta de a-i intelege si de a le oferi pe cat posibil experienta <<binelui>>.

(...) Eu selectez si traduc ceea ce acei copii transmiteau. Nu am facut asa, cum s-a spus, un <<experiment>> poetic. Nu am programat acest fapt. Fac descrierea unei lumi pe care o cunosteam. Am imprumutat limbajul acelei lumi in <<poezia>> careia credeam".

Pe langa cele doua carti ale lui Matei Calinescu ("Portretul lui M.", "Tu: elegii si inventii"), nascute din propria sa experienta de tata, "Scoala Speciala" e singura abordare artistica a autismului: "Poezia mea e un mod de a face inca ceva concret cu acea experienta. Am dobandit convingerea ca un pic de bine e mai bun decat nimic, crede autoarea.


Scoala speciala s-a scris cumva singura, pentru ca la 5 ani de la plecarea mea de acolo inca mai pot sa-mi amintesc distinct vocile copiilor".Poeziile (care vor aparea, anul acesta, si intr-un alt volum, la Editura Trei) ii sunt dedicate "doamnei Jeni" (Eugenia Streche), de 22 de ani invatator-educator la Scoala Speciala, si ea un om care incearca sa le redea acelor copii o viata buna.
Iulia POPOVICI
http://www.ziua.ro/display.php?id=23338 ... 2008-02-19







Viviana Muşa - 8 MARTIE
Filed under: AUTORI, Viviana Muşa — colectianoname @ 9:13 am

e ziua când vin inspectoarele şi cântăm
de ziua ta mămico şi primim ajutoare.
Facem colaje cu doamna Jeni care-i merg mâinile brici
şi ştie să facă tot felu de crenguţe înflorite din toate pungile şi gunoaiele.
Când vine vorba de familie te cam bufneşte râsu
şi se face pielea de găină.
Familia este o planşă urâtă şi plină de praf
care stă în magazie
pe care scrie romdidactica.
Are şi bunici.


Viviana Muşa - PE VOCEA EI
Filed under: AUTORI, Viviana Muşa — colectianoname @ 9:03 am

Aş vrea să vă întreb ceva în secret.
La copii şi la mamele lor vocile sunt la fel
de la natură sau că se obişnuiesc unii cu alţii?
E important, adică dacă vorbesc eu cu mine
aşa cum ar vorbi mama mea
să mă încred că vorbesc pe vocea ei sau nu?
http://colectianoname.wordpress.com/
dora
 
Posts: 3734
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Fri Jan 30, 2009 8:49 pm

18 octombrie 2008
Interviu luat de Ema Stere pentru Timeout

Poezii despre copii speciali


Cuvântul care apare cel mai des, în legătură cu cartea ta, e “normalitate”. Ţi-ai redefinit noţiunea de “normalitate”, lucrând cu copiii de la şcoala specială?

Dar eu nu m-am schimbat după ce am lucrat acolo. Nu mai mult decât te schimbi de obicei în doi ani. Cum spun şi în prefaţa “mixată” de DJ Radu Andriescu, pentru mine a fost firesc să lucrez cu ei. În copilărie, când mi se spunea “Elena, nepoata dăscăliţei”, la bunici, mă jucam cu Marius, vărul meu diagnosticat cu autism.

Era ca şi noi, un copil de pe uliţă, dar fiecare eram altfel şi era normal să fie aşa. El mergea la biserică împreună cu noi, se dădea cu sania, cu bicicleta, mergeam împreună pe luncă pââână la şuşa să păzim bobocii, ne spunea mereu cât e ceasul şi ştia cu exactitate ce se dă la televizor în fiecare minut. Eu făceam bine haine pentru păpuşi, mă supăram dacă nu eram invitată la pomeni, adoram dudele. Băieţii popii aveau mereu biscuiţi în buzunare şi pielea foarte albă şi gropiţe în obraji.

Elena cealaltă era băieţoaică, se căţăra fără teamă în pomi, când ne jucam doar noi două ea era prinţul şi eu prinţesa. Dragoş, blond şi cârlionţat, era mai mic, dar era bun la fotbal şi excelent la geografie. Am plâns când l-au tuns în clasa I! Apoi Elena a devenit profesoară de sport, eu şi Dragoş am devenit diverse, de băieţii popii nu mai ştiu nimic. Ne-am împrăştiat. Marius a rămas în sat şi este şi acum fascinat de cântecele lui Nicu Alifantis, ştie exact când intră acordeonul în piesă şi din degete ţine ritmul perfect. Ţipă de bucurie când mă vede, strigă “Ce faci E-ena?” şi fuge să anunţe toată familia că am venit iar acasă. Pentru mine asta e normalitatea, nu era nimic de redefinit.


Prefaţa semnată de poetul Radu Andriescu, colată însă ingenios din mailurile-mărturisiri ale Vivianei Muşa, joacă tocmai pe limita fragilă dintre vocile infantile asumate în carte şi propria voce poetică – amestec identificator-recuperatoriu extrem de autentic: „eu... am «lucrat» de cînd mă ştiu cu astfel de copii într-un fel sau altul. Am un văr cu autism. Acum el are aproape 40 de ani, dar am copilărit împreună. Apoi am tot avut în preajmă copii accidentaţi... Am avut şi o educaţie super religioasă, chestii legate de ajutor reciproc, blîndeţe, poveşti de genul ăsta... Bunicul meu era cîntăreţ în strană, la biserică – «dascăl» se zice în zona Buzăului – şi toată copilăria am fost identificată ca făcînd parte din familia cu funcţie religioasă a satului... De aici mi se trage un anume gen de activism, iubire, compasiune, devotament... Aşa că... era firesc cumva să devin preoteasă... sau medic sau asistent social... sau psiholog... sau iubită de poet boem:) Toată adolescenţa am avut coşmaruri legate de copii pe care îi salvam din diverse accidente... Mi-a trecut, după analiza personală. Încercam să mă salvez pe mine, de fapt“.

http://scoalaspeciala.blogspot.com/
dora
 
Posts: 3734
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby Magister » Wed Apr 08, 2009 11:36 pm

Martin Page - M-am hotarat sa devin prost
Ed. Humanitas 2006
n.1974, recent Dx - sindrom Asperger
"Nu imi propun sa scriu o oda decaderii, ci sa ma laud cu placerea cocosului cantator dimineata, cocotat peste cuibar, chiar numai pentru a-mi trezi vecinii" Henry David Thoreau - Walden
Magister
 
Posts: 235
Joined: Tue Jun 06, 2006 9:24 am
Location: Bucuresti

Postby Magister » Sun May 10, 2009 1:38 am

n.1974, recent Dx - sindrom Asperger
"Nu imi propun sa scriu o oda decaderii, ci sa ma laud cu placerea cocosului cantator dimineata, cocotat peste cuibar, chiar numai pentru a-mi trezi vecinii" Henry David Thoreau - Walden
Magister
 
Posts: 235
Joined: Tue Jun 06, 2006 9:24 am
Location: Bucuresti

Postby dora » Wed Sep 26, 2012 2:02 pm

Răzvan ŢUPA | Scriitori despre autism

02 Aprilie 2012

7 fragmente cu Iustin



*
Verde şi albastru, mov şi portocaliu
Ultima dată cînd am purtat lămîie
A fost şi nevoie, a fost nu mai ştiu ce
şi apusurile le-am împărţit tuturor

*
Vorbim tare, fără să pronunţăm nici un
Cuvînt: orice cuvînt, cînd e întreg, tace
Pentru că nu renunţă nici la ce-a fost mai
devreme, nici la ce e mai tîrziu sau e viu

*
Şi numeri cu mine, ce vine după 2?
De ce să mă prefac, de ce să mă prefac?
Salut, aveţi nume, aveţi culori, miros
linişte incertă: e albă, elastică

*
Pentru mine nu e nimeni vinovat şi
De ce să mă prefac, de ce să mă prefac
De parcă ai vedea altceva decît tot
ce-ţi trece prin minte, spune-mi, tu de unde ştii

*
Ştii, simte cum eşti, dar nu-ţi spune, doar face
Atmosferă aşa, fără costume, doar
Albă ca Zăpada din mici pătărăţele
sau cînt ceva, sau cînt ceva în limba mea tac

*
Cînd spui tu are sens, dar doar tu faci
Doar te ascult sau nu, îmi place de domnul
Miros degetele, dau noroc şi miros
n-o să poţi să ghiceşti la ce te tot gîndeşti tu

*
ridic în picioare, stau jos şi aşez pe
vine, mîinile sus, ridic în picioare,
stau jos, şi mîinile ridicate şi tac
fără să fi ales nici ziua, nici noaptea azi

La iniţiativa Asociaţiei ATCA (Asociaţia de Terapie Comportamentală Aplicată), revista Dilema veche a invitat mai mulţi scriitori la întîlniri cu copii autişti. Timp de două săptămîni, scriitorii au avut ocazia să cunoască atît situația generală a copiilor cu care se lucrează, cît și cazuri particulare. Aceasta este prima serie de texte pe care o publicăm în cadrul campaniei "Scriitori despre autism”. Campania debutează pe 2 aprilie, de Ziua Internaţională de Conștientizare a Autismului, şi va continua pînă la sfîrşitul lunii
http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-l ... nte-iustin


Ana Maria SANDU | Scriitori despre autism

05 Aprilie 2012

Lumea lui David



David seamănă puțin cu Peter Pan. E un băiețel șaten-roșcat, cu cîțiva pistrui pe nas. Cișmigiul e făcut dintr-o alee-două alei. Un copac-doi copaci. Feminin-masculin. M-I-H-A-I-L. Treisprezece statui. Unde e bunicul? Vreau să alerg. Unde e broasca fîntînă? Mergem la un ceas mare. Ce culoare are leagănul? Vreau să mă dau tare. Pun nisip în sticlă. Nicoleta? Nu vreau acasă. Porumbei mulți. Bărci. Bicicletă. Cîine alb. Stăm pe bancă. Nu vreau căciulă. Sandiviș cu suncă și pandișpan la prînz. Dă-mi mîna. Mulțumesc. Mergem la cetate. Buturugă. Vreau să intru. Un magazin închis cu două lacăte. Un izvor. Apa e rece. Vreau să stau aici. Pescuiesc cu undița. Să căutăm broasca.

Mă joc. Mă cațăr. De ce leagănul ăsta e așa de mare? Unde e vulpea? Arteziană. Fîntînă.

Ana?

David, pot să te iau de mînă?

Sînt sigură că porumbeii din parc te cunosc bine după plimbarea noastră. Nici un copil n-a mai alergat atît de mult după ei. Te lasă să te apropii și apoi își iau zborul. Te păcălesc, dar tu nu te superi. Aleargi dezordonat. Nu te mai ține nimeni de mînă. Ai șapte ani și ceva. Ce nu cunoști, bagi în gură. Păstaia e amară și o scuipi imediat. Ai făcut o pasiune pentru o broască din care țîșnește apă. Nicoleta e zîna ta bună. Îți spune, cu cea mai calmă voce din lume, că broasca pe care o cauți s-a ascuns acum sub un pat de frunze.

Te duci în iarbă și începi s-o smulgi cu amîndouă mîiinile, dar n-o găsești. Broasca asta afurisită s-a pitit bine.

Urmează exercițiul de imaginație. Închide ochii. Vezi un cavaler? Uite, apare și o vulpe pe pajiște. Unde? Nu ai răbdare. Ce culoare are vulpea? Roșcată.

Deschizi ochii prea repede. De asta nu-ți plac încă poveștile. Te-ai împrietenit cu o broască, nu și cu o vulpe. Hai să mai încercăm…
http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-l ... -lui-david



Claudiu KOMARTIN | Scriitori despre autism

12 Aprilie 2012

Antoniu



Antoniu clipește des, atît de des încît ochii lui par niște mărgele prinse în elicele pleoapelor. Privindu-l, îți spui că acuș, acuș își va lua zborul din mijlocul nostru,
acuș, acuș elicele îl vor purta deasupra noastră, în aerul călduț de sfîrșit de martie.Și că de acolo va continua să ne privească, blîndețe întruchipată, cu aceeași duioșie și groază.
Antoniu se așază și se ridică de la măsuță ca un bătrînel melancolic.
În fața lui sînt înșirate bucăți de carton de forme și culori diferite. Cînd recunoaște culoarea albastră, și soarele iese din nori.
Cînd indică pătratul, acea căsuță fără acoperiș sau ferestre care-l nedumerise atît, Georgiana bate palma cu el și asta înseamnă că Antoniu are voie acum să ia una dintre palete și să se joace frumos cu mingea, cum numai el știe.
O aruncă spre mine și rîde. O aruncă spre mine și cade în gol.

*

Leului i-a făcut capul buba
și, de aceea, îmi explică Alexandru,
trebuie să mergem la doctor,
unde dinozaurul verde e doctor.

Acum că am construit garajul,
în el poate încăpea mașinuța de jucărie
cu care mai devreme era să facem
un accident.

Alexandru se ghemuiește
și se întinde, face exerciții
pentru următorul joc
pe care-l vom inventa.

Pot zbura și picioarele
dacă rîzi ca un crocodil la soare.

Dar asta nu ne învață la Centru.

Ce este un garaj? Ce e un crocodil?
De cîte raze are nevoie o minge
ca să se transforme într-o dimineață în soare?

Șoarecele și doamna se joacă împreună
pe mochetă, Alexandru rîde,
e un vîrtej în care nu-i mai poți deosebi
unul de celălalt.
Șoarecele e doamna, dar doamna nu-i șoarecele.
Unde te-ai ascuns, Alexandru?

Cînd ne mișcăm așa, totul pare de sticlă.

Ziua mea este pe 4 octombrie,
Doamne, cîte-s pe capul meu.

Acum un an, cuvintele erau prea umflate,
de-abia încăpeau în cap
ca atunci cînd doamna nu te vede și
poți să bagi în gură șapte sau opt
gume de mestecat deodată.

Corpul lui e mic și plin de ligamente.
Poate că de aceea se mișcă atît de ciudat.
Cînd îl ating, și picăturile se transformă în cuie.

Îmi vor crește mîinile voi putea apuca aerul
în care plutesc atîtea forme
pe care nu le putem numi.
http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-l ... ol/antoniu
dora
 
Posts: 3734
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Spectrul autist in literatura beletristica

Postby dora » Tue Mar 01, 2016 11:26 am

Eu şi prietena mea, Abi
5 mai 201
http://www.2elefanti.ro/05-05-2015-eu-s ... a-mea-abi/

Alle Deac

O întâlnisem întâmplător.

Coada din magazinul de legume-fructe se întinsese considerabil; vânzătoarea lucra încet. EA era în faţa mea. Se întoarse brusc. Molfăia gumă în timp ce mă privea.

– Hei. Pssst.

– Ăăăăm, eu?

– Da, tu. Te ustură ochii?

– Poftim?

EA ridică din umeri.

– Ai două picături de mare în ochi şi cum marea e sărată, mă gândeam că…

Se întrerupse. Ajunse în faţa tejghelei. Plăti, apoi trecu pe lângă mine înghesuindu-se printre clienţii nehotărâţi. Probabil aveam o figură nedumerită; vânzătoarea fu nevoită să îmi repete preţul iar după ce i-am dat banii, îmi îndesă nervoasă restul în palmă.

Două zile mai târziu am întâlnit-o în faţa bibliotecii. Mestecând gumă cu colţul stâng al buzelor ştrengar mai ridicat, mergea întorcându-şi mereu capul în urma ei.

– Hei!

Trecu pe lângă mine fără să mă privească măcar. Am tuşit zgomotos ca să-i atrag atenţia. Se opri. Dădea impresia unei păsări urmărite; privi în stânga, în dreapta, iar apoi îşi aţinti privirea în pământ. Şopti:

– Sunt urmărită!

– Poftim?

– Păpuşa neagră! Nu pot rămâne!

Am rămas buimăcit, incapabil să merg după ea. Cine era? De ce vorbea atât de ciudat şi ridicol?

A treia oară ne-am întâlnit în parc. Căutam un loc liniştit în care să pot învăţa. EA stătea pe bancă; abia atunci am remarcat cât era de frumoasă. Lumina soarelui de după masă îi dezmierda obrajii. Părul îi era puţin ondulat iar mâinile ţineau graţios o carte fără titlu. Bâţâia mereu din picioare. Şireturile dezlegate măturau asfaltul. Citea. M-am aşezat lângă ea. N-a schiţat niciun gest.

– Ăăăm, începui eu stângaci. Cred că ne-am mai întîlnit.

Nimic.

– Şi, ăăă, spuneai ceva despre ochii mei. Nu sunt sigur c-am înţeles.

Nu dădea semne că m-ar fi auzit, darămite să mă bage în seamă! Mi-am deschis caietul şi am început să învăţ pasajele subliniate cu o culoare stridentă, impunătoare. Nu ştiu cât timp a trecut, de obicei pierd noţiunea timpului când învăţ, iar el trece fără să facă zgomot; o face subtil, fără să-ţi dai seama.

Brusc, am simţit o mână strângăndu-mă de braţ.

– Shhht! Păpuşa neagrăă!

Respira precipitat, iar degetele ei mă strângeau tot mai tare.

– Unde?!

Degetele ei arătau în spatele nostru. Soarele apunea în faţa noastră iar umbrele ni se atingeau, devenind o formă uriaşă, nedefinită.

– Te referi la umbră??

– Vorbeşte în şoaptă!

– Scuze. Dar, sunt doar umbrele noastre!

– Aşa le cheamă?

– Păi, să zicem.

M-am depărtat puţin pentru ca umbrele noastre să se despartă.

– Uite, aia e a ta. Seamănă cu tine.

Privea cu nasul sprijinit de spătarul băncii înspre negreala din spatele ei. Îşi răsfiră degetele prin aer; umbra o imită. Nu părea foarte convinsă, dar cel puţin, se mai liniştise. Pentru o clipă, ochii ei măriţi de groază mă priviră. Citeam în ei spaima unui copil căruia i se spune pentru prima dată că Bau-Bau nu există.

– E din cauza luminii. Toate corpurile opace capătă o umbră când sunt luminate. Păpuşa neagră, cum îi spui tu, nu e decât… hmm, hai să spunem, o reflecţie fără culoare.

Mă eliberă din strânsoare.

– Cum te cheamă? am întrebat.

Făcu o pauză lungă, înât aproape mă pregăteam să-mi reiau definiţiile mele mâzgălite pentru Examen, nemaisperând într-un răspuns. Însă ea şopti:

– Abi.

– Încântat! Eu sunt…

– Taci! Auzi?

– Să aud ce?

– Ploaia!

– Dar nu plouă!

– Va ploua, replică EA liniştită.

– E ridicol! Cum poţi auzi ploaia înainte să plouă??

Reflectă puţin.

– Pur şi simplu ştiu. Am ştiut din totdeauna.

Mă pregăteam s-o întreb dacă nu cumva îşi bate joc de mine dar chiar atunci mă picură pe nas! EA se ridică de pe bancă, mă luă de mână şi-mi spuse:

– Ai acoperiş?

– Ce?

– Acoperiiiiş pentru apărare!

– Vrei să spui umbrelă?

– Mă rog, ai?

– După cum vezi, nu prea.

– Vino, nu putem sta în raza de acţiune a bătăliei!

– Ce bătălie??

– Norii!

– E doar o ploaie!

– O încăierare a norilooor!

M-am lăsat dus sub ciupercuţa care adăpostea deja câţiva oameni surprinşi de ploaie fără umbrelă. Caietul rămase pe bancă. Dâre de cariocă se scurgeau pe margini, ruinând sursa mea de informaţii. Nu înţelegeam o iotă din ceea ce vorbea Abi. M-am răstit cu îmbufnare în glas:

– Care e problema ta? De ce vorbeşti aşa ciudat? Îţi baţi joc de mine cumva?

Părea că nu mă aude. Privea înspre cer cu umerii cuprinşi în palme. Avea unghiile vopsite cu un albastru calm, moale. Îşi puse degetul pe buze şi şopti:

– Se încaieră norii deasupra noastră. Se ciocnesc şi se zgârie între ei cu îndârjire. Cerul are toane şi sângerează a ploaie peste noi.

Îşi făcu palmele căuş şi le întinse în raza stropilor ce alunecau de pe ciupercuţă. Închise ochii:

– Melcii se nasc din picăturile de ploaie în cădere: partea din spate a stropilor se transformă în spirală şi prind viaţă atunci când ating pământul.

Deschise ochii.

– Paradă spiralată a picăturilor de ploaie care pe lângă cădere învaţă şi să se târască.

O priveam fascinat. Nu era nebună. Era frumoasă! Fiinţă bizară pentru cei din jurul ei care o ignorau cu desăvârşire. Abi e prietena mea cea mai bună de atunci. Merge pe vârfuri, vorbeşte în şoaptă şi gesticulează mereu. În rarele momente în care mă priveşte în ochi, văd un univers care mi se descoperă picurând.

Tot Abi mi-a spus că artificiile sunt stele mari făcute de oameni.

CONCURS DE POVEȘTI DESPRE AUTISM Dragi cititori, 2 Elefanți este cadoul nostru pentru părinții copiilor cu tulburări din spectrul autist, dar și pentru profesioniștii interesați de tematica pe care o abordăm. Pentru ce de-al treilea număr pe print, ne-am gândit să lansăm un concurs de povești la care vă invităm să participați. Povestea scrisă de Alle Deac a apărut în varianta tipărită a revistei și a câștigat o carte de specialitate. Pot aplica părinți, bunici, prieteni, dar și profesioniști pe care îi invităm să povestească într-un text de 1500 de cuvinte experiența lor de viața sau experiența lor profesională cu persoane cu tulburări din spectrul autist. Tema: Eu și autismul. Așteptăm povestirile voastre pe adresa autism.europa@gmail.com
CONCURS DE POVEȘTI DESPRE AUTISM
Dragi cititori,
2 Elefanți este cadoul nostru pentru părinții copiilor cu tulburări din spectrul autist, dar și pentru profesioniștii interesați de tematica pe care o abordăm. Pentru cel de-al treilea număr pe print, ne-am gândit să lansăm un concurs de povești la care vă invităm să participați.
Povestea scrisă de Alle Deac a apărut în varianta tipărită a revistei iar autoarea a câștigat o carte de specialitate. Pot aplica părinți, bunici, prieteni, dar și profesioniști pe care îi invităm să povestească într-un text de 1500 de cuvinte experiența lor de viața sau experiența lor profesională cu persoane cu tulburări din spectrul autist. Cele mai bune 10 povestiri vor apărea în ediția online în cursul anului 2015.
Tema: Eu și autismul.
Așteptăm povestirile voastre pe adresa autism.europa@gmail.com
dora
 
Posts: 3734
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Spectrul autist in literatura beletristica

Postby dora » Fri Jun 01, 2018 5:08 pm

http://www.tracusarte.ro/studii-literar ... 41937.html
Autism şi creativitate. Identităţi narative în proza contemporană

Autor: Elena Butuşină

Anul apariţiei: 2013

Nr. pagini: 405

In ultimele două decenii, nenumărate studii au fost dedicate tulburărilor din spectrul autist (TSA). Rezultatele cercetărilor de anvergură, desfășurate în centre care au reunit echipe
multidisciplinare, publicate în reviste științifice cu o circulație universitară sau pe site-uri specializate, sunt dublate, într-o manieră covârșitoare, de tendința de a populariza subiectul în
rândul publicului neavizat. Acest fenomen - constând într-o suită infinită de bloguri personale,pagini ale rețelelor de socializare sau cărți adresate publicului larg - este generat mai ales de
părinți ai copiilor diagnosticați cu TSA, de către așa-numiții autiști cu grad înalt de funcționalitate (high-functioning autists) care au reușit, singuri sau ajutați de editori, să-și descrie
experiența pentru a o împărtăși cu ceilalți, și, nu în ultimul rând, de către terapeuți. Aceștia din urmă acționează asemeni unor intermediari, funcția lor multiplă fiind foarte importantă. La
marginea acestor abordări ale fenomenului pe care unii nu se sfiesc să-l denumească „epidemia autistă” (the autism epidemic) se află exponenți ai artelor contemporane care extrag substanța
demersurilor proprii din diferite discursuri.
Fie că se exprimă prin intermediul artelor plastice, al cinematografiei, teatrului sau literaturii, aceștia reprezintă o categorie distinctă, iar resorturile demersurilor care le aparțin, axate pe problematica autismului, sunt diverse și sugestive pentru epoca în care trăim. Abordând lucrări inspirate de experiența autistă (oricărui mod de expresie iar aparține acestea, dar cu precădere scris, vizual și performativ), o cercetare precum cea de față poate merge în nenumărate direcții; ea poate vorbi despre sindrom, despre practicile medicale,despre reabilitarea/ integrarea autiștilor în viața socială, dar și despre public, educație sau despre politicile care susțin o cauză socială.
Studiul de față aparținând literaturii comparate, intenția sa centrală este însă aceea de a dezvălui încă una din legăturile subtile care există între literatură și viața contemporană. Analiza
devoalează și discută aspecte care tind să devină constante ale unui discurs identitar configurat narativ. Istoria personală povestită leagă toate secvențele care alcătuiesc puzzle-ul postmodern al identitatii.
dora
 
Posts: 3734
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Previous

Return to CARTI, FILME AUTISM

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 4 guests