MATEI CALINESCU PORTRETUL LUI M

Moderators: camel, moderators

MATEI CALINESCU PORTRETUL LUI M

Postby dora » Sat Dec 13, 2003 8:20 am

Matei CALINESCU Portretul lui M .Editura Polirom Colectia: Ego-grafii, 19 cm, 240 p. „Acest portret biografic al fiului meu, care s-a nascut la 24 august 1977, in Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, si a decedat, inainte de a fi implinit 26 de ani, la 1 martie 2003, in orasul natal, a fost scris in patruzeci de zile dupa moartea lui. ~n acele zile n-am putut face nimic altceva decât sa ma gândesc la el, scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, incercând sa deslusesc adevarul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat in tot acest timp si care, stiam, urma sa se risipeasca inevitabil in târziul cetos al memoriei. N-am numarat zilele, dar intâmplarea a facut ca in cea de-a patruzecea sa ma simt impacat cu durerea mea, inseninat in tristete. A ramas aceasta meditatie despre viata lui, dar si despre acea parte din viata mea in care m-am straduit sa inteleg enigma intrupata de el. Enigma n-am inteles-o, dar am inteles altceva: ca el a fost, asa cum a fost si cum continua sa fie pentru mine, un dar. Am scris aceasta carte pentru mine - ca un soi de exercitiu spiritual -, dar sper ca ea ar putea fi de folos si altora. Aceasta speranta ma face s-o incredintez tiparului.” (Matei Calinescu)
Last edited by dora on Thu Nov 01, 2012 10:15 am, edited 2 times in total.
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Feb 19, 2004 7:43 am

Despre Portretul Lui M * (ION VIANU)
Multa vreme, la inceputul carierei mele de psihiatru, mi-am inchipuit ca notiunile filosofice sunt in stare sa dea seama de semnificatia ultima a patologiei psihice, iar filosofia poate, prin "mangaierile" ei (vezi Boetius), sa fie o forma de terapie - daca nu chiar suprema terapie a acestor suferinte. La drept vorbind, aceasta convingere a alimentat activitatea unor psihiatri ilustri ca O. Binswanger si K. Jaspers. La noi aceasta pozitie au reprezentat-o cu admirabila perseverenta St. Balanescu si C. Mircea, intre altii. In ceea ce ma priveste, am simtit nevoia de-a bea de la izvoare mai putin pure. Fara sa incetez sa sper ca voi ajunge intr-o zi sa sorb din suvoiul filosofiei, m-am ratacit in hatisurile psihanalizei freudiene, in tara de mit si de vis descoperita de C-G Jung. Am baut savantele otravuri ale farmacologiei. Pe scurt, m-am instruit. M-am pierdut in lupta de guerilla a practicii cazand in capcane, repurtand si cate un succes. Am pierdut din vedere, ca si cautatorii Graalului, scopul final, in cazul meu acela de-a atinge, prin psihopatologie, filosofia (si nu invers). La drept vorbind, sustinand ca bolile mintale sunt boli ale fiintei nu comiteau unii dintre psihiatrii-filosofi o eroare teoretica? Si totusi! Profesia de psihiatru te pune cateodata in fata unor situatii sau a unor insi care te obliga sa-ti pui intrebarile ultime pe care filosofia si le pune, pentru ca ei chiar, acesti insi, o fac; a nu-i urma ar fi a-i parasi pe insula lor. Cu alte cuvinte, empatia, fara de care profesia de psihiatru nu e decat o desarta jandarmerie, te obliga cateodata la un demers filosofic.
Astfel de intalniri am facut de cateva ori in viata. Nu totdeauna in cadrul strict al activitatii mele profesionale. Ca pentru artist, si pentru psihiatru viata de toate zilele e prilejul unor remarcabile intalniri.
Fiul prietenilor mei apropiati, Adriana si Matei, Matthew Calinescu, a fost o asemenea intalnire. El suferea de o stare psihologica rara, sindromul lui Asperger, o forma de autism. Pana la varsta de trei ani parintii si educatorii nu si-au putut da seama de prezenta acestei anomalii, care nu devine observabila decat in conditiile integrarilor sociale mai complexe de dupa aceasta varsta. Desigur, eu nu l-am intalnit pe M decat de cateva ori, iar contactul nostru era limitat. Dar prin marturisirile prietenilor mei Adriana si Matei sau, odata, in Elvetia, cand a venit cu mama lui intr-o scurta vacanta europeana din America locuind la noi cateva zile, m-am apropiat de misterul existentei lui si - as indrazni s-o spun, cu toata prudenta - de misterul oricarei existente, pe care a lui o evoca. Cartea pe care Matei Calinescu a scris-o in primavara trecuta, imediat dupa disparitia brutala a lui M sub imperiul doliului si al imaginii disparutului ce se prefacea acum intr-o imagine eterna, descrie viata cu aceasta persoana exceptionala care a fost fiul lui si al Adrianei. O experienta sfasietoare dar, cu certitudine, nu negativa. Imbin relatarile parintilor cu impresiile mele si continutul cartii. "Defectul" in sensul neadaptarii la lumea exterioara, de care M suferea, era acela ca reactiile celorlalti nu puteau fi corect interpretate. Aceasta nestiinta sau incapacitate ni se prezenta ca o repunere in cauza a conditiilor ultime ce guverneaza relatiile omenesti.
Fiecare ins are ceea ce psihologia moderna desemneaza drept o "Teorie despre mintea celuilalt" (A Theory of Mind). Daca sunt in incapacitatea de-a formula o parere despre ce gandeste celalalt intr-o imprejurare data, in fata mea sau la distanta, care este reactia lui previzibila, atunci si propria mea reactie, prin forta lucrurilor, nu va fi adecvata. M suferea de incapacitatea de a formula o astfel de "Teorie". De unde provenea grava inadaptare.
In acelasi timp, faptul ca M era lipsit de posibilitatea de-a formula Teoria te obliga pe tine, observator, sa te intrebi cat de exacta sau de aproximativa este propria ta teorie despre Celalalt. Cu alte cuvinte iti dai seama de gradul de falsificare, de ascunderile, de "ipocrizia" inerenta conditiei sociale, pornind chiar de la situatiile cele mai simple. Defectul lui M apare astfel a avea o functie critica in domeniul cunoasterii, in mod special asupra cunoasterii oamenilor si a tot ce e viu.
Eu am avut impresia ca prezenta lui M a avut un mare impact din acest punct de vedere pentru toti cei care-l intalneau; fireste si - mai ales - asupra parintilor lui. Faptul ca trebuie sa dam dovada de o anumita modestie atunci cand interpretam vorbele, actiunile celorlalti, chiar atitudinile lor fizice, ne face mai toleranti, mai respectuosi. Chiar daca suntem constransi de viata practica sa mistificam intr-o anumita masura conduitele celorlalti construind o "Theory of Mind" (pentru ca, in cazul contrar, nu am fi in stare sa replicam, nici corect nici gresit), lectia celui care se indoieste sistematic - fie si ca expresia unui defect - nu ne poate lasa indiferenti. Gnoseologia se deschide asupra conduitelor morale.
Raportul intre teoria cunoasterii si etica, cand te apropiai de M, nu era de ordinul speculatiei, se prezenta ca un fapt concret, ca respiratia sau vazul. M nu putea sa conceapa minciuna, fie si ca pe o strategie de supravietuire. In istoria filosofiei, singur rigorismul kantian a aparat un asemenea punct de vedere: ca nu trebuie sa mintim in nici o situatie, fie si pentru a salva viata unui nevinovat. Iti pui intrebarea, cu o anumita cutremurare, daca o asemenea puritate poate fi expresia unui defect! Dar e oare legitima o asemenea intrebare? Mi se pare ca, daca ar fi sa cedam angelismului interpretand conduita lui M drept "supraumana", am diminua valoarea ei etica. De ajuns ca fiinta lui ridica asemenea intrebari.
Viata lui M, disparut la varsta de douazeci si cinci de ani in mod brutal si nesteptat in urma unei crize de epilepsie (specialistii nu au putut niciodata stabili ce relatie era intre cele doua boli), s-a desfasurat la Bloomington, Indiana, unde parintii lui lucrau la Universitate. Adriana si-a asumat, asa cum remarca Matei, rolul de "supra-mama", singura atitudine posibila si recomandabila (dar deloc usoara) intr-o atare situatie. Gratie acestui devotament fara margini, izvorat din ceva mult mai adanc decat constiinta datoriei, M a putut sa progreseze in multe domenii, de pilda in cel scolar. Iubirea pe care i-au purtat-o parintii a fost, chiar mai mult ca pentru un alt copil, substanta vietii. Dar ceea ce se desprinde din carte e si prezenta unei lumi, a societatii unui oras academic din America "profunda", protectoare, toleranta; pentru a spune totul, profund umane. In oras M devenise un personaj cunoscut si, cred, iubit. Imi e usor sa imaginez ce regret a pricinuit moartea lui printre cei ce-l stiau, de aproape sau de departe. Nu numai pentru ca e lumea unei anume provincii americane, impregnata de respect si intelegere pentru seaman, ci si pentru ca M era o personalitate profund atasanta, asa cum tin sa marturisesc. Asemanarea fizica cu tatal lui era izbitoare. Te privea prin ochelarii lui imensi cu o expresie care unea in mod unic perplexitatea si delicatetea. Era o icoana a fragilitatii - intr-un chip care te facea sa-l iubesti. De aceea nu e de mirare ca avea prieteni, in ciuda barierei invizibile care il separa de oameni.
A fost nefericit? Intrebarea nu e retorica. Marele mister ce insotea prezenta lui in lume lasa intrebarea deschisa. "Ce e fericirea? Cine e fericit? se intreaba tatal sau. Nu e deloc imposibil ca el sa fi fost fericit." Si eu cred la fel.
Si mai e ceva: "M credea insa in Dumnezeu, in Isus; imperturbabil in credinta lui, fara fervori, fara indoieli, avea certitudinea calma si simpla ca va merge in cer".
Un cuvant despre destinul probabil al acestei carti. Prin continutul ei depaseste literatura - desi nu se situeaza nicicum in afara ei. Matei Calinescu a ales s-o scrie in romaneste, desi e vorba de o istorie americana ce ar fi fost indata asimilata acolo. Societatea romaneasca unde, ca pretutindeni, sunt atatea familii impartasind acelasi fel de suferinta, avea nevoie de o asemenea carte in care, prin simpatie, va gasi prilejul unei mangaieri si un sfat. Va fi si o carte de referinta pentru profesionisti (gestionarea defectului psihic nu e inca foarte evoluata la noi). Dar si o lectie de moderatie, un indemn la dragoste, pentru locuitorii unei tari unde nu totdeauna toleranta si respectul celuilalt sunt obiceiul.
Matei Calinescu - Portretul lui M, Ed. Polirom, Iasi, 2003.
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby jumbo » Thu Feb 19, 2004 12:17 pm

E un articol mai mult decat bun iar cartea este colosala.
Multumesc mult pentru recomandari, dora.
Nascut: Ianuarie 1998.
Diagnostic: note autiste, hiperkinezie.
jumbo
 
Posts: 354
Joined: Wed Jan 07, 2004 1:19 pm
Location: Bucuresti

Postby dora » Tue Apr 06, 2004 5:12 am

Luminita Marcu
Marti, 28 Octombrie 2003Evenimentul Zilei


O carte a suferintei scrisa de un mare teoretician si profesor roman din America
Matei Calinescu a parasit Romania in anul 1973. Era lector la Facultatea de Filologie din Bucuresti (dupa ce fusese asistentul lui Tudor Vianu) si publicase “Viata si opiniile lui Zacharias Lichter” (carte tradusa in Ungaria, Polonia si Franta), “Eseuri despre literatura moderna” (care luase Premiul Academiei in 1970), “Conceptul modern de poezie”. Contribuise decisiv la impunerea ca poet a lui Nichita Stanescu prin articolele scrise in “Gazeta literara”. In America devine profesor universitar, seful catedrei de literatura comparata la Universitatea Indiana, Bloomington. Scrie carti de rasunet mondial, printre care “Five Faces of Modernity”, in care dezvolta o teorie personala privind postmodernismul. In 1988, adinceste problema postmodernismului, impreuna cu un alt teoretician foarte cunoscut, D.W. Fokkema, in “Exploring Postmodernism”. In ultimii ani au aparut si in Romania cartile sale, una dintre ele stirnind chiar vii reactii, “Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade”. Pe cei doi ii cunoscuse indeaproape. Matei Calinescu se gindeste acum sa se intoarca in Romania si, din primavara, va avea un curs la Universitatea Bucuresti in urma invitatiei decanului Facultatii de Litere.
“Portretul lui M”, aparuta recent la Editura Polirom, este o carte cu totul speciala. Subiectul ei este un tinar mort la 26 de ani, care a suferit de autism, mai precis de sindromul lui Asperger. Tatal scrie despre el in cele 40 de zile de dupa tragicul eveniment din aprilie 2003. Nu este nici fictiune, dar nici lamentatie personala. Este o carte despre boala si moarte, despre copilarie si dragoste, despre intelegere. Autorul, Matei Calinescu, cunoscut teoretician literar american, a ales sa publice acest volum cu totul aparte in romaneste si pentru prima data in Romania.
Cum v-ati hotarit sa scrieti aceasta carte si s-o publicati?
Am scris aceasta carte dintr-o necesitate psihologica. Imediat dupa moartea fiului meu, am fost foarte tulburat si scrisul a fost ca un fel de terapie. Am vrut sa-i fac un portret, sa-i dau un fel de viata fantomatica. Am inceput sa scotocesc prin hirtii vechi, m-am gindit la o serie de aspecte ale vietii lui, la conditia de care suferea, la autism, care cred ca e mai putin cunoscut in Romania, dar care afecteaza foarte multi copii si tineri in toata lumea. Stateam toata ziua in fata computerului, scriam, revizuiam, mai adaugam cite ceva din vechile jurnale. A fost cam cum se faceau in Renastere acele “morminte literare” sau cum a ramas in Franta traditia poetilor care scriau despre poetii pe care ii iubeau. Fiul meu nu era nici pe departe un artist, dar, in felul lui, conditia lui oarecum extra-terestra m-a fascinat totdeauna, desi, in acelasi timp, m-a indurerat totdeauna. Remarcam la el o lipsa de socializare, o stingacie combinata cu un fel de angelism. Am vrut sa scriu ce am invatat eu de la el in timp, sa revizitez intrebarile pe care mi le-am pus de-a lungul vremii si sa incerc, daca nu sa le dau un raspuns, sa schitez posibile raspunsuri. Am vorbit destul de pe larg si despre lecturile pe care le-am facut eu legate de autism si de sindromul Asperger.
Ati gindit-o ca pe o carte mai ales pentru cei care au intrat in contact cu aceasta maladie intr-un fel sau altul?
Am scris aceasta carte pentru mine, pentru ca m-am simtit obligat s-o scriu si, in acelasi timp, m-am gindit ca aceasta carte ar putea fi utila unor parinti cu experiente asemanatoare si ca ar putea fi citita cu folos chiar si de parintii unor copii normali. Pentru ca noi nu putem intelege normalitatea decit daca o confruntam cu situatii anormale.
Ce este autismul?
Maladia de care a suferit el, lasind la o parte epilepsia care l-a omorit, ar putea fi vazuta ca un fel de cecitate mentala in ceea ce priveste perceptia semnelor sociale, expresiilor. Acesti oameni care sufera de autism sau de sindromul lui Asperger nu discern bine relatiile sociale si de aceea raspunsurile lor la solicitarile absolut elementare ale mediului pot fi uneori foarte gresite. Ei isi dau seama ca sint gresite prin reactia pe care o provoaca, dar nu-si dau seama de unde vine aceasta reactie. Teoria cea mai raspindita este ca ei nu pot citi mintile celorlalti, pornind de la gesturi, aparente, mimica, priviri. Pentru ei, acestea sint o parte a universului plina de probleme, in timp ce noi, ceilalti, plutim in acest univers fara sa ne dam seama. Sindromul lui Asperger, o forma de autism, poate fi caracteristic unor fiinte altfel foarte inteligente. Sindromul se manifesta deseori in cazul matematicienilor. Si fiul meu era foarte bun la matematica. Dar e vorba despre matematica pura, de probleme fara context social. Ei, cei atinsi de autism, nu se pot pune usor in locul celuilalt, ceea ce, chiar si filozofic vorbind, e o chestiune interesanta. Daca o simpla adunare, 3 plus 7, era exprimata prin “cutare
s-a dus la piata si a cumparat 3 mere si 7 pere...”, asta i se parea artificial si inutil. Cum si este, intr-un fel.
Probabil v-ati gindit ca aceasta carte va putea fi citita si metaforic-filozofic?
Da, m-am gindit. Chestiunea are un interes filozofic. In actul comunicarii intra, de obicei, un foarte mare numar de anticipari, de ipoteze, care nu sint formulate. Si daca aceste ipoteze sint prea gresite sau asteptarile sint nepotrivite, atunci apar scurtcircuite. Aceasta carte este si o carte despre procesul comunicarii. De-a lungul anilor am meditat la toate acestea si asta m-a si dus la chestiunea lecturii pe care am analizat-o in stil universitar, academic, in cartea “A citi, a reciti”.
Stim cum sint mentalitatile in Romania si cum sint priviti copiii cu probleme. Dumneavoastra spuneati, undeva in carte, ca acest copil a fost un dar in existenta dumneavoastra. De ce?
Pentru ca incercind sa cunosti un astfel de copil, sa-l intelegi, trebuie sa incepi cu tine insuti. Sa incerci sa te intelegi si incepind sa te intelegi, intri intr-un proces didactic.
De aceea, aceasta carte are o dimensiune didactica. Spun ce am invatat eu si ceea ce ar putea sa invete altii. De altfel, drepturile de autor vor fi donate societatii “APA” - “Alianta pentru Persoane cu Autism” - care se ocupa de persoanele cu autism in adolescenta, tinerete si chiar mai tirziu.

Ma intorc in Romania

Ati publicat citeva carti in Romania, intr-un interval destul de scurt. E o intentie de a va intoarce in cultura romana sau o intimplare?
E o intentie, o decizie a mea si ratiunile sint sentimental-psihologice. Nu e vorba ca as dori sa devin cunoscut in Romania, ci doar ca, cel putin deocamdata, ma simt mai bine in pielea mea romaneasca. In Statele Unite am intrat intr-un rol pur academic, pe care l-am jucat, cred, destul de bine, in sensul ca am promovat toate nivelurile, am fost si chairman al Departamentului de literatura comparata, am publicat in engleza. Dar este un rol care mi-era numai partial potrivit conform imaginii mele interioare.
Dar universitar ati fost si in Romania, inainte de exil, chiar asistentul lui Tudor Vianu...
In Romania devenisem universitar doar pentru a scapa din complexitatile kafkiene ale lumii literare in care intrasem prin prietenii cu citiva colegi de facultate, cu Nichita Stanescu, in primul rind, cu Paul Georgescu, apoi. Paul Georgescu era o fiinta foarte stranie, era, pe de-o parte, comunist, stalinist si trotkist (ceea ce era alta contradictie) si, pe de alta parte, era un intelectual cu lecturi vaste, cu preocupari speciale. Am ajuns corector la “Gazeta literara” cu o jumatate de norma si asa am putut sa ramin in Bucuresti. Repartitia mea era intr-o comuna de pe linga Pitesti, unde nu m-am dus niciodata. Asa am intrat in viata literara si apoi am vrut sa ies din ea si s-a ivit universitatea, ca o intimplare. Eram un elev favorit al lui Vianu, care a vrut sa ma numeasca de mai multe ori si
de-abia in 1962 cadrele au zis da. Mi s-a pierdut dosarul, sint tot felul de lucruri care se pot intimpla.
Acum mai predati in America?
Nu, acum as vrea sa termin cu eruditia. M-am pensionat de la Indiana University si vreau sa ma apuc de proza.
In Romania?
Da, in romaneste.
Va ginditi si sa va intoarceti aici?
Da. Ma gindesc sa ma intorc partial, nu total. Pentru ca sotia mea inca mai lucreaza la muzeul universitatii in America. Eu am primit o invitatie sa predau, la Facultatea de Litere din Bucuresti, un curs pentru masteranzi la teoria literaturii, din primavara. Adopt, intr-un fel, pozitia pe care o avea filozoful francez Descartes in secolul al XVII-lea. El traia mai mult la Amsterdam si ii scria printesei Elisabeta de Boemia ca e foarte fericit asa cum traieste, cu un picior intr-o tara si cu celalalt in alta, pentru ca este liber.

La noi, autismul nu este recunoscut dupa 18 ani

Este o asociatie din Romania?
Da, din Romania. Am descoperit in timpul vizitei mele din primavara ca exista aceasta asociatie. Pentru copiii autisti exista anumite centre de zi unde pot fi adusi de parinti, ingrijiti. Dar de la 13 ani nu mai exista nimic, iar pentru persoanele cu autism care depasesc virsta de 18 ani nu mai exista nici diagnoza. Pentru ca in legile din Romania, autismul nu este recunoscut decit pina la 18 ani. Daca doctorii socotesc necesar, trebuie sa le inventeze un alt diagnostic dupa aceasta virsta, pentru ca maturii cu autism sa beneficieze de ajutorul social si de celelalte drepturi.
Asa ceva se intimpla numai in Romania?
Da, este o anomalie a sistemului medical si a legii.
De ce ati scris cartea in romaneste si o publicati, iata, pentru prima data in Romania, dupa multi ani in care ati fost autor american?
Am scris-o in romaneste pentru ca limba romana imi este cel mai intim apropiata, e limba pe care am vorbit-o aproape 40 de ani cit am stat in Romania si limba in care adeseori visez, cum zicea si Eliade. Am ajuns la situatia paradoxala ca unele jurnale pe care le tineam despre fiul meu si pe care le scriam in engleza sa le traduc acum in romaneste.
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Jul 12, 2004 11:40 pm

MATEI CALINESCU
si marile incercari ale vietii

http://www.formula-as.ro/articol.php?nr ... umea%20românească&&cc=autism

un articol interesant si fotografii ale lui M
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu Apr 07, 2005 10:04 am

fragmente din roman gasiti in
http://www.revista22.ro/

Portretul lui M - ANUL XIV (697) (15 iulie - 21 iulie 2003)

Portretul lui M (II) - ANUL XIV (698) (22 iulie - 28 iulie 2003)
Portretul lui M (III) - ANUL XIV (699) (29 iulie - 4 august 2003)
Imi pare rau ca nu reusesc sa va dau linkuri,o solutie mai rapida ar fi sa dati o cautare dupa autism si apar aceste fragmente si alte articole despre
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Wed Apr 25, 2007 6:44 am

Prefaţă

Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomîngton, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. în acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urmau să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continuă să fie pentru mine, un dar. Un dar al lui Dumnezeu? Chiar dacă eu nu pot fi sigur de asta, o murmură numele lui, care este şi al meu, din adâncurile etimologiei biblice. Un nume, se zice, este un semn - nomen est omen -, dar acest omen e totdeauna indescifrabil, un mic mister înfăşurat într-un mister mare, foarte mare, infinit.
Am scris această carte pentru mine - ca un soi de exercitiu spiritual - dar sper că ea ar putea fi de folos şi altora. Această speranţă mă face s-o încredinţez tiparului. Multumesc din inimă celor care au citit textul în manuscris, făcându-mi observaţii importante şi încurajându-mă : Ucăi, soţia mea, Irinei, fiica mea, surorii mele Marina (Ina) Pascot, nepoatei mele, Claudia Ghestin, Luciei Pâslaru, vara Ucăi, precum şi prietenilor Ion Vianu, Marie-France Ionesco, Ilinca Zarifopol-Johnston, Gabriela Adameşteanu, Tereza Culianu-Petrescu, Dan Petrescu (care, generos, şi-a asumat şi responsabilitatea redactării cărţii) şi, last but not least, lui Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, care a sprijinit efectiv reîntoarcerea mea în Itaca literelor româneşti, după o lungă absenţă. M.C.


I. "Orice moarte e o mare tragedie"

Moartea e începutul oricărei biografii, al poveştii oricărei vieţi. Adevăratul început. M ar fi fost de acord. I-ar fi plăcut, poate ca una din acele glume care-l înveseleau, ca una din acele răsturnări neaşteptate de termeni care lui i se păreau absurde, cum ar fi fraza "începutul e sfârşitul". Paradoxul mai adânc i-ar fi scăpat, deşi poate că ar fi căzut o clipă pe gânduri, înainte de a izbucni în râs, înainte de a aplauda tare de două-trei ori, ca atunci când era plăcut surprins. Paradoxurile de limbaj îl bucurau spontan, erau pentru el unul din jocurile pe care le îndrăgea - pentru gratuitatea lor, dacă nu pentru altceva.
Povestea unei vieţi, încercarea de a-i găsi sensul, dacă viaţa poate avea vreunul (deşi Eclesiastul ne spune că n-are, cum de altfel nimic n-are, nici chiar căutarea lui Dumnezeu, nici chiar Dumnezeu însuşi, care, nepătruns, e deasupra unor asemenea mărunţişuri) - dacă deci viaţa poate avea vreo fragilă, ascunsă, efemeră, iluzorie semnificaţie, aceasta poate fi întrezărită doar la sfârşit, când povestea s-a terminat, când a ieşit din timp, când s-a transformat în trecut pur, îngheţat, care se afundă tot mai mult in celălalt trecut, trecutul "fenomenal" al memoriei noastre, care are totdeauna un viitor, fie el cât de îngust, şi spre care prezentul aruncă lumini schimbătoare. Asta i-ar fi fost mai greu lui M să înţeleagă, oricât m-aş fi străduit eu să-i explic. Dar timpul e în definitiv inexplicabil, doar intuibil, cum observa atât de exact Sfântul Augustin în Confesiunile sale. Ştim ce este, dar nu-l putem defini. Uneori nici măcar nu stim dacă este.
M avea un sentiment al timpului pe care eu însumi nu-l înţelegeam, un sentiment dominat parcă de o teamă de viitor, un viitor pe care nu şi-l putea sau poate nu voia să şi-l închipuie; trăia în prezent, cu o conştiinţă a trecutului înceţoşată, cu puţine zone limpezi. N-avea nostalgii, după cum n-avea visuri de viitor sau stări de vagă reverie. Cum a exclamat Uca, în noaptea de veghe din biserică, când eram amândoi lângă sicriul lui deschis, şi eu i-am citit cu glas tare pasaje din Eclesiast: "Nu e nimic nou sub soare... tot ceea ce este a fost de mult... toate li se întâmplă tuturor la fel...": "Îl recunosc aici pe M!". Într-adevăr, credinţele lui erau de acest tip, simple, generale, de bun-simţ şi ca atare universal valabile, dar fără pesimismul Eclesiastului, fără dramatism, fără răscolitoarea poezie a textului biblic. Filosofia lui implicită era aceea a unui Eclesiast senin, împăcat cu sine, căci pentru el nimic n-ar fi putut fi altfel decât este; mai mult, n-ar fi trebuit să fie altfel de cum este.
Am avut, la două zile după ce a încetat brusc să respire într-o criză epileptică de o fracţiune de secundă, următorul dialog imaginar cu M: "Moartea ta e o mare tragedie pentru noi". El mi-a răspuns: "Orice moarte e o mare tragedie". Aşa gândea el. Nu moartea lui individuală, ci moartea în genere, moartea tuturor e marea tragedie. Dar o tragedie banală, ca orice lucru perfect previzibil, fie el cât de îngrozitor. Iar despre astfel de lucruri, era o veche convingere a lui, aproape că nu merită să vorbeşti. Răspunsul lui avea un subînţeles - tocmai pentru că, pentru el, ceea ce spunea era deasupra oricărui context personal, pentru că n-avea nici o legatură cu el personal, cu noi, pentru că era un adevăr ştiut, dureros desigur, înspăimântător într-un fel abstract, dar mai ales ştiut – o data pentru totdeauna. Subînţelesul, nu lipsit de o intenţie polemică, era: "Să nu mai vorbim despre asta, e o noutate veche de când lumea, ce rost are s-o tot repetăm". (Fără îndoială, el n-ar fi fost în stare să formuleze o astfel de frază, dar înţelesul subînţelesului, pentru mine, era mai clar decât cristalul.)
În viaţă, îl enervau, uneori îl înfuriau şi-l excedau, cuvintele sau formulele des repetate. Percepea în ele numai repetiţia, vorba în aparenţă goală, cu totul de prisos. Nu-şi dădea seama că banalităţile pot servi, dacă nu propriu-zis pentru comunicare, măcar ca semnale "fatice", cum le zic lingviştii, ca semne convenţionale de recunoaştere şi de bunăvoinţă, ca indicaţii sociale care invită la comunicare, dacă e cazul (regula tacită fiind că de cele mai multe ori nu e cazul). Mergea cu această aversiune pentru formulele de politeţe - deşi numai atunci când îi erau adresate lui - până la a nu răspunde la "Bună dimineaţa", sau a răspunde scurt, cu iritare şi plictiseală, parcă numai pentru a evita o repetiţie. Sau poate dimineţile el era într-o dispoziţie proastă, morocănoasă - începe încă o zi cu neviitorul ei! - căci seara răspundea la "Noapte bună", ba chiar spunea el însuşi de mai multe ori "Noapte bună", ca si când ar fi vrut să întârzie cât mai mult ducerea la culcare, "Noapte bună... Noapte bună", încă o dată şi încă o dată... Mai mult, uneori seara târziu, când noi eram obosiţi şi abia aşteptam să ne culcăm, el devenea vorbăreţ, venea şi se aseza la capul patului nostru punând întrebări, povestind în felul lui, cu multe goluri, întreruperi, căutări de cuvinte, dar într-o stare aproape de exaltare, când nouă ne cădeau pleoapele de somn.
Dar mai era ceva în subtextul frazei, atât de tipică pentru felul lui de a gândi: "Orice moarte e o tragedie". Din când în când îi plăcea să termine o discutie cu o astfel de afirmaţie generală, lapidară, incontestabilă. Când încercam să-l facem să înţeleagă diferenţa dintre el şi ceilalţi copii, sau, mai târziu, ceilalţi adolescenţi sau tineri, el spunea: "Toţi oamenii sunt diferiţi". Era poate modul lui de a-şi asuma diferenţa, ca pe un lucru perfect normal. Fiecare e cum e. Nimeni nu se poate schimba în altcineva. Intră şi un element de stoicism natural, neînvăţat, uimitor în răspunsul lui la exclamaţia mea mentală, când mi-am închipuit acea conversaţie cu el, la două zile după moartea lui fulgerătoare: "Orice moarte e o mare tragedie". Deci: moartea mea nu-i mare lucru. E o tragedie care nu contează. E o mare tragedie care nu înseamnă nimic. Poate asta încerca el să-mi comunice, cu o anume seninătate, în dialogul nostru imaginar. Încerca, totodată, să mă consoleze, căci ştia durerea mea şi era sensibil, extrem de sensibil la durerea altora. Pe a lui o lua ca pe ceva absolut normal. "Toţi oamenii sunt diferiţi" pentru el însemna: "Toţi oamenii sunt normali; toti oamenii sunt aşa cum sunt, aşa cum trebuie să fie".
Şi totuşi... Când mă gândesc la el, când trec în revistă, într-o ordine întâmplătoare, amintiri pe care mi le trezeşte câte un colţ din casa în care am locuit nedespărţiţi timp de 25 de ani, îmi răsare în minte imaginea lui, ar trebui să spun imaginile lui la diferite vârste, dar mai ales cele mai recente. Prezenţa lui, felul lui stângaci, împiedicat de a se mişca, paşii lui greoi, care făceau să scârţâie treptele scării de lemn din casa noastră - astfel încât, când le urca, ştiam totdeauna că e el, că nu poate fi decât el -, felul în care mă chema, când avea nevoie de ceva, spunându-mi la început "mom" sau "mamă" de câteva ori, deşi ştia că mi se adresează mie, şi abia într-un t’rziu şi parcă dezamăgit "dad" sau "tată" (mama fiind fiinţa pe care o chema el, totdeauna, din adâncul făpturii lui, cu această silabă primordială, cu revenirea consoanei labiale "m" care în mai toate limbile inaugurează numele mamei), felul în care îmi vorbea, cu pauze lungi, căutându-şi cuvintele pe care nu le găsea sau le găsea cu greu, după echivalentul unor chinuitoare bâjbâieli verbale, frustrările lui care se terminau de obicei printr-o renuntare ("Never mind"), toate acestea, împreună, îmi apar azi nu numai ca simptome ale condiţiei lui, ci şi ca manifestări externe ale unui fel de angelism sau de inocenţă esenţială, care nu se lăsau reduse la autismul diagnosticat când era elev în şcoala elementară. Venea, oricum, din altă lume, cu un mesaj pe care nu-l puteam descifra, cu un mister pe care nu-l înţelegeam, decât ca pe o lumină îndepărtată, rară, infinit stranie în discreţia ei. Construcţii post-mortem? Poate. Dar asta e lecţia lui, ceea ce am învăţat de la el, într-un târziu: lumina aproape indiscernabilă care-l înconjura, afecţiunea pe care o atrăgea ca un magnet ţi de care se bucura, bucurând.
Ţin minte că atunci când am aflat - lovit în stupidul meu orgoliu patern, în aroganţa mea nepedepsită, în grandioasele mele reverii pentru viitorul fiului meu, care sunt în fond ale oricărui părinte - am avut pentru un timp fantasma călugăririi în doi, a ieşirii din lume, a unei vieţi monahale, sever ritualizate. Era, într-un fel, pentru că eu nu eram credincios, fantasma unei duble cvasi-sinucideri, a unei ieşiri definitive din lume, a unei mortificări permanente pentru mine, dar nu pentru el, căci lui, credeam, ritualurile i-ar fi fost binefăcătoare, după haosul care părea a fi pentru el viaţa în societatea umană, ale cărei cerinţe tacite şi atât de complicate el nu le putea învăţa. Eram încă în prada mândriei luciferice, şi a ruşinii de a avea, târziu în viaţă, un copil handicapat, iubit cu disperare şi cu care voiam să mă identific fără să mă pot identifica. Era, totodată - mulţumesc lui Dumnezeu - începutul unui proces lent de înţelegere, fie şi a faptului că nu puteam înţelege. Uitasem complet de această fantasmă de acum mulţi ani, când mi-a fost reamintită de Uca. Uitasem nu numai pentru că mă împăcasem cu mine însumi, dar mai ales pentru că, între timp, descoperisem atâtea si atâtea.
M era o fiinţă cu totul aparte. Odată, Misty, o prietenă a Irinei care-l ajuta pe M la începutul lucrului său la biblioteca publică din Bloomington, i-a cerut, pe un ton glumeţ, un "autograf" si M, îndatoritor şi surâzător, a semnat cu scrisul lui şovăielnic, laborios: "Professor Matthew Calinescu". De unde i-o fi venit ideea acestui titlu de profesor? O explicaţie într-o logică normală ar fi aceasta: autografe se cer doar oamenilor celebri, iar simplul lui nume, necunoscut, n-avea nimic de-a face cu acea categorie onorifică. Se va fi gândit că poate să împrumute, pentru această unică ocazie, tot în glumă, titlul universitar al tatălui său? Misty mi-a arătat amuzată autograful şi eu - de ce oare? - i-am spus lui M că ar trebui să pună ghilimele în jurul cuvântului "Professor"; el s-a supus, puţin întristat că nu pricepusem, sau aşa mi s-a parut mie. De ce? De ce? De fapt, într-o altă logică, el chiar asta era: un profesor, nu universitar, desigur, dar un profesor sfios, discret, tăcut, de angelism şi de inefabil, dăruind celor cu care venea in contact lucruri de taină şi de seninătate, lucruri fără preţ.
Mai mult decât acasă, unde noi eram prea deseori şi martorii suferinţelor lui şi ale izbucnirilor lui de furie umană-prea-umană (când nu se putea exprima, când tonul vocilor noastre se ridica, fie cât de puţin, şi el, cu auzul lui extraordinar de sensibil, percepea zgomote de o intensitate covârşitoare, ameninţătoare, terifiante), prezenţa lui angelică, cealaltă jumătate a fiinţei lui, cea adevarată, se impunea blajin, sub semnul dublu al neajutorării lui vizibile şi al umorului lui de o calitate specială, care deschidea porţile bine ferecate ale convenţionalismelor din viaţa cotidiană şi trezea bunătăţi ascunse, naivităţi uitate, prospeţimi care se uscaseră de mult. M era, fără să vrea, fără să ştie, un mic maestru al umorului absurd cristalin, inocent, copilăresc, atins uneori de aripa poeziei. Daniel Baron, fostul lui profesor de matematică la şcoala medie Harmony, îşi amintea după mai bine de zece ani micul discurs de absolvire al lui M, cel mai memorabil pe care-l auzise în cariera lui, spunea el. La sfârşitul ultimului an de şcoală medie, la serbarea organizată cu acest prilej, toţi elevii fuseseră invitaţi pe un podium, în micul amfiteatru invadat de iarba din grădina şcolii, să spună câteva cuvinte. M ezita, era intimidat de audienţa de colegi, de profesori, de părinţi, dar până la urmă şi-a luat inima în dinti şi, cu o voce tremurată dar decisă, a ţinut următoarea cuvântare (reprodusă de Daniel Baron după slujba funerară, la noi acasă, unde îi invitasem pe toţi cei care fuseseră apropiaţi de M în cursul scurtei sale vieţi): "Aş vrea să mulţumesc profesorilor mei, de la care am învăţat multe, aş vrea să mulţumesc colegilor mei, care m-au ajutat şi au fost buni cu mine, aş vrea să mulţumesc clădirii şcolii, în care am petrecut patru ani, aş vrea să mulţumesc sălilor de clasă şi coridoarelor, pereţilor şi planşelor de pe pereti, şi pupitrelor şi scaunelor pe care m-am aşezat, şi sălii de gimnastică, şi aş vrea să mulţumesc şi grădinii şi pomilor din grşdina şi tufişurilor şi ierbii..." Daniel Baron a încheiat: "De fapt, mai mult decât l-am învăţat noi pe M ne-a învăţat el pe noi, pe mine şi pe ceilalti profesori pe care i-a avut, şi chiar şi pe unii pe care nu i-a avut şi l-au cunoscut doar în treacăt".



II. Mater Dolorosa

Văd acest portret biografic al lui M ca pe un soi de "galaxie". Începe cu moartea şi e virtual imens, de necuprins. Nu ştiu cum se va sfârşi în finitudinea unei cărţi - mai subtire, mai groasă - dar va trebui să se sfârşească, arbitrar ca toate sfârşiturile, accidental, sau din oboseală, sau din cine ştie ce idee de încheiere, care mi se va părea potrivită, sugestivă, simbolică, sau printr-o întrerupere bruscă, într-un moment fără vreo semnificaţie specială. O galaxie de fragmente, de amintiri, de reflectii, de anecdote, de note de lectură (totdeauna legate de el), de vechi sau mai noi însemnări de jurnal din timpul în care trăia, de comentarii la însemnări de jurnal, de comentarii la comentarii, într-o ordine aproximativă, în genere mergând în sensul invers al acelor unui ceasornic, dar nu neapărat. Singura certitudine e că încep cu sfârşitul, dar începutul - ce e inceputul? - ştiu că nu-l voi atinge niciodată. Despre început nu se poate spune decât că e un mister mai profund decât sfârşitul.
L-am găsit pe M, corpul lui, prăvălit pe podeaua camerei în care-l lăsasem cu câteva minute înainte şezând calm pe canapea şi uitându-se la televizor, la un program care începea la opt seara. Era opt şi un sfert şi se rostogolise, în tăcere, de pe canapea, şi zăcea pe burtă, cu pantalonii lui de denim cu o pată mare umedă de urină în dreptul pulpei drepte. A avut un atac de epilepsie, mi-am dat seama numaidecât, dar fără convulsiile pe care le-aş fi auzit, fără agitaţia zgomotoasă ca un tropăit de cai a picioarelor, fără sforăiturile puternice care urmau câteva minute şi mai bine, fără acea respiraţie grea şi sonoră care, când o auzeam, îmi împlânta un cutit în inimă. Am închis în goană televizorul şi m-am repezit la el să-l pun pe spate. Am luptat cu greutatea lui inertă şi mi-am dat seama că nu respira. Mi-am pus buzele pe buzele lui fierbinti, dar fără viaţă şi am încercat să-i fac respiraţie artificială, fără să mă pricep, pentru câteva secunde. A fost ca un fel de sărut straniu, intens şi disperat, încercând să tragă aer din pieptul lui şi apoi să-l umple cu aer din plămânii mei, cu o suflare puternică şi totuşi neputincioasă, după care am strigat-o pe maică-sa care, la etajul de sus, tocmai vorbea la telefon cu Irina, s-o felicite de ziua ei, 1 martie, când a împlinit 38 de ani. M era cu peste 12 ani mai tânăr, ar fi împlinit 26 de ani în august. (1 martie: coincidenţa încărcată de vreun sens ocult? Sau coincidenţa oarecare, deşi remarcabilă prin situaţia tragică în care s-a produs? Poate o astfel de coincidenţă să nu te pună pe gânduri? Gânduri şi gânduri lărgindu-se în timp ca undele după ce ai aruncat un bolovan în oglinda calmă a unui lac.) "M nu mai respira", am urlat, şi convorbirea cu Irina, aflată la Los Angeles, a fost imediat întreruptă: "Lui M i-e rău, te chem mai târziu". Am telefonat la numărul de urgenţă, 911, şi ambulanţa spitalului a sosit sunând alarma în cinci-şase minute. Încercările de reanimare pe loc n-au dat nici un rezultat, deşi inima lui continua să bată, dar mereu mai încet, mai stins, mai îndepărtat. La spital, doctorul de gardă ne-a spus, după vreo douăzeci de minute, că a murit, deşi inima îi bătea în continuare, foarte-foarte slab, cum se poate întampla după moartea cerebrală: nu mai era nimic de facut. După condoleanţele de rigoare, rostite grav-convenţional, şi după o strângere de mână ("Era atât de tânăr..."), ne-a dat voie să-l vedem, era într-o sală slab iluminată, întins pe spate pe un pat de spital, cu ochii închişi, cu mâinile pe piept, cald încă atunci când l-am sărutat pe frunte. Uca l-a sărutat de multe ori pe frunte, pe obraji, l-a mângâiat pe păr, plângând. "Dacă ar fi fost viu nu m-ar fi lăsat să-l sărut", mi-a spus ea cu un glas linistit, blând. (Într-adevăr, lui M nu-i plăceau contactele fizice, se ferea crispat de săruturi, de îmbrăţişări, chiar de atingeri, se încorda în el însuşi, devenea rigid.) E cald încă, îmi spunea Uca, cu lacrimi prelingându-i-se pe obraz. Nu se instalase încă rigor mortis când i-am ridicat o mână pentru a o sărută, umil, fără speranţă, în faţa misterului care-l înfăşura tot mai strâns în răceala lui ireversibilă. Izbucneam în plâns şi mă opream, îmi ştergeam lacrimile, nu-mi venea să cred. O doctoriţă sau poate o soră ne-a întrebat dacă am vrea sa chemăm un preot. I-am telefonat fără întarziere - nu era decât 10 noaptea - părintelui ortodox Athanasius Wilson, care a venit curând (nu mai simţeam timpul: când nu mai astepţi nimic timpul se evaporează). "Acesta nu e M", a spus el când a intrat în încăperea în care ne aflam, "e doar trupul lui, haina pieritoare. Sufletul lui a plecat, nu mai e aici". Uca îl contrazicea însă, repetat, în şoaptă, în hohote reţinute: "Acesta e M al meu, acesta e M al meu, sigurul, unicul M al meu". Mater Dolorosa. În acele clipe, Uca participa, fără să-şi dea seama, la un arhetip mistic. Mama care şi-a pierdut fiul în floarea vârstei, copleşită de o durere care e inefabil de aceeaşi natură ca şi durerea Fecioarei. Athanasius Wilson a rostit o rugăciune pentru M. Ne-a spus apoi că, în urmă cu două sau trei săptămâni, el se spovedise şi se împărtăşise. Era credincios, în felul lui tăcut şi sfios, natural smerit, deşi în ultima vreme mergea mai rar la biserică - la mica noastră biserică ortodoxă antiohiană din Bloomington, pe cât de mică pe atât de cosmopolită, în sens est-european şi american, cu membri de origine greacă, rusească, ucraineană, românească şi cu tineri americani convertiţi la ortodoxie, mulţi dintre ei studenţi - pentru că, spunea M, "se vorbeşte acolo prea mult despre moarte". Lui M nu-i plăcea, în ultima vreme, să vorbească despre moarte. Când era mai mic, mă interogase de multe ori despre moarte. Acum "ştia" - oare mai mult decat "ştim" noi? - dar prefera ca acest subiect să fie învăluit în tăcere. Poate că asocia ideea morţii cu crizele lui periodice de epilepsie, atât de frecvente în ultimii câţiva ani, atât de devastatoare. "Orice moarte este o mare tragedie", aşa mi-a spus el în dialogul nostru imaginar de acum două-trei zile. Moartea lui nu conta, dar gândul la moarte îl tulbura peste măsură. Cu câţiva ani în urmă îl întrebasem, după o criză particular de violentă, după ce-şi revenise şi se liniştise, în timpul cinei: "Spune-mi ce crezi: e bună viaţa, sau rea?". "Asta e o întrebare foarte grea", mi-a răspuns el, cufundându-se în tăcere. O tăcere care m-a obsedat multă vreme şi care continuă să mă obsedeze.



III. Trecem cu toţii printr-o fază autistă?

Am citit eseul lui Schopenhauer, “Despre diferitele perioade ale vieţii” (în Parerga şi paralipomena), gândindu-mă la M, la autismul său mai exact la sindromul lui Asperger de care suferea, şi mi-am amintit de lecturile atente şi anxioase pe care le făceam prin 1985-'86, după ce fusese diagnosticat ca având autism, lecturi de texte medicale, de psihologie şi de psihiatrie infantilă. Autismul infantil, cum era calificat în acea epocă încă de începuturi ale cercetării, apărea ca o condiţie perfect normală în primii ani de viaţă ai copilului, drept care era indiscernabilă până la doi sau trei ani, ba chiar şi mai târziu, când anumite trăsături autiste izolate, dar izbitoare, pot continua să se manifeste în cursul unei dezvoltări altfel normale. Concluzia ar fi că trecem cu toţii printr-o fază autistă, pe care o depăşim mai mult sau mai puţin de-a lungul anilor, probabil că niciodată complet. Continui să cred şi azi, după lecturi mai recente, că autismul e o forma mentis, care nu se transformă cu vârsta, deşi la oamenii "normali" devine irecognoscibilă, fiind acoperită de alte formaţiuni psihologice, de noi abilităţi cognitive, de noi structuri de sensibilitate - o forma mentis legată de pruncie şi mai ales de prima copilărie şi care poate fi descrisă nu numai psihologic, ci şi metafizic.
Schopenhauer împarte viaţa în patru perioade, patru anotimpuri, şi vede copilăria ca acoperind primul sfert. Consideraţiile lui despre copilărie, în lectura mea, conţin câteva elemente care ar putea fi identificate într-un autism sănătos (sunt pe deplin conştient de caracterul paradoxal al epitetului), ba chiar într-un autism genial, ideal, de la care poate porni refleţtia metafizică. Trimiţând la opera lui fundamentală, Lumea ca vointa si reprezentare (volumul II, capitolul 31), Schopenhauer rezumă: "... în copilărie ne comportăm mult mai mult ca fiinţe cunoscătoare decât ca fiinţe ale voinţei... În copilărie avem doar puţine asociaţii şi nevoi limitate şi de aceea impulsurile voinţei sunt mici. În consecinţă, partea cea mai mare a adevăratei noastre naturi e preocupată de cunoaştere". Copilul, explică Schopenhauer, vede lucrurile în prospeţimea lor iniţială, cu impresii care nu au fost alterate de influenţa ucigătoare a repetiţiei. Ca şi poetul (care izbuteşte să păstreze în el condiţia ideala a copilăriei, necoruptă de voinţă, de dorinţă, de subiectivitate), copilul vede în orice lucru particular, de o absolută noutate, "Ideea Platonică sau, cu alte cuvinte, ceea ce e esential şi deci comun întregii specii, astfel încât fiecare obiect reprezintă întreaga sa clasă sau familie..." Lucrurile nu au individualitate - contrar aparenţelor - pentru că, "...în mijlocul jocurilor noastre copilăreşti suntem totdeauna secret preocupaţi, şi fără nici un scop clar, să prindem în scenele şi întâmplările particulare natură esenţială a vieţii înseşi, tipurile fundamentale ale întruchipărilor şi formelor ei. Vedem toate lucrurile şi persoanele sub specie aeternitatis, cum spune Spinoza". Copiii deci văd, fără subiectivitate şi voinţă, şi sunt fericiţi, pentru că "a vedea este încântător, iar a fi ingrozitor", noteaza Schopenhauer. În faţa intelectului copilăresc "lumea se înfăţişează ca un Eden: şi aceasta este Arcadia în care ne naştem cu toţii".
M a continuat să existe într-un univers platonic şi atunci când ar fi trebuit, după codurile "normalităţii", să se integreze în societatea celorlalţi copii, la şcoala, să înveţe pe cale intuitivă semnele din care se ţes relaţiile sociale, ipotezele şi ghicitorile prin care putem bănui ce se petrece în mintea altora, şi prin care ne putem apropia de ei, îi putem influenţa, sau chiar manipula, fiind totodată conştienţi că putem fi înşelaţi de pretenţiile, prefăcătoriile, minciunile celorlalţi, în măsura în care noi înşine putem pretinde, ne putem preface şi putem minţi. M tindea să vadă, nu să fie, în termenii lui Schopenhauer: a fi îl corupe pe a vedea, îl deformează, îl pune în slujba intereselor voinţei. M tindea să ia totul aşa cum i se înfăţisa, în mod dezinteresat, nu înţelegea prefăcătoria, disimularea, minciuna (fie ea cât de "albă"), nu era înclinat să ghicească ce se ascunde în spatele aparenţelor, nu ghicea ce ghicesc ceilalţi despre ce ghiceşte el despre ei, despre intenţiile lui, şi deci nu răspundea adecvat la solicitările lor. Nu-şi dădea seama de conflictul subteran al intereselor. Când spun că nu înţelegea minciuna - pe care o identifica totuşi, mereu revoltat, mereu scandalizat "metafizic" de existenţa ei printre oameni - mă refer la unul din punctele centrale ale inadaptării lui sociale, o sursă de suferinţe ascunse. Căci el, făptură "edenică", ar fi dorit să intre în viaţa socială a celorlalţi copii, dar nu era capabil să priceapă că în comunicarea umană prefăcătoria, asumarea unor roluri, jocul de teatru în viaţa cotidiană, calculul şi neîncrederea sunt la fel de indispensabile ca adevărul, sinceritatea, seriozitatea onestă, bunătatea spontană, glumă veselă sau simpla voioşie, şi poate chiar mult mai importante. M era, socialmente, un contemplativ inevitabil frustrat; avea darul copilăresc al contemplaţiei gratuite (recunoscut de Schopenhauer), străin de jocurile sociale interesate, complicate, pline de viclenii, chiar şi printre copiii ceva mai mari. Era un străin căzut într-o lume pe care o înţelegea doar pe jumătate.
M trăia cu adevarat printre idei platonice şi de la un moment dat, de când era elev în şcoala elementară, dar şi mai târziu, îşi găsea refugiul printre numere sau printre relaţiile geometrice. Era atras de tot ceea ce era neindividual, de tot ce era inteligibil în afara unui context social. Era bun la matematică şi era respectat pentru aceasta (ceea ce-l bucura), dar nu avea nici ambiţie, nici semnele incipiente ale creativităţii matematice, care presupun, între altele, şi gustul pentru competiţie. Folosea lecţiile de matematică ca pe un calmant, printre numere se odihnea de fapt după dezorientările de natură socială pe care i le provocau celelalte materii (la care avea dificultati) si la un moment dat recurgea la acest calmant chiar şi în timpul recreaţiilor. Dacă mergea cu ei în curtea şcolii, ştia că va fi ocolit şi adeseori cicălit de ceilalţi copii, şi-atunci rămânea singur în clasa goală, făcând tot felul de calcule complicate, inmulţiri şi împărţiri, care-l absorbeau, îl scoteau din timp.
Obiectivitatea pură - sau aproape pură - despre care vorbeste Schopenhauer se regăseşte, cred, în faza autistă a dezvoltării copilului. La M aceasta s-a prelungit şi, deşi el n-a avut niciodată propriu-zis o subiectivitate, deşi voinţa în sens schopenhauerian a fost slabă sau inexistenţa în el, deşi a avut totdeauna nevoi limitate şi şi-a dezvoltat din adolescenţă o conştiinţă aproape ascetică a acestor limitări (nu-i placea, de pildă, să i se facă daruri, i se parea că e o risipă inutilă; nu i-au plăcut niciodată, în cei 25 de ani ai vieţii lui, luxul, superfluul, răsfăţurile; iar dovezile de afecţiune, când i se păreau exagerate, îl speriau pur si simplu). A suferit totuşi mult, atât de mult încât cazul lui mă face să pun la îndoială ecuaţia dintre subiectivitate şi suferinţa pe care o stabileşte Schopenhauer. Se poate suferi şi în afara subiectivităţii. Pe de altă parte, nu se poate spune că obiectivitatea nu este, în ultimă instanţă, edenică. Dar o obiectivitate omeneşte accesibilă trebuie să cuprindă şi suferinţă. Dostoievski spunea, memorabil, că infernul e un loc unde nu se poate suferi. Poate că vocaţia cea mai profundă a suferinţei - a suferintei în obiectivitate - e intr-adevar paradisiacă.
Evident, felul cum îl citesc pe Schopenhauer e inadecvat, nefilosofic. Ştiu că proiectez preocupări personale, că răsucesc cuvintele şi conceptele într-un sens neintenţionat de autor, dar acest tip de lectură mă ajută să înţeleg, să articulez lucruri pe care altfel le-aş fi perceput cu mai puţină precizie. Lectura e totdeauna inadecvata când devine lectura de sine. Înfăşurăm lucrurile pe care le citim - nu la întâmplare, totuşi - în imagini şi gânduri care sunt numai şi numai ale noastre, dar pe care textul, un text de preferinta "clasic", generos în stricteţea lui, le sugerează. Lectura "ideala" e desigur altceva. Eu sunt însă acum un cititor în doliu şi, iată, Schopenhauer îmi e de folos în lucrarea doliului meu.

IV. Povestea unui misionar autist"

Prietenul mai mare, şi de fapt mentorul lui M, autist şi el, în vârstă de 51 de ani, căsătorit, cu doi băieţi, Phil Wheeler, a venit la noi să ne vorbească despre M, cu ochii umflaţi de lacrimi, izbucnind din timp în timp în plâns în cursul conversaţiei. Se întrerupea adesea repetând, cu o voce răguşită de atâta vorbit prin plâns: "My heart is broken" ("Inima mea e zdrobita").
Acum 14 ani, când M era elev la şcoala Harmony, Phil s-a oferit să-l mediteze la matematică şi mai ales la fizică, la care avea anumite dificultăţi. (Acestea erau în principal dificultăţi de traducere a unor probleme din limbajul obişnuit, în care erau exprimate, în limbajul matematic în care trebuiau rezolvate. M nu înţelegea de ce problemele nu sunt puse direct, fără ocolişuri, fără imagini şi referinţe concrete, în limbaj pur abstract. Îl încurca contextualizarea lor didactică, adeseori artificială.) Şcoala contactase Centrul de Autism al statului Indiana si Marci Wheeler, soţia lui Phil, care lucra şi continua să lucreze acolo, l-a recomandat pe soţul ei, care pe vremea aceea nu avea serviciu şi era disponibil, gata sa-şi găsească fie ăi o ocupaţie voluntară, şi cu atât mai mult gata să ajute un copil care facea parte din categoria celor afectaţi, ca şi el, de autism. A început să vină la şcoală, după orele de predare, o dată apoi de doua ori pe săptămână, şi s-a legat numaidecat de M, dincolo de obligaţiile unui meditator. Am vrut, bineînteles, să-l plătim pentru serviciile lui, dar de la început el a refuzat net,încăpăţânat, chiar jignit. Nu, nu putea cu nici un chip să accepte să fie remunerat pentru un lucru pe care-l făcea cu drag, pentru M, dar şi pentru propriul sau echilibru psihologic. Isi simtea o vocatie in a ajuta pe cineva pe care-l vedea ca pe un alt sine-însuşi, la o vârstă mai fragedă. De când îl ştiu, Phil n-a pregetat să-şi dăruiască timpul şi energia, cu o generozitate misionară, altor oameni cu autism. Iar M ocupa, din raţiuni misterioase, un loc cu totul special in inima lui.
Mai degrabă scund, dar viguros, cu ochii străbatuţi din când in când de sclipiri febrile, cu o expresie bland-speriată pe fata cu trasaturi adâncite (o faţă mobila şi intensa totodată), Phil este extrem de articulat în vorbire, deşi în vocea lui e si ceva oarecum mecanic, o lipsă de inflexiuni şi de modulaţii care pune toate cuvintele lui, rostite repede şi fără pauze, pe acelaşi plan, un plan care se rupe brusc când interlocutorul schimbă subiectul sau îl întrerupe cu o întrebare. Altfel, impresia e că el ar putea vorbi fără să se oprească, fără să ţină seama de reacţiile celorlalţi, pe acelaşi ton, pentru lungi perioade de timp, indiferent dacă e ascultat sau nu, de fapt incapabil să-şi dea seama, punându-şi toata atenţia în faptul însuşi al vorbirii.
Povestea lui e urmatoarea: s-a născut într-o familie de oameni simpli din South Bend, a crescut fără probleme (sau fară ca cineva să-şi dea seama de problemele lui: într-o familie cu mijloace precare şi cu mai mulţi copii, simţul observaţiei individualizate şi amănunţite lipseşte, iar simptomele autismului, mai ales în cazul sindromului lui Asperger, pot usor trece drept mici accidente sau bizarerii care n-au nici o semnificaţie). Era pe deasupra inteligent şi avea rezultate excelente la şcoală, încât era considerat "intelectualul" într-o familie fără preocupări intelectuale.
Era un singuratic, n-avea prieteni printre colegi, şi-şi concentra întreaga atenţie asupra învăţatului, în cadrul bine structurat al şcolii şi apoi al liceului, pe care l-a terminat strălucit. Imediat după aceea a urmat şocul şi căderea în lumea reală, în lumea socială de după şcoală, a carei lipsă de structură l-a dezorientat şi l-a umplut de o spaimă paralizantă. Găsindu-se în mijlocul a ceea ce i s-a părut un haos, a început să se comporte şi să acţioneze haotic. Dus la un psihiatru în 1970, într-o vreme în care nu se ştia încă mai nimic despre autism, a fost diagnosticat ca schizofrenic şi tratat ca atare, cu medicamentele cele mai nepotrivite, care i-au agravat condiţia. A început să lucreze, ca mecanic auto într-un atelier de reparaţii, şi după o perioada grea (tolerabilă la un ucenic începător, speriat si neîndemânatec, dar doritor să înveţe), a intrat in structura aşteptărilor şi obligaţiilor, în rutina ocupaţiei de mecanic auto, ajutat desigur şi de inteligenţa lui şi de cunoştinţele de fizică (mai ales de mecanică) acumulate în şcoală. A început să lucreze bine. Mai important pentru el a fost că a început să se orienteze în lumea aceea mică a atelierului şi mai ales în lumea şi mai mica a lucrului zilnic pe care-l avea de facut. S-a simţit mai stăpân pe sine. Dar tocmai pentru că lucra bine şi disciplinat şi pentru că părea supracalificat pentru munca aceea destul de elementara, şeful atelierului s-a hotărât sa-l promoveze. Aceasta schimbare bruscă de rutina l-a dărâmat psihologic, nu mai întelegea nimic, nu ştia ce se aşteapta de la el, a fost înspăimântat şi şi-a dat numaidecat demisia. Cu pauze mai lungi sau mai scurte a trecut prin mai multe experienţe similare, cucerindu-şi o siguranţă fragilă în munca de începător care i se incredinţa, dar nerezistând şocului promovării. Era din ce în ce mai "nebun". Dintr-o legătură cu o tânară - care nu voia totuşi să se mărite cu un schizofrenic - s-a născut o fată, Barbara. Mama s-a măritat după un timp cu un bărbat "normal" şi Phil, cu nostalgia vieţii structurate din liceu, s-a hotărât să vină la Bloomington, să facă studii de fizică la universitate, fără să-şi dea seama că "pattern"-ul vieţii de student e cu totul diferit de acela al vieţii de elev. Norocul lui a fost că, la Bloomington, "nebunia" lui a fost in sfârşit diagnosticata corect: autism (pe vremea aceea Asperger era necunoscut).
De câte ori nu ne-a repetat Phil, de-a lungul anilor, că acesta a fost momentul de răscruce fericită din viaţa lui, momentul din care a început să se înţeleagă pe sine - în ciuda ininteligibilităţii esenţiale a lumii şi a societăţii umane pentru orice autist. La Centrul de Autism al universităţii a întalnit-o pe Marci, care lucra acolo, o femeie tacută, modestă, timidă, care a fost probabil impresionată de autismul superior al lui Phil, atât de diferit de acel al copiilor sau tinerilor cu care avea de a face zilnic, dublat de o inteligenţă atât de deosebită şi de un dar al vorbirii care ei îi lipsea. Mişcată şi de hotărârea cu care se angajase pe drumul studiului (lua notele cele mai mari la cursurile de matematică şi de fizică) şi atrasă de personalitatea lui deschisă, sinceră, fără ascunzişuri, în ciuda bizareriilor şi limitărilor lui, pe care ea le putea înţelege mai bine decât oricine altcineva, ea a acceptat să-i devină soţie. În plus, poate că, într-un impuls de generozitate feminină, ea a vrut să-l ajute, să-l "salveze", să-l transforme într-un om "normal". Cunosc şi alte cazuri asemănătoare: bunăoară, fosta mea profesoară de engleză la liceul "Titu Maiorescu", cu care mă împrietenisem, şi care-mi vorbea de marea ei dragoste pentru un violonist şi muzicolog homosexual, cu care fusese logodită, şi pe care voise să-l "salveze"; acesta i se spovedise, o iubea şi el in felul lui, şi ea era gata, în pasiunea ei, dacă "salvarea" s-ar fi dovedit imposibilă, să-i ofere măcar un paravan social. Datorită lui, poate generozităţii lui, poate exclusivismului lui uranian, nu acceptase sacrificiul şi căsătoria nu mai avusese loc. (La câţiva ani după aceea, violonistul fusese arestat pe motive politice şi-şi pusese capăt zilelor într-una din închisorile gulagului comunist românesc.)
Iată-l aşadar pe Phil căsătorit cu buna Marci. S-au născut apoi doi băieti, mai întâi Jake, urmat la câţiva ani de Adam. În ultimii ani amândoi s-au apropiat de M şi l-au iubit. Faţa lui Adam era udă toată de lacrimi, la biserică, în timpul slujbei pentru M, iar Jake, adolescent acum în ultima clasă de liceu, s-a apropiat de noi şi ne-a spus, cu o voce gâtuită de emoţie: "Să ştiţi: M e omul cel mai bun pe care l-am cunoscut în viaţa mea". Părea mai mult decat o formulă de politeţe.
Dar să continui povestea, care mie mi se pare extraordinară, a lui Phil, "geniul autist", cum l-am numit într-unul din mai vechile mele jurnale. El a izbutit, într-un târziu, să-şi ia diploma de Bachelor of Science în fizică. Partea cea mai grea, aproape insurmontabilă, a studiilor prelungite a fost trecerea unor examene obligatorii la ştiinţele sociale şi la limba şi literatura engleză, care include şi o probă scrisă. Limbajul e una din zonele cele mai sever afectate de autism. Mai uşor de trecut, în multe cazuri de autism numit "high functioning" (nu găsesc un corespondent românesc potrivit), e obstacolul limbii vorbite, pe care Phil l-a trecut cu succes. Limba scrisă e însă cu totul altceva, centrii cerebrali care răspund de scriere sunt diferiţi de cei care controlează vorbirea, aparţin unui alt modul cerebral, care pare a fi în chip mai general afectat la autisti. Există şi aici excepţii, una din ele fiind Donna Williams, care şi-a putut scrie autobigrafia - voi vorbi mai mult despre ea mai încolo. Phil n-a fost o asemenea excepţie. Un subiect pe care l-ar putea expune verbal cu anumită claritate (în ciuda poate a unor paranteze sau "razne", cum le-aş numi, uşor de ignorat), pus pe hârtie, se împotmoleşte în incoerenţă. A izbutit totuşi să treacă şi de această piedică, datorită unei inocente ilegalităţi pe care mă felicit că am comis-o: i-am dat o notă fictivă pentru un curs fictiv pe care l-ar fi luat cu mine şi care a satisfăcut ultima cerinţă, punctajul necesar la subiectul de "English Composition" pentru acordarea diplomei.
Dacă pentru Phil diagnoza de autism a fost eliberatoare, o cotitură fericită în viaţa lui, o adevarată revelaţie, M, la vârsta lui fragedă, n-ar fi putut înţelege despre ce e vorba, iar mai târziu, când i-am vorbit despre autismul lui, a rămas nepăsător, netulburat. Pentru noi a fost însă o lovitură cumplită. Lipseau orice antecedente clare atât în familia mea, cât şi în a Ucăi: ne-am scormonit amintirile spre a descoperi la strămoşii noştri semne psihotice, fie ele cât de ambigue, şi desigur că am descoperit unele, dar ele nu indicau vreun caz de autism asemănător cu acel al lui M. Enigma lui rămânea şi, în timp, devenea din ce în ce mai profundă.
După o perioadă agitată pentru el în primii trei ani de şcoală elementară publică, unde, în clase cu prea mulţi elevi şi apoi, la ora prânzului, în marele refectoriu unde luau masa sute de copii, el se simţea respins, frustrat, gata să replice violent când era luat în râs sau atâţat (copiii în grup pot fi cruzi), l-am mutat la şcoala privată Harmony unde s-a simţit bine. În clasa a IV-a de acolo avea doar opt colegi şi profesorii erau nu numai binevoitori (cum de altfel fuseseră şi cei de la şcoala publică), dar şi în stare să acorde mai multă atenţie individuală elevilor. Dintr-un "bătăuş" singuratic, închis în sine, cum fusese, M s-a transformat aproape peste noapte într-un copil cuminte. Ciudăţeniile lui au fost acum privite ca mici giumbuşlucuri, ca încercări de a atrage atenţia prin glume sau gesturi hazoase, care stârneau râsul bonom, afectuos, şi nu râsul ironic penalizator, caustic prin care e cenzurată sau respinsă diferenţa. Asta l-a încurajat pe M şi l-a ajutat să-şi dezvolte o tehnică de a-şi înconjura deficienţele într-o aură de umor inocent-absurd, uşor de tolerat şi chiar de îndrăgit. Profesorul lui de matematică, Daniel Baron, ne-a povestit deunăzi următoarea întâmplare din ultima clasă elementară: preda o lecţie de aritmetică şi voia să ilustreze o teoremă folosind scobitori. L-a rugat pe M, care era aşezat lângă catedră, să-i aducă la tablă cutia pregătită cu scobitori. M a luat cutia şi o ducea grijuliu, când s-a împiedicat şi toate scobitorile s-au împrăştiat pe podea. "Patru mii şase sute nouăzeci şi trei" a declarat M, ridicându-se, şi a zâmbit. Aşa şi-a parat el stânjeneala, cu o glumă. Şi când copiii au râs, nu se mai ştia dacă râd de M sau de gluma lui. O altă paranteză: după una din serbările şcolare, totdeauna urmate de jocuri, cântece şi scenete inventate de şcolari, cât şi de activităţi distractive, tombole etc., M s-a întors acasă cu un uriaş borcan plin vârf cu acele dulciuri numite "jelly beans" (un fel de jeleuri). "L-am câştigat la tombolă", a zis surâzând, "am ghicit cel mai aproape de numărul de bomboane din borcan. Am ghicit 1882 şi erau 1885". Se mândrea şi se amuza cu astfel de mici succese. În noua atmosferă de la Harmony, el a făcut progrese rapide (progrese mici dar importante pentru sentimentul lui de demnitate personală în societate, de care avea atâta nevoie). Într-un cuvânt, el a devenit ceea ce era şi a râmas: un copil bun, de o sinceritate dezarmantă, cu emoţii delicate care-l apropiau de copiii mai mici, cu care-i îi plăcea să se joace, mereu protector, căci dobândise şi un fel de înţelepciune, un fel de naivă maturitate blândă, care se armoniza cu vârsta lui emoţională atât de fraged-constantă de-a lungul întregii sale vieţi. Am înţeles mai bine acest fenomen când am citit-o pe Donna Williams, pomenită în treacăt mai sus, care mărturisea că avea, chiar când îşi scria cartea Nobody Nowhere, o vârstă emoţională de 3-4 ani, adăpostită într-un trup matur, şi coexistând cu o vârstă mentală pe deplin matură, pe care o dovedea însăşi calitatea textului ei. (Merita poate să spun aici că şi ea se simţise eliberată când i se pusese, la 28 de ani, diagnosticul de autism.)
Lui M, aşadar, nu i-am vorbit de autismul lui până în pragul adolescenţei, când ni s-a părut că totuşi ar trebui să ştie, deşi în mod paradoxal el nu se simţea câtuşi de puţin diferit de ceilalţi. Când încercam să-l facem conştient de diferenţa lui, el ne răspundea, de pe atunci, cu candoare şi cu înţelepciune: "Dar toţi oamenii sunt diferiţi" sau "Fiecare om e aşa cum e". Subînţelesul era că-i comunicam un truism: dacă toţi oamenii sunt diferiţi, nimeni nu e, de fapt, diferit. Îi lipsea conceptul, de altfel fals (o ficţiune statistică), de "normalitate". Am luat atunci hotărârea de vorbi cu psihoterapeuta Stine Levy (cea care-l diagnosticase şi pe Phil şi, în ultima instanţă, pe M, cu 7-8 ani în urmă) şi de a-i propune să-i spună ea lui M că are autism, şi ce înseamnă asta, în cursul câtorva sesiuni de psihoterapie. A acceptat, era şi ea de părere că venise timpul ca M să ştie, dar după câteva săptămâni de întâlniri cu M, care lui îi faceau mare plăcere - era foarte încântat când îl duceam la ea şi-l lăsam acolo pentru o oră - ea ne-a spus că M e atât de echilibrat, atât de luminos mulţumit în sinea sa, încât n-avea rost să-l convingă că are autism sau să continue o psihoterapie care era de prisos. M de altfel ajunsese să ştie vag că are autism, dar nu-i păsa, era ca şi cum ar fi ştiut că are ochi căprui şi nu albaştri. Nimic dramatic sau, din contră, îmbucurător. Sunt aşa cum sunt. Ce e aşa de important sau grav că eşti aşa cum eşti? N-a fost pentru el nici o eliberare, nici un subiect de preocupări anxioase. Era netulburat şi aşa a rămas, deşi mai târziu, când am fost cu el la diferite conferinţe de autism şi a întâlnit acolo alţi tineri cu aceeaşi condiţie, s-a înţeles de minune cu unii dintre ei, s-a împrietenit cu ei, şi luni sau chiar ani de zile după aceea avea cu ei interminabile convorbiri telefonice. Se simţea bine printre persoane cu autism, dar se simţea la fel de bine şi printre colegii de serviciu de la Indiana Center for 21st Century Scholars (unde a lucrat aproape 6 ani) sau printre cei de la biblioteca publică din Bloomington, în ultimii săi doi ani de viaţă.
Relaţia lui cu Phil a fost de un ordin particular. Phil l-a iubit de la început, a fost cucerit de el, şi iubirea lui avea avantajul că nu venea din partea unui părinte, că era spontană şi gratuită, nu obligatorie, cum credea M că e dragostea părinţilor pentru copiii lor şi a copiilor pentru părinţi. (El detesta tot ce e obligatoriu: ne iubea în felul lui lipsit de efuziuni pentru că aşa simţea, în afara oricărui sentiment de datorie; iar dragostea cu care-l înconjuram trebuia să fie tot aşa, liberă, neaşteptată, fără manifestări externe.) Cu timpul s-a creat între Phil şi M o reciprocitate care a continuat să întărească afecţiunea pe care Phil o avea faţă de M. Era ştiut că duminicile vine Phil să-l ia pe M la el acasă, unde juca diferite jocuri (video, de obicei, sau Monopoly, pentru care M avea o slăbiciune încă din copilărie) cu Adam şi Jake; unde, de asemenea, Phil stătea îndelung de vorbă cu M, serios, dar şi glumeţ în anumite momente, ca şi în alte împrejurări, când venea, bunăoară, să-l scoată pe M să ia masa de prânz în oras. Uneori, de faţă cu M, Phil se supăra pe băieţii lui, îşi ieşea din fire, striga la ei. M totdeauna, calm, îl dojenea: "Nu e bine ceea ce faci. Nu trebuie să strigi la copiii tăi. Nu e frumos". Şi Phil, fără să crâcnească, se supunea instantaneu, îşi cerea iertare; iar M îl ierta, spunându-i "Să nu mai faci aşa!". M căpătase o putere extraordinară asupra lui Phil, o putere acceptată de acesta în deplină umilitate. Pentru nimic în lume n-ar fi ridicat vocea la el - cum îşi permitea faţă de copiii săi, care-l scoteau uşor din fire; pentru nimic în lume nu l-ar fi certat, chiar când era încăpăţânat, ursuz, recalcitrant. Durerea pe care a resimţit-o Phil la pierderea lui M consta, cum ne-a explicat plângând, în faptul că sursa, punctul de iradiaţie al acelei puteri, dispăruse. Dar nu puterea însăşi. Phil ne spunea: "M a fost prezent, a fost cu mine când am vrut să-i cert pe băieţi acum două zile. M-a certat el. «Nu-i bine ce faci». I-am auzit vocea şi m-am potolit numaidecât".
Această putere pe care o avea M asupra lui Phil, cum ar putea fi ea explicată? De unde putea să-i vină lui Phil sentimentul, asupra căruia a insistat atât, că-i e îndatorat lui M? Că, dacă de un an şi mai bine, se simte mai stăpân pe sine, mai echilibrat, mai sănătos (până acolo încât a renunţat la orice medicaţie şi chiar la a fuma marijuana, care avea pentru el un efect calmant), asta se datoreaza exclusiv relatiei dintre el si M? Să fi fost vorba de-o simplă proiecţie? Sau să fie la mijloc acel angelism ascuns, invizibil, inefabil despre care am mai pomenit şi de care M însuşi era complet inconstient? Să fi fost bunăătatea lui, inocenţa lui - atât de greu plătite şi totuşi atât de gratuite? N-am nici o explicaţie. Nu înţeleg, dar simt un fel de căldura în inimă. Mentorul lui M sfârşise prin a-i deveni discipol.
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Wed Apr 25, 2007 6:49 am

V. Misterele epilepsiei

Dar nu autismul, ci epilepsia l-a ucis pe M. Într-un fel paradoxal, greu de înţeles, autismul lui a fost în acelaşi timp o tragedie pentru noi, părinţii lui, şi un dar, un dar fără preţ (în ebraică numele lui înseamnă "darul lui Dumnezeu"), o condiţie a ceea ce am numit angelismul său, care ne-a făcut să-l iubim cu o crescândă compasiune, să-l protejăm şi să-l admirăm, învăţând de la el răbdarea, acceptarea suferinţei şi o anumită seninătate melancolică; constienţi totodată, în cazul lui particular, de preţul incalculabil de suferinţă mută pe care-l plătea el pentru acea puritate a inimii care a putut face un bine efemer celor care l-au cunoscut şi l-au iubit în chipul cel mai spontan şi dezinteresat.
Epilepsia a fost altceva, un supliment sumbru, o cumplită punere la încercare şi a lui, şi a noastră, de origine poate demonică. (Nu pot să nu mă gândesc la Iov, obiectul acelui pariu crud din cer între Dumnezeu şi Satana, pe care se poate foarte bine ca M să-l fi câştigat, împotriva amândurora, dacă aceştia există şi continuă să facă asemenea pariuri, cu miza mai mare sau mai mică, într-o joacă arhetipală fără sfârşit.)
În 1990, la 13 ani, a avut prima criză epileptică, uşoară, de tipul petit mal, când şedea cu Uca alături pe o canapea şi a avut câteva secunde de absenţă încremenită, întorcându-se spre ea deodată, arătându-i mâna sa dreaptă înţepenită, încordată, ridicată în aer, înstrăinată parcă, şi privind-o înspăimântat; apoi şi-a revenit mirat ca după o puternică lovitură nedureroasă. Va fi fost pentru el ca un cutremur interior, pe care a fost incapabil să-l exprime altfel decât prin mirarea înfricoşată care i-a rămas pentru un timp în ochi, pe faţă.
Cam în acelaşi timp, începuse să ia lecţii de tenis cu o studentă, Georgianne, şi făcea oarecari progrese, se simţea parcă mai bine după ora de exerciţiu fizic pe terenul din apropierea casei noastre, din Bryan Park, când deodată, în cursul uneia din aceste lecţii, a împietrit în mijlocul terenului, cu ochii pierduţi, şi racheta de tenis i-a căzut din mână. S-a clătinat, dar n-a apucat să se prăbuşească, Georgianne s-a repezit spre el şi, susţinându-i corpul înmuiat, l-a culcat la marginea terenului, unde a zăcut pentru câteva minute inconştient, cu sau fără convulsii (Georgianne, speriată, n-a observat nimic, nu s-a uitat la el, a strigat după ajutor). Când s-a trezit din această criză, M avea ochii tulburi şi era ca beat. Sprijinindu-l cu ajutorul unui alt jucător, Georgianne l-a putut aduce acasă, unde s-a trezit definitiv, fără să-şi amintească nimic din întregul episod. Neurologul la care l-am dus în aceeaşi zi a recomandat medicamentul obişnuit în astfel de împrejurări, Tegretol, şi au urmat doi ani liniştiţi din acest punct de vedere.
În 1993, a avut, din senin, două crize succesive de grand mal, extrem de violente, în mijlocul dimineţii - era în perioada vacanţei de vară. Cuprinşi de panică - nici Uca, nici eu nu mai văzusem astfel de zbateri şi contorsiuni, şi o faţă atât de torturată, cu ochii întredeschişi daţi peste cap şi cu scrâşnete de dinţi şi spumă la gură - am chemat salvarea. Ajuns la spital, în camera de reanimare, M nu se trezise încă decât pe jumătate. Acum îmi dau seama că ar fi putut muri atunci, înainte să împlinească 17 ani. La scară umană, fusese ca o bruscă, neaşteptată, puternică explozie vulcanică sau ca o mare furtună cu intense descărcări electrice în creier. Când şi-a revenit, întrebat de doctor, şi-a amintit că uitase să-şi ia doza de Tegretol în acea dimineaţă. Deşi nu şi-a dat seama nici atunci de criza propriu-zisă, s-a speriat de efectele ei şi a fost de atunci nu numai grijuliu, ci chiar terorizat să-şi ia medicamentele la timp - uneori mai întârzia câte o jumătate de oră sau o oră şi atunci ne întreba, întunecat la chip: "O să am o nouă criză?".
Dar frecvenţa crizelor creştea oricum, fără nici o periodicitate precisă. A mai avut una sau două în timpul zilei, acasă - niciodată din fericire pe stradă - şi a apărut un element de previzibilitate, anume, crizele surveneau în somn, mai ales noaptea, uneori spre dimineaţă, uneori în mijlocul nopţii, uneori chiar seara devreme, când aţipea uitându-se la televizor sau pur şi simplu îşi punea capul pe o pernă din living-room. Poate că în locul cunoscutei aure epileptice - de-a lungul anilor am recitit de multe ori pasajele care o descriu în Idiotul lui Dostoievski, şi chiar romanul întreg tradus în româneşte de Nicolae Gane, tatăl Ucăi, văzând în M un fel de rudă imaginară îndepărtată, peste generaţii, a palidului prinţ Mâşkin - crizele lui M se anunţau printr-o intrare în somn, un somn frumos - Doamne, ce frumos era el în somn! Un somn care, când aţipea seara devreme în faţa televizorului sau pe câte o canapea în casă, mă umplea de anxietăţi, ca şi pe Uca, şi care ne făcea să punem perne pe podea, spre a micşora şocul caderii, căci de multe ori în timpul crizei şi-al convulsiilor se rostogolea din pat şi se rănea (răni la buze, răni la cap când se lovea de vreo mobilă, răni în dreptul ochilor când îşi purta ochelarii de astigmatism). În camera lui de dormit, alături de pat, aşezasem o saltea, unul din acele futoane japoneze (pe care-l câştigase la o altă tombola şcolară), şi am sfârşit prin a pune unul şi în camera cu televizorul, cel pe care şi-a dat duhul. Da, aura lui era căderea într-un somn lin, pe unde apuca - dacă apuca. L-am întrebat adeseori dacă avea, înainte de o criză, ceva cât de cât similar cu aura descrisă de Dostoievski, dar răspunsul era totdeauna negativ.
Odată, într-o dimineaţă când se sculase foarte devreme, citea ziarul local - rubrica de sport: avea o fascinaţie pentru sporturi, era un spectator pasionat şi urmărea îndeaproape rezultatele, clasamentele, studia cu creionul în mână statisticile, îi plăceau cifrele - în micul breakfast room de lângă bucătărie şi probabil că a adormit, cum i se mai întâmplă, cu capul în mâini sau cu capul pe masă; Uca era plecată din oraş, la o conferinţă, eu eram în camera de baie, chiar deasupra, la etaj, bărbierindu-mă, când am auzit un zgomot infernal şi-am simţit - semn inconfundabil de-a lungul anilor - un cuţit în inimă. M-am repezit în jos pe scări şi l-am găsit încă în convulsii, pe jos, cu bucăţi din scaunul rupt de jur împrejur. Cuţitul din inimă începuse să se răsucească şi, strigându-i numele, apoi şoptindu-l, inutil, l-am întors pe-o parte, cum fusesem instruiţi de doctor. Zbaterile s-au oprit în 10-20 de secunde interminabile, ca secundele în timpul unui cutremur, şi trupul i s-a liniştit, a căzut în somnul adânc care urma, cu horcăituri la început, cu minutele de sforăit extrem de sonor, cu respiraţia mai egală spre sfârşit. Când s-a trezit, l-am ajutat să se scoale, voia să meargă la baie, mişcările lui erau neregulate şi moi, poticnite, s-ar fi prăbuşit dacă n-ar fi fost sprijinit.
A fost una din crizele tot mai numeroase, pe care le notam cât se poate de amănunţit într-un jurnal special, crezând, hoping against hope, că astfel de informaţii ar putea folosi în găsirea unui remediu. După cărţile despre autism, am început să citesc cărţi despre epilepsie şi am fost izbit, ca şi în cazul autismului, de marile zone de mister, care păreau să se lărgească odată cu progresele cercetării. E ca şi cum, odată cu lărgirea cercului cunoştinţelor noastre, circumferinţa lui în atingere cu necunoscutul devenind tot mai mare, ne-am afla faţă în faţă cu un necunoscut tot mai vast. Rezolvăm anumite enigme, dar suntem confruntaţi de altele şi mai mari, şi tot aşa.
Când, în noiembrie 1997, l-am dus pe M la National Institutes of Health, la Washington - unde am reuşit, prin ajutorul unui prieten, să-l includem într-unul din protocoalele lor de cercetare a epilepsiei (1% din populaţia Americii sufera de această boală, adică 2 milioane şi 8 sute de mii de oameni), i-am înmânat doctorului de acolo însemnările mele, în engleză, despre crizele lui M. Le-a luat, dar cred că nici nu s-a uitat la ele: în optica lui cantitativă de cercetător, toate micile detalii acumulate acolo erau, mi-am dat seama, irelevante. Doar numărul crizelor pe an avea o vagă semnificaţie.
M a stat zece zile acolo, ţintuit într-un pat, cu tot felul de sârme şi electrozi lipiţi de cap, înconjurat de ecrane şi de aparate care înregistrau electroencefalograme; a avut o singură criză în acest timp, dar centrul de origine n-a putut fi identificat (ceea ce se întâmplă în 40% din cazuri, am fost informat). La sfârşit, doctorul care supraveghea pavilionul de epileptici, binevoitor, mi-a spus: "Nu ştim mai nimic. Când putem identifica centrul crizelor, se pot face operaţii pe creier, evident cu riscurile lor (cuantificate statistic). Altfel, suntem ca nişte bucătari: combinăm medicamentele cum combină bucătarii mirodeniile până găsim combinaţia cea mai bună pentru cazul individual. Mai adăugăm, mai scadem, urmărind efectele. 30-40% din crize rămân doar parţial controlabile sau necontrolabile". Sugestia era că M intră, statistic, în zona misterioasă. "Cât de grave sunt crizele lui M?" l-am intrebat. Nu mi-a răspuns direct. "Unele cazuri sunt mai severe, altele mai puţin. Săptămâna trecută am avut aici o pacientă, o fată de şaptesprezece ani, care are în jur de o sută de crize pe zi. N-am putut stabili cauzele. Crizele ei sunt foarte scurte, de multe ori neobservabile cu ochiul liber. O să continue să meargă la şcoală - în programul de special education, desigur - dar va funcţiona la nivelul unui copil de doi-trei ani. Epilepsia e de fapt o constelaţie de boli cu un spectru foarte larg."
În timpul şederii la NIH (cu Uca acolo tot timpul, dormind în aceeaşi rezervă cu el, într-un pat învecinat), M a fost aproape fericit. Infirmierele veneau şi plecau mereu, zâmbeau, puneau întrebări simple la care el răspundea prompt; se simţea în centrul atenţiei multor oameni, cu mama lui alături, în deplină siguranţă; toate acestea au contrabalansat psihologic cele câteva episoade dureroase, pe care el le-a suportat cu un stoicism admirat de infirmiere (mai ales puncţia lombară, după care a trebuit să stea trei zile răstignit pe spate, nemişcat, din pricina durerii acute la coloana vertebrală, continuând însă să fie fericit, cu un surâs aproape extatic pe buze). A fost considerat un pacient "ideal", infirmierele l-au îndrăgit într-atât încât, la plecare, una din ele, Jeni, i-a spus că-i pare rău că nu-l va mai vedea şi a început să plângă. M, care se ataşase şi el de ea, i-a spus: "De ce nu vii şi tu cu noi?". În literalismul lui, făcuse această propunere cu toată seriozitatea şi cred că nu s-ar fi mirat dacă Jeni ar fi venit cu noi. I s-ar fi părut perfect normal ca Jeni să locuiască cu noi, în casa noastră, s-ar fi bucurat s-o vadă zilnic, să stea de vorbă cu ea. Ar fi fost o prietenă, printre puţinii lui prieteni.
Am mai fost după aceea la celebra Mayo Clinic din Rochester, Minnesota (unde am găsit o atmosferă de Lourdes à l'américaine, cu cele mai avansate tehnologii medicale în loc de izvoare tămăduitoare, la care oamenii vin, cu bolile şi handicapurile cele mai grave, în aşteptarea miracolelor ştiinţei, la fel de rare ca şi celelalte). M a fost văzut de un mare specialist în epilepsie, Dr. Cascino, de un neurolog, de o specialistă în genetică (Dr. Carnes, foarte deschisă şi umană) şi i s-au făcut toate analizele posibile, inclusiv una sau două aflate încă în stadiu experimental şi care nu puteau fi făcute nicăieri altundeva, dar finalmente tot fără nici un rezultat. M nu putea fi cu nici un chip scos din zona misterioasă.
Printr-o întâmplare ciudată (sau printr-un capriciu statistic sau poate printr-un semn premonitoriu pe care nu puteam să-l înţeleg atunci?) am aflat cauza morţii lui M cu câteva zile înainte ca el să-şi piardă respiraţia. O prietenă şi colegă de facultate, care-l ştia pe M de copil şi cu care stăteam de vorbă despre anxietăţile noastre (ea bolnavă de cancer, între două sesiuni de chemoterapie, eu preocupat de crizele lui M, pe care le împărtăşeam rareori, doar unor prieteni foarte apropiaţi), mi-a atras atenţia asupra unui articol despre noi cercetări în materie de epilepsie, apărut în New York Times, cu o zi sau două înainte, pe care-l citise. Am căutat numaidecât articolul, alcătuit din mai multe interviuri cu doctori, ale căror nume le-am subliniat cu gândul de a le scrie despre cazul lui M, cum mai făcusem şi înainte, şi de a aranja poate o consultaţie. Concluziile articolului erau destul de sumbre: părerea medicala comună, şi anume că atacurile epileptice nu produc leziuni în creier, era pusă sub semnul întrebării de noile cercetări. În special afectat de aceste crize ar fi hipocampul, locul în care sunt înmagazinate amintirile recente. M tocmai citea unul din volumele lui C.S. Lewis din ciclul Narnia - lecturile lui, pe care le făcea încet şi cu dificultate, erau aproape exclusiv de literatura pentru copii şi tineret - şi, întrebându-l cum îl cheamă pe eroul principal al cărţii, el mi-a spus uşor stingherit că nu-şi mai aminteşte; s-a dus la carte, s-a uitat în ea şi a pronunţat numele, un nume într-adevăr relativ greu de memorat; când a murit, semnul de carte era aşezat cu multă grijă (dată fiind stângăcia mâinilor lui) la jumătatea volumului.
Ce-am mai aflat din acel articol? Că aproximativ 30% din crizele epileptice nu pot fi controlate de medicaţie. Că din acesti 30%, 1 până la 15 la 10.000 mor subit, fără explicaţie. Statistici, statistici, statistici. Statistici ale inexplicabilului. Cauza mortii e, în astfel de cazuri, "sudden unexplained death syndrome in epilepsy", prescurtat SUDEP. Sunt două ipoteze, neverificate şi poate neverificabile: scurt-circuitul din creier paralizează brusc centrul respiratoriu ori centrul care controlează bătăile inimii. După o săptămână de la lectura articolului din New York Times, l-am găsit pe M prăbuşit pe podea, în camera cu televizorul, fără respiraţie. Inexplicabil rămâne şi faptul că prietena mea mi-a atras atenţia asupra acelui articol cu doar câteva zile înainte de inexplicabila moarte a lui M. La fel de inexplicabilă, pe un plan simbolic - am mai spus-o, dar nu mă pot împiedeca să repet, cu o uimire care se reînnoieşte mereu - e coincidenţa dintre ziua în care s-a prăpădit el şi ziua în care s-a născut, la Bucureşti, cu doisprezece ani înaintea lui, la 1 martie 1965, Irina. Această coincidenţă a tulburat-o foarte mult şi pe ea.
Am o fotografie facută în toamna lui 2002, cu M şi băieţelul Irinei, care avea pe atunci un an şi două-trei luni; lui M i se scurgeau ochii după micul lui nepot, blond, cu ochii de culoarea murei coapte, de-o frumuseţe aproape nefirească, care-i face pe oamenii de stradă să se oprească în faţa căruciorului său şi să-l mângâie, abia atingându-l, pe cap. Am fost la o plimbare în vastul Griffith Park şi nu voi uita niciodată cât de blând - cât de delicat şi de suav, cu vorbe cântate aproape inaudibil - se purta M cu nepoţelul lui, care era hipnotizat parcă de gingăşia masivă şi totuşi aeriană a acelui bărbat, străin pentru el, din fiinţa căruia emana o infinită iubire pentru copii. Ar trebui poate să vorbesc mai mult aici de sora mai mare a lui M, care şi-a iubit foarte mult fratele, deşi ea n-a participat la drama lui şi a noastră decât de departe, plecată de acasă când el avea patru-cinci ani, întâi la liceul privat Choate- Rosemary Hall, apoi la universitate. Adânca legătură imprevizibilă dintre sora şi fratele autist şi epileptic - întâmplătoare sau nu - rămâne data de 1 martie...
Autismul lui M venea poate de la Dumnezeu, epilepsia poate de la Satana, în urma unui pariu în cer, în eternitate. Sau să fi fost amândouă opera hazardului? Greu de spus, greu de gândit...



VI. Lectură şi joacă

Când mi-a venit ideea, cu câteva săptămâni înainte de moartea lui năpraznică, să-i dedic lui M A citi, a reciti, versiunea românească a lui Rereading, am simţit că mă achit de-o veche datorie; trebuia s-o fac cu zece ani înainte, la apariţia ediţiei engleze. Interesul meu pentru problemele lecturii deriva în parte din faptul că eram profesor de literatură, că învăţam să citesc texte literare pentru ca, la rându-mi, să-i învăţ pe studenţii mei să citescă şi să recitească. Dar făceam asta ca un lucru de la sine înţeles şi în paralel cu predarea unor cursuri pe teme doar în subsidiar literare, cursuri despre conceptele fundamentale ale modernităţii, despre estetica modernităţii, despre istoria ideii de cenzură, despre literatură şi ideologie etc. Cursurile de literatură universală pe care le ţinusem la Bucureşti între 1964 şi 1973, când am luat drumul exilului, presupuneau desigur lectura, dar numai ca un punct de pornire pentru consideraţii mai largi despre mişcări, curente, epoci sau stiluri culturale. Lectura propriu-zisă, cu lupa şi apoi cu telescopul, şi iarăşi cu lupa, nu conta. Abia în Statele Unite, de prin 1984-'85 (când M avea 7-8 ani şi, după o perioadă de bâjbâieli medicale, i se pusese diagnosticul de autism), am început să acord atenţie, pe plan universitar, problemelor lecturii ca atare, nu totuşi fără să stabilesc o legătură, prin contrast, între acestea şi ceea ce învăţam despre enigma dureroasă a autismului şi despre dificultăţile de lectură ale persoanelor cu autism. Dar multă vreme mi-am dat seama doar vag că cele două noi direcţii ale preocupărilor şi reflecţiilor mele erau de fapt convergente, ba chiar că de la un punct încolo se suprapuneau.
Am început să fiu deplin conştient de aceasta abia în 1987-'88, când proiectul cărţii mele despre lectură/relectură se cristalizase în minte şi, mai ales, în toamna 1988, în timpul semestrului sabatic petrecut la University of Chicago. Acolo de altfel am început redactarea cărţii, în paralel cu cercetarea arhivei Mircea Eliade la secţia de manuscrise şi cărţi rare a Bibliotecii Regenstein. Într-un fel, şi aceasta avea o legatură, privată, cu M, căruia Mircea şi Christinel Eliade îi erau naşi - botezul lui M, la o biserică românească din Chicago, avusese loc cu 11 ani înainte; Mircea Eliade murise în 1986; Christinel, văduvă neconsolată, era încă în viaţă şi o vizitam frecvent împreună cu Néné Culianu.
Din lecturile mele despre autism, multe şi haotice (de la o carte de orientare psihanalitică, ca aceea mai veche şi depasită a lui Bruno Bettelheim, The Empty Fortress: Infantile Autism and the Birth of the Self, care vedea autismul ca pe un blocaj traumatic constituit de o experienţă infantilă echivalentă cu aceea a unui prizonier într-un lagăr de exterminare nazist*, la cea scrisă de doi mari etologi, cunoscu’i pentru studiile lor despre comportamentul animalelor, Niko Tinbergen şi Elisabeth A. Tinbergen, Autistic Children: New Hope for a Cure, din 1983, la aceea fundamentală - dar nu ştiam pe atunci cât de importantă era - de Lorna Wing, Early Childhood Autism, din 1976, la studii recente, strict tehnice, din Journal of Autism and Developmental Disorders (pe care-l urmăream număr de număr), ajunsesem, oscilând între deznădejde, speranţă şi interesul pur intelectual pe care mi-l stimulau, la concluzia că autismul e un întreg spectru de afecţiuni cerebrale şi psihice, mergând de la formele cele mai grave până la cele mai apropiate de "normalitate", care se şi confundau adesea cu ea; şi că, lăsând la o parte alte diferenţe, tipologice sau individuale, cele trei domenii psihologice în care se manifestă autismul sunt: limbajul, imaginaţia şi socializarea (adică percepţia semnelor comportamentale de recunoaştere tăcită a mişcărilor corporale, a gesturilor, a privirilor celorlalţi, care fac posibilă comunicarea socială şi înţelegerea nemijlocită a felului cum trebuie luate mesajele lingvistice orale: ca simple formule de politeţe, în serios, în glumă, în sens figurat etc.). În 1988, mă izbise mai ales noţiunea absenţei sau cvasi-absenţei jocului imaginativ la copiii cu autism. De unde interesul meu pentru teoriile jocului şi relaţia lor cu lectura. Mi-am dat însă totdeauna seama că acele trei disfuncţii caracteristice autismului pe care le-am numit adineaori sunt legate între ele, dar despre implicaţiile şi cauzele posibile ale acestei legături aveam să aflu abia mai târziu. Pentru o vreme m-a convins ipoteza formulată de psihologii cognitivi, adepţi ai aşa-numitei theory of mind, care părea a fi rezolvat enigma. Dar despre asta va veni vorba mai tarziu.
Remarcasem mai de mult la M, care împlinea atunci 11 ani, o anumită sărăcie a jocului imaginativ, deşi doar parţială, căci într-un târziu ajunsese să-i placă, mai ales când era cu alţi doi băieţi de vârsta lui, Daniel şi Julian (Julian era şi el bănuit de o formă de autism, dar părinţii lui, tatăl, un distins compozitor de muzică experimentală, mama, o talentată soprană, se hotărâseră să ignore această posibilitate, să procedeze comme si de rien n'était), să imite, împreună cu aceştia, personaje văzute la televiziune, să le imite însă doar verbal, fără să construiască scenarii independente, acţiuni posibile ale unor asemenea personaje, naraţiuni mai extinse. Cu toate că, plină de voioşie, imitaţia era oarecum mecanică, nu părea a deschide porţile imaginaţiei. Constatasem de asemenea că dificultăţile pe care M le avea la şcoala, la lectură, proveneau şi din aceea că el nu reuşea să găsească imaginile mentale potrivite pentru cuvintele citite, că aceste imagini nu se legau între ele, că le lipsea un context, fie acesta pur subiectiv. Neizbutind să construiască contextul mai larg, "real" sau "social", al textului citit, M nu izbutea să construiască acele punţi inferenţiale peste golurile din orice text finit (căci lipsa acestor "goluri", adică determinarea totală, care să nu lase cititorului nimic de completat, nu poate fi concepută decât într-un text infinit). Chiar în clasa a IV-a sau a V-a el citea încet şi cu glas tare, sau şoptit, pronunţând fiecare cuvânt, uneori repronunţându-l, când realiza că prima pronunţie fusese greşită, că suna fals în melodia verbală pe care urechea lui interioară o auzea distinct. Această încetineala avea desigur o legătura cu formarea imaginilor mentale corespunzătoare, dar asta nu era întreaga explicaţie.
Principala lui dificultate, pe care eu o numisem "lipsă de simţ narativ", era aceea de a integra ce citea într-un context, într-o schemă, într-o situaţie imaginată, într-o poveste în care se întamplă lucruri aşteptate şi neaşteptate, în care întrebări sau enigme apar în mintea cititorului şi capătă un răspuns abia mai târziu. Problema lui, ca cititor, era că nu ştia ce să aştepte, că nu ghicea (fie şi greşit) ce va urma, că urmărea textul fără anticipări sau schimbări de perspectivă, că procesa informaţia serial şi doar auditiv. În prima copilărie îi plăcuse mult să i se citească poveşti cu glas tare, dar îi era greu să rezume fără ajutor ceea ce ascultase. Să fi fost plăcerea lui mai ales derivată din ascultarea cuvintelor ca o muzică, şi desigur din prezenţa umană a cititorului, din faptul că lectura era pentru el liniştitoare, că se simţea bine în focarul atenţiei celuilalt, învăluit, protejat, odihnindu-se şi uitând de solicitările atât de complexe (în ciuda aparenţelor) ale vieţii cotidiene şi ale dialogului cotidian, în care replica presupune totdeauna răspunsul (şi adeseori îl are chiar înscris în ea)? Să fi fost plăcerea lui fără legatura cu sensul cuvintelor şi frazelor pe care le auzea?
În 1988, pornind de la problema jocului imaginativ la copii, am făcut lecturi destul de întinse în materie de psihologia copilului, de formare a conceptelor în cursul dezvoltării acestuia (cu accentul pe scrierile întemeietorului psihologiei genetice, Jean Piaget), dar şi în materie de studii (antropologice, psihologice, istorice şi culturale) asupra jocului în sine (am reluat Homo ludens de Johan Huizinga, pe care-l citisem mai de mult, l-am citit pe Roger Caillois şi comentariile critice prilejuite de Les jeux et l'homme, l-am descoperit pe Gregory Bateson cu ale sale mai vechi, dar atât de stimulatoare încă teorii despre joc ca ficţiune din Steps toward an Ecology of Mind). Într-o scurtă călătorie la Paris, la sora mea, Marina Pascot, am descoperit într-o librărie o carte chiar pe tema care începuse să mă fascineze: La lecture comme jeu (1986), un studiu în mare măsură psihanalitic, pe care l-am citit în avion, în zborul de întoarcere, cu creionul în mână, dar care nu m-a satisfăcut decât în parte. În toamna lui 1988, am scris poate o treime din partea a III-a a lui A citi, a reciti, intitulată Jocurile lecturii.
De-a lungul anilor, am continuat să citesc despre autism şi am reuşit să-mi formez o imagine mai coerentă despre această afecţiune care, cum am mai spus, nu se deosebeşte cu nimic de "normalitate" până la vârsta de doi-trei ani şi care, în anumite cazuri, poate coexista cu "normalitatea" (în sensul de funcţionare "normală" în societate), în cursul unei vieţi întregi. Marea enigmă rămânea însă. Ceea ce înteleg mai bine acum - o înţelegere care a fost din nefericire neputincioasă în a-l ajuta pe M - e caracterul "modular" al funcţiunilor psihice, faptul că fiecare dintre ele depinde de mai multe sisteme sau subsisteme cerebrale, a căror coordonare este de o complexitate crescândă, pe masură ce cercetarea avansează. Cărei microdisfuncţii i se datorează autismul? Sunt tot felul de teorii, care au cel puţin meritul că permit ipoteze şi contraipoteze, deocamdată nefalsificabile. Asupra acestora, şi a meditaţiilor ocazionate de ele, voi reveni.
Oricum, cartea mea despre lectură/relectură ar fi trebuit să i-o dedic de la început lui M. I-o datoram lui, chiar dacă n-avea s-o citească niciodată.
*
Îmi propusesem să scriu aceste pagini în englezeşte, pentru că multe dintre însemnările mai vechi, pe care le voi introduce în cronologia în zig-zag a acestui portret în timp, provin dintr-un jurnal dedicat exclusiv lui M în limba engleză. Abia azi am deschis, nu fără emoţie şi fără o anumită teamă pe care mi-o inspiră lucrurile pe care le-am pus pe hârtie mai de mult (recitesc mult, dar nu-mi place să mă recitesc), binder-ul roşu intitulat Diary M (April 8, 1993 - January 8, 1998). Fără să-mi dau seama, fără să mă gândesc, a trebuit totuşi să încep să scriu aceste pagini în româneşte, în limba pierdută şi regăsită, în limba pe care M n-o ştia. Am încercat, când era copil mic, să-i dăm o educaţie bilingvă, dar copiii sunt pragmatici, dacă se pot face înţeleşi într-o limbă, şi în casă şi în afara casei, o preferă pe aceasta. Bilingvismul pentru un copil poate fi şi o povară, şi noi ne-am dat curând seama de asta, mult înainte de a şti de dificultăţile lingvistice pe care M urma să le întâmpine. Româna o vorbeam doar cu Uca şi de multe ori cu fiica noastră, Irina, care părăsise Romania la 8 ani, la mijlocul clasei a doua primare, şi care se exprima perfect atât în română, cât şi în engleză (şi care şi azi, după aproape 30 de ani în Statele Unite, vorbeşte o românească aproape fără accent, cu unele mici greşeli şi anglicisme, deşi se împlinesc aproape 20 de ani de când nu mai trăieşte cu noi şi nu mai are prilejul să vorbească româneşte).
M n-avea cum să bănuiască, cum nici noi nu bănuiam, că-i vom duce mica urnă de marmoră albă, cu cenuşă albă şi ea, departe de locul unde s-a născut şi a trăit, a suferit şi a fost fericit, peste ţări şi mări, într-un oraş de lângă Dunăre, la Turnu Severin, în mormântul familiei mele, unde se află rămăşiţele pământeşti ale bunicii mele dragi, Elena Burileanu, ale tatălui meu, Radu Călinescu, ale mamei mele, Dora Maria Călinescu (nascută Vulcănescu), moartă în Franţa, în 1995, dar dusă tot sub formă de cenuşă, de către sora mea, Ina, tot acolo, lângă Dunăre, lângă ruinele podului lui Apollodor din Damasc, într-o ţară din a cărei limbă cunoştea doar câteva cuvinte. Tot acolo am vrea să fie dusă şi cenuşa noastră, să fie aproape de a lui.
Am început deci, pentru că aşa am simţit, să scriu acest portret al lui M în limba română, deşi multe din paginile care vor urma vor fi traduse din englezeşte. Am mulţi cunoscuţi, puţini prieteni aici, de această parte a Atlanticului, dar rădăcinile mele, ale noastre, au rămas acolo. Şi limba română a rămas limba intimităţii mele, limba de dinainte de exil, limba în care am rostit primele cuvinte şi-n care le voi rosti probabil pe ultimele. Ştiu că vorbele româneşti, care-i erau străine lui M şi totuşi, ca sonoritate, familiare, nu-l supărau niciodată. Era resemnat să le asculte muzica stranie, pe care uneori încerca s-o intoneze, spunând cu surâsul lui sfios: "pâine", "lapte", "mama" şi uneori, amuzat, chiar "tata"; şi "bun", ignorând cu siguranţă antonimul, căci de "rău" venea prea rareori vorba între noi.
Uneori M se simţea bine înconjurat de sunetele limbii române: simpla prezenţă a oamenilor care vorbeau, fără să-l solicite, dar şi fără să-l respingă, dimpotrivă, incluzându-l în comunitatea lor, avea ceva liniştitor pentru el. Cu puţin timp înainte de moartea lui, a venit să cineze la noi o veche prietenă româncă, Ilinca J. Eram patru la masă, cu M în bună dispoziţie în acea seară. La început s-a vorbit englezeşte, dar, încetul cu încetul, aproape pe nesimţite, M fiind tăcut (lucrurile despre care vorbeam nu-l implicau), conversaţia s-a prelungit în limba română. În astfel de situaţii, el se scula de obicei de la masă şi se ducea în camera cu televizorul în care, peste câteva zile, un fulger din creier avea să-l doboare şi să-i oprească respiraţia. De data asta - ca şi de alte câteva ori, dar nu totdeauna, când veneau români la noi şi limba vorbită devenea aproape inevitabil româna - M a râmas aşezat pe scaunul lui, ascultând parcă atent şi visător totodată, privindu-ne cu acea bunătate liniştită şi aproape fericită care-i ilumina ochii dinăuntru, neclintit, pentru două ore şi mai bine. Din când în când, prietena noastră se întorcea către el, cu delicateţe, şi-l întreba dacă voia să vorbim englezeşte. Răspundea, surâzând, negativ. Îi plăcea să ne vadă gesticulând şi vorbind în limba din care el ştia doar câteva cuvinte, în limba secretă de care fusese totuşi înconjurat din prima copilărie - când mama Ucăi şi mama mea, cele două bunici care fuseseră aici când el avea un an şi jumatate sau doi, pentru scurte perioade de timp, i se adresaseră firesc în româneşte. Îi plăcea poate melodia imprevizibilă care se ţesea din cuvintele necunoscute. Se odihnea oare mintea lui în acest leagăn de vorbe între prieteni, fără sens pentru el, calmante pentru că, repet, nu ascundeau posibilitatea unor cerinţe, solicitări, întrebări sau imperative?
Pentru mine, multă vreme, româna a fost o "limbă a exilului". Fusese o "limbă ocupată" - ideologic şi chiar militar - pe care o eliberasem în mine şi apoi o luasem cu mine, în exil. Continuam să scriu pentru mine în româneşte şi în primii ani de exil mai scriam şi poeme, dar nu mă puteam împiedica să aud, recitate interior, parcă de o străină voce, cuvintele lui Saint-John Perse din poemul Exil: "fruits de cendre de nos veilles". Într-un jurnal mai vechi (am inceput şi abandonat multe jurnale), în româneşte acesta, notam (la 4 aprilie 1981):
"...Am rămas pentru câteva zile singur cu băiatul, neastâmpărat şi dulce la trei ani şi jumătate; Irina a fost primită la şcolile particulare (Andover, Choate, Exeter) la care a făcut cerere de admitere şi a plecat cu Uca să le viziteze (...). Mă gândesc la substraturile dureroase ale relaţiei dintre un tată «bătrân» şi «desţărat» ca mine şi-un copil «insuportabil» dar fermecător ca M. Cu cât îl îndrăgesc mai mult, cu atât «bătrâneţea» mea - fie şi numai ca un sentiment abstract - îmi apare ca o culpabilitate, mai scormonitoare, care e de ordin lingvistic: M vorbeşte englezeşte - cum e normal - dar această limbă nu e, în sensul exact al cuvântului, nici limba lui «maternă», nici cea «paternă» (...). A-i vorbi englezeşte lui M, numai englezeşte, e pentru mine un soi de subtilă tortură, căci sunt tot timpul conştient de faptul că-mi caut cuvintele, că mă bâlbâi şi mă poticnesc, că fac din când în când greşeli de gramatică, că vorbesc cu un marcat accent străin. Şi mai e ceva: engleza mea, învăţată din cărţi şi din discuţii intelectuale, e adecvată mediului universitar în care mă mişc, dar extrem de săracă în ceea ce priveşte posibilităţile de expresie afectivă, atât de importante când te adresezi unui copil, copilului tău; şi e la fel de săracă în ceea ce priveşte limbajul vorbit acasă, în familie, cu expresiile şi idiomurile lui. Chiar şi când îi citesc din cărţile de copii, pe care le adoră, mă împiedic adesea (mai ales în pronunţarea numelor proprii; bunăoară cele din mitologia greacă) şi mi se pare ca tonul vocii mele e mereu nepotrivit, fals dulceag şi fals vesel, că glasul meu sună fals în încercarea de a prinde melodiile ascunse ale limbii. Această lipsă a «firescului lingvistic» tocmai în comunicarea cu fiul meu o resimt ca pe-o vinovăţie sau, cel puţin, ca pe un handicap, ca pe-o barieră greu de trecut. Toate acestea - şi multe altele - fac pentru mine parte din cotidianul exilului".
Evident, când scriam acestea, nu ştiam nimic despre ce-l aştepta pe M şi pe noi. Nu ştiam nimic despre mai radicalul, mai durerosul lui "exil" lingvistic, faţă de care lamentaţiile mele cu privire la limba pierdută nu erau mai mult decât un melancolic răsfâţ.



VII. Vârstele lui M

În vara lui 1997, cu câteva zile înainte de ziua lui M (24 august), care urma să împlinească 20 de ani, scriam în Diary M (traduc din englezeşte):

"Lucrul care mă îngrijorează cel mai mult este neabătuta, parcă ineluctabila înmulţire a crizelor lui (seizures), care, deşi de mai scurtă durată (30-40 de secunde până la un minut, faţă de 3-4 minute acum câţiva ani) au devenit în mod evident mai frecvente. (În cursul anului 1997 a avut 46 de atacuri observate de noi, şi cine ştie câte, poate mai puţin intense, neobservate. În 1998, 59.) Mai dese, mai imprevizibile, mai Înspăimântătoare.
Dificultăţile de expresie s-au agravat şi ele. Când vrea să spună ceva, îşi caută chinuitor cuvintele şi nu le găseşte; le caută, hemming and hawing, cu ăăă-uri prelungite, cu pauze şi cu reveniri la acele ăăă-uri care mă dor aproape fizic - totul poate lua până la un minut dilatat de aşteptare - pentru ca până la urmă să poată rosti câteva cuvinte ezitante, adeseori fără vreo legatură gramaticală sau logică şi deci incomprehensibile. Contextul a ceea ce vrea să comunice e clar în mintea lui (asta se vede pe faţa lui mirată că noi nu-l înţelegem), dar mesajul nu trece, rămâne ininteligibil. Ceea ce vrea el să spună e desigur ceva nu prea complicat şi, spre a-l ajuta, noi încercăm să ghicim, dar răspunsurile noastre la ghicitorile lui verbale involuntare sunt mai totdeauna alături şi el, frustrat, se dă bătut, sărăcuţul, recurgând la formula lui de renunţare iritată «Never mind! Never mind!» («N-are nici o importanţă). Când, rareori, ghicim ce-a vrut să spună i se pare perfect normal. El pare a crede că interlocutorii lui, mama şi tatăl lui, dar şi ceilalţi, îi cunosc foarte bine intenţia, ştiu foarte bine ce se chinuie el să spună, şi-n mod inexplicabil se prefac că nu-l înţeleg, căci mintea lui e o carte deschisă pentru toată lumea. Dacă el suferă într-adevăr de acea «cecitate mentala» («mindblindness») de care vorbesc psihologii clinici (voi reveni asupra acestui subiect), de acea imposibilitate de a «citi» plauzibil minţile celorlalţi, de a le atribui intenţii, păreri, înclinaţii şi credinţe, în funcţie de contextul social care pentru el rămâne invizibil, la fel de adevărat ar fi, în cazul lui M, şi sentimentul opus că mintea lui e transparentă, că gândurile lui pot fi «citite» de ceilalţi, că pot fi văzute direct, ceea ce ar face limbajul, atât de laborios pentru el, cu totul inutil. Cel puţin în ceea ce-l priveşte, căci îi place enorm să i se vorbească, să i se povestească întâmplări reale sau imaginare, pe care el le ascultă cuminte, mai ales când îi sunt spuse în limba colocvială, zilnică. Naiv, el pare a-şi imagina deci că noi ştim ce gândeşte el şi «Never mind!»-ul lui de cedare exasperată, îndreptat împotriva noastră, pe noi ne îndurerează, ca un reproş. Continuăm deci să ghicim şi, cum spuneam adineaori, avem rareori, poate din pură întâmplare, succes: printr-un proces deductiv/speculativ complicat, pentru că nu avem la dispoziţie nici un clou extern, nici un cadru de referinţă comun, nici o pistă. Dacă lui îi e greu, poate imposibil să ne «citească», şi noua ne e la fel de greu să-l «citim» pe el. Ceea ce e clar e că el ne iubeşte - e falsă părerea răspândită că oamenii cu autism n-au sentimente - şi că noi îl iubim, poate altfel decât el, dar la fel de mult.
Anul trecut el a insistat să se înscrie la universitate şi, cu meditatori privaţi şi ajutor constant din partea noastră, a reuşit să ia două cursuri (unul pe semestru) şi să treacă examenele finale, cu un «B» la compoziţie engleză şi cu un «C+» la cursul introductiv de calcul integral (talentul lui la matematică în şcoala primară şi medie s-a dovedit limitat; sau s-a produs o involutie?). Aceste cursuri, deşi n-a profitat de ele intelectual, i-au făcut mult bine ca simple moduri de a-şi petrece timpul - şi mă refer mai ales la timpul «social» petrecut cu meditatorii lui, studenţi buni, înţelegători, răbdători, care veneau acasă de două-trei ori pe săptămână şi pe care M îi aştepta totdeauna cu o bucurie înfrigurată. Îi place mult să fie cu oameni care-l ajută, care-i explică, şi care sunt blânzi cu el: în astfel de împrejurări îşi dă toată silinţa, îşi concentrează atenţia şi, ce-i mai important, înţelege. Înţelege chiar foarte bine, dar numai pentru scurt timp, după care uită, aşa că rezultatele acestei munci - a labour of love pe timpul cât se desfăşoară - sunt nule. Pentru el munca nu are scopuri mai îndepărtate (viitorul nu există pentru el decât ca un neviitor, un lucru la care nu trebuie să te gândeşti, la care e chiar periculos să te gândeşti), n-are nici o semnificaţie, decât ca un mod de a umple satisfăcător un timp care altfel ar fi gol, anxios, fără rost; munca e pentru el un fel de scop în sine; e efemeră şi nu lasă urme. M trăieşte aproape exclusiv în prezent şi trecutul cade repede şi cu puţine excepţii dacă nu în uitare, într-o memorie ceţoasă, un spaţiu în care numai cu un far foarte puternic (o maieutică specială a reamintirii, pe care noi, părinţii lui, o practicăm destul de des) poate regăsi câte o amintire izolată: «A! Da! Acum imi amintesc!».
De doi ani lucrează (trei după-amieze pe săptămână) la un centru al universităţii care trimite chestionare elevilor din clasele superioare ale şcolilor din Indiana, mai exact celor din familii cu un venit mic, oferindu-le burse la colegiu cu condiţia ca ei să-şi ia diploma de studii liceale la timp. Acolo M clasează alfabetic dosare, operaţie anevoioasă şi plicticoasă când e vorba de teancuri de sute şi sute de dosare care sosesc mereu cu poşta, dar el o execută cu o minuţioasă precizie, care e preţuită de colegii de lucru, mai ales tineri studenţi plătiţi, ca şi el, cu ora. Aceştia ştiu de handicapul lui şi se poartă bine cu el, îl tratează ca pe un om «normal», glumesc cu el, se amuză sincer de glumele lui stranii, au multă afecţiune pentru el. În această atmosferă el se simte cât se poate de bine, chiar fericit. După spusele colegilor are acolo mai puţine dificultăţi de vorbire şi asociaţiile lui neaşteptate, de tipul comicului absurd (dar care pentru el au poate o logică secretă), produc o voie bună generală de care se bucură şi el. Unele din glumele lui sunt poate de tipul celei prin care i-a răspuns doctorului Leventhal de la Chicago, când l-am dus acolo în 1989, şi care mi s-a întipărit indelebil în memorie: «Când e ziua ta?», l-a întrebat doctorul. El a răspuns: «7 + 5 + 20 – 6 - 2 august» (adică foarte exact, dar ocolit, 24 august).
M pare a avea simultan mai multe vârste, adică pare a fi atins mai multe niveluri de dezvoltare, toate însă rămase în urmă faţă de ceea ce ar fi de aşteptat de la un tânăr de 20 de ani. Vârsta lui emoţională este de patru-cinci ani, poate chiar mai puţin - şi aş spune că acesta e «miezul» vârstei sale, sursa inocenţei şi a misterioasei sale fragilităţi. Asta ar fi explicaţia faptului că se simte cel mai bine în compania copiilor mici, cu care e gata să se joace, bucurându-se de prezenţa lor, de gesturile lor stângace, de râsetele şi de mirările lor, mirat el însuşi; când vine cineva la noi cu un copil mic în vizită, M se repede în camera unde-şi ţine enorma colecţie de animale de pluş şi le aduce unul câte unul aşezându-le în faţa copilului; manipulează câte o maimuţică-păpuşă şi apoi o oferă; sau, uneori, cade într-o stare contemplativă şi se uită în tăcere la celălalt copil, ca fascinat; dacă e vorba de un prunc, dormind în căruciorul lui, tot aşa, fascinat, poate rămâne nemişcat cu ochii pironiţi la el, uitând de timp. Nu-şi dă seama în astfel de situaţii de inadecvarea pe care o reprezintă un tânăr bine făcut, înalt, de 20 de ani, punându-se în genunchi în faţa unui copilaş uimit şi încercând să-i atragă atenţia cu o jucărie. Vârsta lui socială e aceea a unui pre-adolescent, pasionat de sporturi, de cele pe care le poate urmări la televiziune şi despre care poate citi apoi în ziarul local sau în USA Today; limbajul sportiv îl poseda aproape la perfecţie şi poate discuta competent cu orice amator de sporturi - de la cele mai populare (baseball, fotbal american, basketball, tenis şi până la cele care atrag o audienţă mai limitată, cum ar fi hockey pe gheaţă sau soccer, cum se numeşte aici fotbalul european). Corespunzător aceleiaşi vârste, el citeşte, foarte rar de altfel, numai cărţi pentru copii şi tineret sau câte o biografie a unui sportiv celebru. Vârsta lui sexuală e de asemenea în stadiul pre-adolescent, în care preocupările sexuale sunt dacă nu absente, marginale ţi inobservabile (Freud nota şi el golul dintre sexualitatea infantilă atât de intensă până spre vârsta de 5 ani şi retrezirea libido-ului în adolescenţă). M are câteodată - foarte rar - poluţii în somn, dar e altfel complet dezinteresat în materie sexuala. E de o castitate angelică. Cât de intensă va fi fost sexualitatea lui infantilă nu ştiu, dar tind să cred că medicamentele pe care le ia de mai mult de şase ani i-au slăbit impulsurile sexuale. Vârsta lui mentală se apropie de 16-17 ani, când e atent şi vrea să înţeleagă ceva - înţelege bine dar, cum spuneam adineaori, uită repede.
În afară de «mentorul» lui din anii de la Harmony, Phil Wheeler, singurul lui prieten e tot Julian Eaton, care emoţional trebuie să aibă aceeaşi vârstă de 4 sau 5 ani, deşi în toate celelalte privinţe e foarte deosebit de M, şi ar putea fi luat drept un tânăr (are 18 ani) ca oricare altul. În total contrast cu M, Julian e un bun vorbitor - fluent, rapid, cu o limbă colocvială vie şi colorată de expresii idiomatice. Aş spune chiar că Julian e un vorbitor persuasiv: nu de mult fusese angajat ca salesman cu bucata de firmă care comercializează cuţite de diferite tipuri, de calitate şi foarte scumpe. Când a venit la noi, cu o geantă plină de cuţite cu lame strălucitoare, i-am sugerat să ne demonstreze "his sales pitch", felul cum face reclamă mărfii sale, cum îi convinge pe cumpărătorii potenţiali să se decidă să cumpere, şi am fost atât de impresionat de spectacolul pe care l-a dat încât am cumpărat pe loc două cuţite de bucătărie care costau de zece ori mai mult decât cele din magazinele obişnuite şi de care nu aveam nevoie. De multe ori mă întreb: cum poate un băiat atât de articulat ca Julian (articulat, dar poate nu foarte inteligent) să petreacă ore şi zile în şir cu M. Cum poate el să vină cu automobilul de la Chicago, 220 de mile, la Bloomington spre a petrece un weekend cu M? (M nu conduce şi nu poate primi permis de conducere din pricina epilepsiei sale; dar mă îndoiesc că ar putea conduce chiar dacă n-ar avea-o.) E un mister pentru mine. E adevărat că Julian are şi el autism sau sindromul lui Asperger, dar e mult mai avansat în dezvoltarea lui decât M, mult mai sofisticat socialmente. Probabil, îmi spun, în ciuda tuturor abilităţilor lui sociale aparente, Julian a rămas la vârsta emoţională a lui M. Afecţiunea care-i leagă nu poate fi explicată altfel, cum nu poate fi explicat altfel faptul că Julian nu are alţi prieteni - prieteni în adevăratul înţeles al cuvântului, spre deosebire de amici - printre colegii lui de vârstă. Interesant, nici el nu pare a avea vreo preocupare pentru femei, pentru relaţii romantice sau erotice. Copilul secret din Julian e bine ascuns, mult mai bine decât al lui M, dar e nu mai puţin real. Al lui M se dă de gol, foarte serios în naivitatea lui, de cum are prilejul; el rareori surâde, cum surâde celălalt M, mai vârstnicul.
Astă-vară l-am luat la Paris, să-şi cunoască familia de-acolo, pe sora mea, Ina, şi pe soţul ei, Petre, ca şi pe fiica Inei, Claudia, măritată cu avocatul Jean-Pierre Ghestin, şi mama micuţului Edouard, nepotul şi finul meu în vârsta de 16 luni, şi, deci, un fel de nepot al lui M. Am fost cu toţii în micul parc Chateaubriand de lângă 13 Boulevard Raspail, unde locuiesc Ghestinii şi de unde se poate vedea frumoasa casă veche unde a locuit scriitorul aristocrat. Erau şi alţi copii acolo şi M a fost pur şi simplu entuziasmat şi fără întârziere a început să se joace în nisip, cu o fată la fel de serioasă ca la lecţiile de algebră, cu o lopăţică şi căldăruşă, care aparţineau lui Edouard. Uca şi eu ne-am simţit cam stânjeniţi. Altă dată, când ne-am dus în trei (Uca, M şi eu) să facem o plimbare în Bois de Boulogne, am intrat din curiozitate în Jardin d'acclimatation, un parc de distracţii pentru copii, un fel de moşi, cu trenuleţe, cu poney, cu labirinturi cu oglinzi deformatoare şi alte asemenea puncte de atracţie. Era o duminică dimineaţa şi toţi oamenii din parc erau părinţi sau guvernante cu copii de sub 12 ani. M a fost pur şi simplu fericit. «Grădina asta e pentru copii mici», i-am spus eu lui M, încercând să-l conving să ieşim şi să ne îndreptăm spre parcul Bagatelle, faimos pentru florile lui şi în plin sezon pentru trandafiri. Imposibil. M se simţea în elementul său.
Despre Julian, Phil Wheeler îmi spunea acum câteva zile când a fost pe la noi: «Julian n-are nici cea mai vagă idee de ce se întâmplă în lume; e exact la fel de dezorientat cum eram eu înainte de a mi se pune diagnosticul de autism; nu înţelege că nu înţelege şi nu ştie când face ce se cuvine şi ce nu se cuvine. E total "rătăcit"». Subînţelesul: M măcar înţelege că nu înţelege. E poate forma lui de «înţelepciune».
Ceea ce mă nelinişteşte, cum am mai spus, e mai puţin autismul lui (cu care am început să ne obişnuim), cât incontrolabilele lui crize de epilepsie, şi medicamentele pe care le ia ca măcar să le rărească şi care nu pot să nu aibă efecte secundare dăunătoare. Chiar alaltăieri a avut două, una dimineaţa devreme, în somn (nu prea intensă, a durat numai 30 de secunde), cealaltă seara, curând după ce s-a băgat în pat, pe la zece fără cinci, foarte obosit după o zi la Indianapolis cu colegele de la centrul universitar unde lucrează (Mary Anne, Amy, Courtney, Heather), pentru a pune ordine într-o grămadă de dosare de la branşa Centrului care se află la IUPUI (Indiana University-Purdue University din Indianapolis). A doua zi l-am întrebat dacă în timpul drumului, poate la întoarcere, după o zi plină, fusese foarte obosit. Voiam să notez exact ce spune. «M-am simţit obosit în timpul drumului» mi-a spus, uşor suspicios. «Scrii, sau ce faci? Nu, nu cred că am adormit». (El ştie că atacurile survin în somn.) «Am stat aşa» - şi s-a întins pe canapeaua din camera cu televizorul, cu ochii doar pe jumătate închişi. După aceea a deschis ochii şi am stat de vorbă. «Scrii toate astea ca să i le arăţi doctorului Wisen? Nu-i arăta. Poate e adevărat, poate nu, nu ştiu». I-e frică să nu ajungă doctorul la o concluzie greşită sau exagerată? El face orbeşte ce-i spune doctorul, figură supremă de autoritate, şi n-ar vrea să-l induc în eroare. Poate că e adevărat, poate că nu. Pentru M adevărul trebuie să fie adevărat în sensul cel mai strict al cuvântului. Detestă minciuna. Nu vrea ca lucrurile despre care nu e sigur să treacă drept adevărate. Să fi avut totuşi o criză (probabil uşoară) în microbuz, pe care nimeni n-a observat-o şi de care el însuşi nu şi-a dat seama, sau şi-a dat seama doar pe jumătate şi vrea s-o ascundă?
Între timp am fost la doctor, care credea, în urma raportului nostru, că vede o anumită deteriorare a condiţiei lui M. Rezultatul unei electroencefalograme nu era bun. Un MRI (test de rezonanţă magnetică), luat la câteva zile după aceea, era inconcludent. I-am vorbit doctorului de ideea de a-l duce pe M la National Institutes of Health şi el a fost de acord. Va trimite chiar el encefalograma şi MRI-ul doctorului Theodore, şeful clinicii de epilepsie de la NIH. M a fost integrat într-un protocol şi vom merge la Washington în septembrie sau octombrie." (Programarea avea să fie de fapt pentru noiembrie.)
* Bettelheim, supravietuitor al unei astfel de experiente, o proiecta in lectura simptomelor autismului infantil si-si articula teoria folosind conceptele psihanalizei. Astazi, aceasta teorie, care-i vede simbolic pe parintii unui copil autist ca pe niste calai nazisti, fie si doar la nivelul inconstientului, e unanim respinsa in lumea medicala. Lectura cartii lui Bettelheim mi-a facut mult rau, cu atat mai mult cu cat atunci cand am citit-o nu stiam mai nimic despre autism.
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Wed Apr 25, 2007 6:56 am

VIII. Despre compasiune



Au trecut mai puţin de 5 ani de când am scris în Diary M paginile de mai sus, pe care le-am transcris aici, si M e astăzi un săculeţ de cenuşă albă într-o urnă de marmoră albă. În ultima vreme, când mă gândesc din perspectiva de acum – perspectiva postumă a începutului adevăratelor biografii, scrise de alţii, fie ei cât de apropiaţi de cel a cărui viaţă s-a sfârşit – mi se pare că în ultimul timp M avea un aer oarecum pierdut, blajin, indiscernabil atunci, dar în care azi simt că pot descifra semnele unde aşteptări temătoare, dar resemnate a morţii. Ca şi când ar fi văzut faţa morţii, poate frumoasă, cutremurătoare. Nu e o invenţie retrospectivă, pentru că regăsesc acest aer, îl văd în ultimele lui fotografii. Era parcă mai echilibrat, mai senin, mai surâzător-înţelept decât oricând. Se simţea poate mai slab, mai vulnerabil, şi compensa această slăbiciune numai de el simţită în mod generos, zâmbind cu acea sfială care era numai şi numai a lui. Toţi cei care-l vedeau, la biblioteca publică unde lucra şi la Harmony School, pe carecontinua s-o viziteze din când în când, poate pentru că era în drumul lui, aproape de casa noastră (căci acolo îşi regăsea foştii profesori, care ţineau la el, şi mulţi, mulţi copii între care se simţea atât de bine, în afara oricărei primejdii, într-o atmosferă de naivitate protectoare şi totodată protejată), spuneau despre el că era plin de compasiune. Acest cuvânt revenea cel mai des în discuţiile de la biserică, când primeam condoleaţe, sau de acasăm după slujba funerară : compasiune. Înţelegere adâncă, neexprimată, poate nediferenţiată, a durerilor ascunse ale celorlalţi, sau chiar a durerii universale pe care viaţa o maschează.
Georgianne însăşi, studenta de altădată care-i dădea lecţii de tenis cu ani în urmă şi care păstrase contactul cu el, îl vizitase cu o seară înainte şi – ne-a spus ea mai târziu – îl găsise, în cuvintele ei, “very meek, eager, and compassionate”, sfios, dornic de a sta de vorb[ cu ea, plin de compasiune. ]I povestise lui M de ce era tristă, se despărţise de iubitul ei Mike, proprietarul unei tutungerii elegante din Mall (specializată în ţigări de foi importante), cu care, deşi ea ura ca şi M mirosul fumului de ţigară, împărtăşea o pasiune pentru cursele de automobile. Oricum, diferenţa de vârstă dintre ei era prea mare, spune ea, şi deşi Mike se ferea să fumeze în prezenţa ei, lucrurile nu mergeau bine, apăruseră tot felul de neînţelegeri între ei, recent, în timpul unei scurte vacanţe în Florida. M a încercat s-o consoleze, sensibil şi la faptul că despărţirea se produsese în preajma zilei îndrăgostiţilor, sărbătoarea tradiţională a Sfântului Valentin ( 14 februarie ) : “I am so sorry, and it was so close to Valentine’s Day!” Ea fusese foarte mişcată de ecoul acestei spovedanii. Aveai ochii umezi când ne-a povestit. De undeva, de departe, el participa în felul lui imprevizibil la aceste mici drame sentimentale.
Şi cu noi M devenise foarte înţelegător, răbdător, când ne vedea lucrând nu ne întrerupea, timid, de cât ca să ne întrebe când credeam că vom termina, subînţelegând că după aceea vom avea timp şi pentru el. Pentru el, care urma să dispară curând ... În zilele de dinaintea morţii lui, Uca pregătea o conferinţă, citea, căuta reproduceri de vase greceşti pe care urma să le discute, scria la computer în cămăruţa ei înţesată de cărţi şi reviste de artă, şi-l văd pe M stând în pragul uşii, tăcut, privind-o tăcut, contemplând-o parcă pentru câte o jumătate de oră şi mai mult, apoi retragându-se tiptil, făcând un efort mare pentru el să păşească uşor, el care îndeobşte păşea greoi, făcând să scârţâie parchetul vechi al casei noastre. Cobora scara încet, atent, încercând să facă cât mai puţin zgomot. Niciodată nu mai fusese atât de discret, de prevenitor, de umil.
Cred că ultima oară când Uca l-a văzut, în seara de 1 martie 2003, cu puţine minute înainte de moartea lui, chiar înainte de a vorbi la telefon cu Irina pentru a-i spune la mulţi ani de ziua ei, el a avut un gest de compasiune anticipativă faţă de ea, s’a gândit poate s-o menajeze, să n-o sperie, s-o reasigure. Ce se întâmplase? M o chemase de câteva ori pe Uca, “Mom, mom, come here!” , din camera cu televizorul şi ea, auzindu-l, s-a dus repede să vadă ce e, nu totuşi foarte îngrijorată, căci el o chema deseori în felul acesta. L-a găsit întins pe futonul plasat laături de canapeaua pe care şedea când se uita la televizor, stând pe burtă şi sprijinit de mâini :”Ce s-a întâmplat? De ce eşti jos? Ai avut o criză?” – l-a întrebat ea, brusc neliştită, căci poziţia în care se afla el era cu totul neobişnuită. “Nu”, i-a răspuns el, surâzând, “ştii că uneori îmi place să stau aşa.” “Dar de ce m-ai chemat?” “N-are importanţă, never mind!” – i-a spus el ridicându-se şi îndreptându-şi privirile spre ecranul televizorului, cu poate zece minute înainte de faza fatală. Reasigurată de firescul aparent al comportării lui, ea a ieşit din cameră ca să răspundă la telefon : era Irina, care se întorsese dintr-o plimbare la grădina botanică din Los Angeles cu micuţul Rory şi care ascultase mesajele lăsate de noi mai devreme. Uca s-a urcat cu telefonul portabil sus, în camera noastră de dormit, spre a vorbi în linişte, urmând ca mai târziu să ne treacă mie şi lui M telefonul, pentru a-i face Irinei urările cuvenite. Curând, când am intrat în camera unde se găsea M, l-am găsit prăbuşit, fără suflare. Poate că el nu ştia nimic, cu zece sau cincisprezece minute înainte, când căzuse de pe canapea şi o chemase pe maică-sa. Sau poate presimţea? Şi va fi făcut, inconştient, un ultim gest de asigurare şi de compasiune surânzătoare? Oricum, acesta e ultimul lui mesaj : o compasiune surânzătoare, ştiutoare, secret melancolică. Uca şi-a reproşat că n-a rămas cu el, gândindu-se că poate l-ar fi putut ajuta, că poate ar fi putut preveni accidentul cerebral care l-a ucis. Dar moartea lui a fost instantanee şi nimeni n-ar fi putut face nimic.
Compasiunea presupune înţelegere, milă, comunitate de suferinţă sau de grijă cu altcineva, cu durere vizibilă si invinzibilă, trecută, prezentă sau viitoare a celorlalţi – adică un lucru în principiu imposibil pe un om cu autism, după opinia cea mai răspăndită. Cred că acest clişeu e fals. M îl dezminte. Toţi cei care mi-au vorbit despre el mi-au spus că era un om plin de compasiune – frecverenţa cu care era făcut acest termen mi s-a întipărit în minte. Oare greşeau toţi aceşti oameni diferiţi, cunoscuţi în circumstanţe foarte diferite şi spunând toţi acelaşi lucru, bineînţeles cu nuanţe diferite? E greu de crezut că va fi fost vorba doar de proiecţii. Confruntat cu moartea, M înţelegea, înţelegea poate de multă vreme, iar noi nu înţelegeam nimic.


IX. Caietul cu coperte îndoliate, 1985-86

Am început să recitesc din caietele jurnalului meu vechi, scris în româneşte, şi am ales caietul cartonat, negru, care acoperă perioada iunie 1985-iunie 1986, pe prima pagină a căruia am scris, după ce l-am terminat, acest titlu: Caietul cu coperte îndoliate. Întrerupsesem jurnalul cam de 3 ani, din 1982, când M urma să împli¬nească 5 ani, poate pentru că nu mai aveam nevoie de el, poate pentru că treceam printr-o perioadă mai calmă, plină de preocupări profesionale (cursuri universitare de pregătit, conferinţe, articole, recenzii), lipsite de interes subiectiv. Pe de o parte avem mai puţin timp, pe de alta am cedat acelei ispite care-1 încearcă pe autorul unui jurnal intim lipsit de convingere, gata să se lase în voia lenei şi a sentimentului futilităţii. Între 1973 şi 1982, umplusem multe caiete pentru că traversarea primului deceniu de exil a fost pentru mine extrem de dificilă; aveam nevoie de jurnal nu atât ca să notez „experienţe", ca să fac consideraţii despre exil, ca să înmagazinez impresii, întâmplări, anecdote, melancolii - despre care mă feream să vorbesc direct, am detestat totdeauna să mă plâng - cât pur şi simplu ca să umplu anumite ore goale, apăsătoare, ca să fac timpul să treacă, lucru la care jurnalul mă ajuta mai mult decât orice - nici azi nu ştiu de ce; era poate vorba de mecanica scrisului însuşi, scrisul ca activitate fizică, fără vreo legătură cu ceea ce scriam; uneori scriam despre nimic, adică despre faptul de a scrie, ceea ce nu înseamnă nimic. Caietul cu coperte îndoliate e altceva: eroul lui e M la 7-8 ani (avea să împlinească 9 la 24 august 1986) şi chinurile obscure prin care probabil trecea, precum şi chinurile, întrebările, perplexităţile noastre, ale părinţilor lui, în încercările noastre de a-1 înţelege şi de a-1 ajuta şi, dincolo de asta, de a înţelege, de a pătrunde impenetrabilul, de a afla ceea ce nu se poate afla, plecând de la copilul nostru închis într-o taină dureroasă.
Acest caiet negru pe dinafară - cumpărat într-o librărie la întâmplare - avea să devină la figurat negru şi pe dinăuntru. El înregistrează rătăciri anxioase, bâjbâieli, momente de falsă speranţă şi de autentică disperare, toate pornite din dragostea pentru un copil ciudat, neajutorat, căruia abia într-un târziu am descoperit cât îi suntem de îndatoraţi: trecerea lui prin viaţa noastră s-a dovedit a fi de o natură în mare parte angelică, dar multă vreme ascunsă, şi această recunoaştere tardivă este o recunoştinţă pe care i-o vom purta până la sfîrşitul zilelor noastre. Fragmentele transcrise din Caietul cu coperte îndoliate trebuie văzute ca paşi nesiguri, de multe ori greşiti, şovăitori de teamă, spre această recunoaştere care nu putea avea loc mai devreme. Găsim numai ce pierdem.
Transcriu deci fragmentele din acest caiet care au o legătură directă cu M.
29 iunie '85

Sâmbătă dimineaţă, aerul e încă proaspăt, înmiresmat, dar soarele e tare, ziua se anunţă fierbinte. M a ieşit pe trotuarul din faţa casei şi desenează cu cretă colorată pătratele unui al doilea joc de şotron. Uca i-a explicat acum câteva zile regulile şotronului. I-au plăcut aceste reguli, în genere îi plac regulile jocurilor. La început, nu putea să sară într-un picior, dar cu multă aplicaţie şi concentrare izbuteşte acum să sară o dată, de două ori, înainte de a-şi pierde echilibrul. Fâlfâirile din mâinile lui lungi, pe care le face instinctiv ca să se echilibreze, au ceva caraghios şi înduioşător: e vădit neîndemânatic, are, cum zic terapeuţii de la şcoală, probleme de coordonare motorie. La fel de vădit e că vrea să joace jocul pâna la capăt fără greşeală, se încordează şi pe faţa lui se citeşte un extraordinar efort de atenţie. În câteva zile a făcut un anumit progres, dar parcă şi-ar fi atins limita, cel puţin pentru o bucată de timp. Parcă un mecanism invizibil din trupul lui n-ar funcţiona cum trebuie decât până la un punct, şi apoi s-ar opri brusc. M se clatină, îşi pune celălalt picior jos pentru o clipă, apoi sare mai departe, fără să pară descurajat. E singurul copil de pe stradă, copiii vecinilor par a-1 evita. Ca să joace şotron, are nevoie de prezenţa Ucăi, de privirea ei, de prefăcătoria ei transparentă că ia şi ea parte la joc. Ea este pentru el şi mamă, şi tovarăş de joacă, în lipsa altora. M pare a se fi obişnuit, nu fără a suferi tăcut, cu ideea că este ocolit de ceilalţi copii, că n-are prieteni, că singurul lui prieten de toate zilele e propria lui mamă. Uca fiind acum plecată (la Indianapolis, mai exact la Greenwood, un oraş din periferia Indianapolisului, unul din locurile cele mai urâte din lume, dar cu magazine convenabile, mai ieftine şi cu o mai mare varietate de mărfuri decât cele de aici; s-a dus acolo cu N.S. după târguieli), M s-a decis să deseneze cu creta încă un joc de şotron, e limpede că n-are chef să ţopăie singur şi ideea de a-mi cere mie să mă joc cu el nu-1 atrage (poate nu îndrăzneşte s-o aibă). Eu sunt bun doar pentru altfel de jocuri, mai masculine, trântă sau alergări prin parcuri, când ieşim la plimbare: să facem o cursă de aici până acolo, să vedem cine câştigă, să mai facem o cursă, şi încă una, şi încă una! Televizorul merge, sâmbăta dimineaţă sunt multe programe pentru copii (cu multe reclame): desene animate - aud vocile imprimate pe banda sonoră - şi totodată aud uşa din faţă deschizîndu-se. lată că M s-a şi aşezat pe canapeaua din faţa televizorului, desenele animate îl amuză, dar nu excesiv, împotriva aparenţelor. Aparenţele sunt că poate sta ţintuit în faţa televizorului ore în şir, dar la fel de bine se poate ridica în mijlocul unui film şi poate începe să facă altceva - să numere bunăoară banii de hârtie de la jocul de Monopoly în camera lui, tot ore în şir, să iasă din casă şi să-şi găsească treabă de unul singur în curtea din spate sau pe stradă. Sunt aproape sigur că, la un moment dat, va ieşi din nou să deseneze sau să mâzgălească pe trotuar cu cretă - ca şi cum nu i-ar păsa prea mult de ce se va mai întâmpla în filmul de animaţie la care se uită. Uneori totuşi se pare că-i pasă - sau poate că-1 irită faptul că e întrerupt de altcineva, că trebuie să-şi disocieze pentru o secundă atenţia. Oricum, seara, când e chemat la cină, nu se desprinde din faţa televizorului până nu se termină progra-mul. Ce-i place e poate nu atât lucrul la care se uită, ci faptul că televiziunea dă un sens abstract timpului, îl rotunjeşte în ore sau jumătăţi de oră, introducând o ordine în simpla trecere. Sau poate că într-adevăr, seara, îi place ce vede, acele zgomotoase şi pentru mine detestabile game shows, cu punctajele obţinute de participanţi pâlpâind la fiecare două-trei minute în cifre enorme luminoase, deşi e limpede că întrebările şi răspunsurile n-are cum să le înţeleagă... M a ieşit din nou din casă, dar numai pentru câteva minute, s-a reaşezat apoi în faţa televizorului, dar desenele animate care se transmit acum - science fiction pentru copii mai mari sau pentru adolescenţi -nu-i mai reţin atenţia deloc. Cuprins de-o nerăbdare şi o nervozitate care-l fac să schimbe canalele în căutarea a ceva care să-1 intereseze cât de cât, se opreşte finalmente la un film vechi, în alb şi negru, pentru oameni mari, o dramoletă hollywoodiană din anii '40. Dar şi acesta îl plictiseşte, sau poate doar îl irită desele întreruperi cu scurte buletine de ştiri despre soarta ostaticilor americani din Beirut, care trebuiau de aproape 12 ore să fie transportaţi la Damasc, dar care sunt încă la Beirut la ora asta, aproape de amiază aici, seara acolo. M s-a hotărât pentru moment să părăsească televizorul, s-a urcat în camera lui unde joacă Packman, jocul video în miniatură cu baterii pe care 1-a primit ca dar de Crăciun. La acest joc a atins o oarecare îndemânare, scorurile lui sunt de zece ori mai mari ca ale mele; îi place să stabilească noi recorduri, dar acestea au devenit, o dată cu abilitatea lui mai mare, mai greu de bătut - de unde iritări, reproşuri adresate micii maşini electronice, exclamaţii, blesteme eufemizate (vorbele urâte şi înjurăturile grele, pe care le ştie de la şcoală, sunt pentru el tabuuri; când mă aude pe mine rostind enervat vreo formulă vulgară, mă dojeneşte -„Cum poţi vorbi aşa? Ruşine!" - sau pur şi simplu se supără pe mine, nu-mi mai răspunde la întrebări, pleacă valvârtej din odaie). Jocul acesta mi se pare de-o profundă sterilitate, şi auzind sunetele pe care le emite cutiuţa electronică, vâjâituri, ţiuituri, mici pocnituri, din când în când câteva scurte serii de bătăi de clopoţel, repetate la nesfârşit, mă apucă o tristeţe contaminată de acea sterilitate aproape perceptibilă care, în timp ce scriu, coboară din camera lui şi se răspîndeşte în toată casa. Să mă duc să încerc să-1 opresc, să-1 scot la o plimbare, pe care de bună seamă o va refuza furios, cel puţin la început. Dar ceva, orice, trebuie să fac ca să-1 smulg din fascinaţia atât de intensă, atât de insuportabil sterilă în care a căzut de mai bine de-o jumătate de oră...

1 iulie '85

Perioadele angelice ale lui M, ca bunăoară ieri după-masă şi seara, când se simte liniştit, protejat de prezenţa în casă a maică-sii, şi se aşează la pupitrul din raftul de cărţi pe care i 1-am cumpărat anul trecut de la magazinul de mobilă scandinavă, cu tubul de neon ascuns vederii şi risipind o lumină blândă, moale ca lumina de zi filtrată prin nori înalţi, se aşează şi scrie, face socoteli, rezolvă mici probleme, desenează sau colorează, într-o tăcere concentrată, într-o singurătate gânditoare în care se dizolvă fără urmă încordările, spaimele, agitaţiile şi mai ales nevoia lui de-a umple cumva, oricum, timpul gol, obsesiv, apăsător când maică-sa nu-i acasă şi el e îngrijorat că ea nu se va mai întoarce, sau când maică-sa e cu el, dar în locuri nefamiliare, în prăvălii strâmte sau în supermarketuri vaste, dezorientante, în care nu se poate stăpâni să alerge de colo până colo, ca un pui de leu într-o cuşcă devenită deodată enormă, ale cărei gratii nu se mai văd, ca un pui de leu transportat într-un spaţiu vast, dar străin, în care nu recunoaşte nimic, în care instinctul lui e confruntat din toate părţile cu surprize deconcertante, imposibil de legat una de alta. Transformarea miraculoasă a lui M într-un copil-înger are loc numai în prezenţa Ucăi şi numai acasă, şi nici măcar nu e nevoie ca ea să-i acorde prea mare atenţie. un simplu semn de bunăvointă, un joc de-o jumătate de oră, Uno, Sorry ! sau altul asemenea, şi M devine ca prin farmec ascultător, gata să se aşeze la pupitrul lui cu „temele" date de ea, gata să stea acolo ore în şir chiar dacă ea, obosită cum a fost ieri după-masă, se retrage în camera noastră de dormit să se odihnească, dar el ştie că somnul ei este aproape, asta îi dă un sentiment de siguranţă şi de calm şi poate chiar sensul unei răspunderi, nu se poate ca el să nu-şi dea seama câ, dincolo de temele şi exerciţiile în rezolvarea cărora e cufundat, se cuvine să protejeze somnul maică-sii. Aplecată deasupra paginii, în lumina de neon albă-făinoasă, faţa lui capătă o seriozitate care-ţi topeşte inima, pentru că această seriozitate e senin-naivă şi-n armonie cu cei 8 ani ai lui, e o seriozitate şi matură, şi copilărească, amestec de inteligenţă şi candoare, în contrast cu expresia lui facială din perioadele „rele", în care am învăţat să descifrez, dincolo de plictisul şi iritarea aparentă, dincolo de înceţoşarea privirii şi de fuga ochilor în direcţii divergente, o anxietate cronică, o anxietate împotriva căreia el încearcă să lupte prin ignoranţă, prin uitare, prin refugiu în curgerea imaginilor pe ecranul televizorului în captivaţia sterilă a jocului Packman, sau prin negaţie şi respingere, printr-un comportament derutant, a cărui menire e poate, în primul rând, să-1 deruteze pe el însuşi, să-l ajute să evite confruntarea directă cu propria lui anxietate, incontrolabilă şi inexprimabilă, cu haosul din capul şi din sufletul lui în astfel de momente.
Mă gândesc iarăşi la teama lui de a rămâne singur şi mă întreb dacă această teamă nu s-a înrădăcinat în el acum cinci ani, poate în ziua când a mers pentru prima (şi ultima oară) la acel „day-care center" unde a plâns tot timpul, unde s-o fi simţit abandonat printre străini, căci era la o vârstă fragedă la care memoria infantilă reţine anumite experienţe puternice nu sub forma amintirii, ci sub aceea a întipâriturii („imprint"), o teamă care a rămas ca o rană adâncă în fiinţa lui, o rană care refuză să se cicatrizeze, misterioasă ca anumite răni corporale care nu vor să se închidă cu anii, ca anumite abcese împlântate în trup care supurează prin fistule ani şi ani şi uneori până la moarte, şi nici un medicament şi nici măcar repetate intervenţii chirurgicale nu izbutesc să le vindece sau să le disloce, să le taie şi să le smulgă din trupul în care s-au încuibat inexplicabil - asta îmi aminteşte de taică-meu, de fistula cu care a trăit de prin 1944-45 până spre 1960, când, după ce mai mulţi chirurgi de renume care-1 operaseră se dăduseră bătuţi, fistula a încetat să supureze şi s-a închis singură, din senin, după 15 ani, la fel de inexplicabil cum apăruse. Întipăriturile negative într-o memorie prea fragedă, o memorie care nu reuşeşte, cum reuşeşte de obicei, chiar şi la copiii mici, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, să le transforme şi asimileze în inofensive amintiri; acele întipărituri sunt comparabile cu misterioasele focare de infecţie care, la fel de rar, îşi sapă într-un organ intern drumul purulent spre suprafaţa corpului, schimbând radical viaţa celui care le poartă - legile sufletului sunt analoge legilor trupului, excepţiile la aceste legi sunt paralele în cele două planuri ale existenţei – dar desigur astfel de analogii n-au decât o valoare metaforică, perplexităţile din care se nasc rămân fără răspuns, între-bările din care se înfiripă sunt doar traduse, dintr-o limbă cu referinţe corporale într-una cu referinţe psihice sau viceversa, fără ca esenţa lor enigmatică să fie afectată.
Oricare ar fi explicaţiile ei posibile, această spaimă iraţională, această fantasmă anxioasă de a fi abandonat de părinţii lui - pe care el a exprimat-o o singură dată, când avea 4 ani, şi într-un fel pe care nu-1 voi uita niciodată - M pare s-o aibă mai de mult. De când? Cum? De ce? întrebări fără răspuns. Eram cu maşina în drum spre insula St. Simons, pe coasta atlantică a Georgiei, unde urma să petrecem două săptămâni de vacanţă cu M.S. şi cu prietena lui Janis, divorţată şi cu un băiat cu doi ani mai mare decât M. Ne oprisem pentru o noapte la un motel de lângă Macon şi dimineaţa, când eram gata de plecare, M dispăruse din cameră, unde rămăsese singur doar pentru câteva minute (eu eram la recepţie ca să achit costul camerei, Uca se dusese la maşină, parcată la o oarecare distanţă, să caute ceva în portbagaj). Am crezut că ieşise şi el şi că se afla pe undeva, prin apropiere. Am început să-1 strigăm, să-1 căutăm prin culoarele interioare ale motelului, în intrândul unde se găsea maşina de gheaţă şi de Coca-Cola, din ce în ce mai neliniştiţi. Nu era nicăieri, nimeni nu-1 văzuse. într-un târziu, ieşind din curtea motelului, 1-am zărit de departe, stingher, parcă dezorientat, mergând pe marginea şoselei, cu maşini foşnind în viteză în sus şi în jos. Am luat-o la fugă după el, chemându-1, şi când 1-am ajuns din urmă, avea ochii rătăciţi plini de lacrimi şi tremura. „Pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat?" „Am crezut că aţi plecat fără mine!" a răspuns el, plângând acum în hohote şi totuşi evident uşurat. „Cum ţi-ai putut închipui aşa ceva?" „Nu ştiu." A continuat să plângă un timp după care, în maşină, cu ochii încă umezi, umflaţi şi înroşiţi, i-a surâs Ucăi care-1 ţinea îmbrăţişat, certându-1 drăgăstos, repetându-i: „Cum ai putut să-ţi închipui?"



2 iulie '85

De ce? Când? Cum? E pur şi simplu imposibil să „rămâi în orizontul zilei prezente" dacă-ţi pui astfel de întrebări în legătură cu sănătatea (sanitatea) fiului tău, întrebări care-ţi străpung mintea ca un burghiu, întrebări care, cu cât rezistenţa ce li se opune e mai mare, sfredelesc mai încăpăţânat, mai lent, dar mai puternic, şi care, dacă rezistenţa întâmpinată e cu adevărat impenetrabil dură, o sparg cum ar sparge un burghiu împins cu tenacitate o bucată de sticlă sau o oglindă, oglinda minţii, ale cărei crăpături bruşte ciopârţesc orizontul reflectat al zilei şi deschid prezentul viitorului, şi-1 deschid deopotrivă trecutului, şi în ciocnirea de neînlăturat dintre viitor şi trecut, dintre anticipaţie şi amintire, prezentul se transformă cât ai clipi din ochi într-o grămadă de cioburi tăioase, însângerate. Împins de demonul interogaţiei, care la început purta masca unei curiozităţi pur teoretice, care mă ispitea filosofic - ca să folosesc jargonul abstract al filosofiei - cu ideea unei „fenomenologii a autismului", m-am dus ieri după-masă la bibliotecă şi m-am oprit în sala de periodice, unde voiam să răsfoiesc ultimele numere din Journal of Autism and Developmental Disorders; m-am oprit de-a binelea, dădusem peste nişte articole pe care trebuia cu orice preţ să le citesc, unul despre familiile de copii autişti, altul despre un tânăr care fusese diagnosticat ca având autism în copilărie, „high-functioning and intelligent" (ca M), statistic vorbind 1 din 5 diagnosticaţi ca având „autism infantil", deci 1 din 10 000 de copii „normali" şi, tot statistic vorbind, un caz la fel de rar, în categoria lui, ca acela simetric invers al „geniului" pe curba lui Gauss, un tânăr care mersese la şcoală, care înaintase în liceu pînă în clasa a X-a, care, în adolescenţă, îşi dăduse seama de diferenţa dintre el şi ceilalţi, care făcuse imense eforturi de socializare, parţial încununate de succes, care trecuse prin experienţa drogurilor şi a alcoolului, care, se subînţelegea din text, continua să bea, dar care în acelaşi timp izbutise să-şi găsească de lucru ca mecanic, ajutor de mecanic mai precis, după ce trecuse prin alte slujbe la fel de modeste; oricum, el ajunsese, uriaşă performanţă pentru cineva cu autism, să se poată întreţine şi să trăiască independent, şi la acest apex al vieţii lui acceptase, la cererea unui psihiatru de la Yale, să scrie el însuşi, neajutat, o mărturie despre copilăria lui, o autobiografie de două pagini, îngrozitor de agramată şi plină de greşeli de ortografie, dar inteligibilă pentru mine - desigur nu pentru autorul articolului, un doctor cu o privire ce „îngheaţă" profesional tot ce atinge, cu o minte ca un bloc de gheaţă specializată, cu o terminologie frigidă şi dezumanizantă - o cutremurătoare comunicare bâlbâită, ruptă, dezarticulată, a unei prelungite şederi în infern, da, în infern, sau, ca să folosesc metafora detestabilului Bettelheim, care pare potrivită în acest caz, într-un lagăr de exterminare mental, într-o teroare zilnică dincolo de cuvinte.
Bibliografiile articolelor citite m-au trimis irezistibil spre volume mai vechi ale revistei, m-am dus ca împins de un resort la etajul 10 şi iar am citit, şi-am făcut o fotocopie a unui articol din 1979 în care era vorba de un adult cu autism (31 de ani), diagnosticat la 4 ani de însuşi descoperitorul sindromului, L. Kanner, un adult care era la data interviului pe punctul de a-şi termina studiile universitare (cei patru ani de college), dar care renunţase de mult la încercările sale timide de socializare, care ducea o viaţă complet izolată, singurii oameni pe care-i vedea şi cu care comunica - mai mult impersonal decât personal - fiind părinţii lui, care-i închiriaseră un apartament în imediata vecinătate a locuinţei lor şi care-i primeau vizita în fiecare seară, o vizită în cursul căreia se rosteau puţine cuvinte şi în care fiul lor se uita la televizor. Televiziunea era felul în care-şi petrecea orele libere, nu-i plăcea să citească. M-a izbit şi mai tare de data aceasta, lăsând la o parte caracterul obiectiv deprimant al lecturii, răceala profesională a autorului articolului, felul complet lipsit de empatie cu care vorbea el de lipsa de empatie a tânărului (oare de unde ştia el asta?), felul în care relatarea lui era vizibil ostilă oricărui amănunt de viaţă care ar fi contrazis definiţia strictă a sindromului, felul în care făcea analiza cazului, a istoriei lui şi a interviului cu părinţii. Descrierea cazului mi s-a părut o versiune psihiatrică monstruoasă, de o glacială monstruozitate, a „patului lnt Procust", o aproape incredibilă confirmare a teoriei vampirismului intelectual" pe care o făcea Zacharias Lichter, pe vremuri, în legătură cu doctorul S., o neverosimilă caricatură reală a „autorităţii" psihiatrice, aşa cum este ea percepută de reprezentanţii (stângişti, dar umani) ai mişcării „antipsihiatrice". Mă aflam, cum s-a aflat şi Uca mai târziu când a citit copia articolului, în faţa unui paradox descumpănitor: descripţia unui caz de autism din perspectiva unui „autism profesional", rezultat, fireşte, nu dintr-o (supra)reacţie la teroare, ci dintr-o excesivă siguranţă, dintr-un exerciţiu mecanic al autorităţii medicale, dintr-o automatizare disciplinară a vieţii afective şi intelectuale, un „autism matur" care e faţă de autismul adevărat în raportul structural al paznicului faţă de prizonier, al călăului riguros, lucrând după reguli stricte, fără pasiune, faţă de victimă. Evident, acest model e prea grosolan, el trebuie numaidecât calificat, e vorba aici de un „paznic imaginar", ceva mai puţin imaginar în circum-stanţa instituţionalizării, şi de un „prizonier imaginar"; de un „călău imaginar" şi poate doar „imaginat" şi de o „victimă imaginară", dar simplul fapt de a fi imaginat aşa şi nu altfel nu-i fără legătură cu rolul pe care îl joacă doctorul, cu rolul cu care doctorul ajunge să se confunde, care sfârşeşte prin a deveni o a „doua natură" şi prin a o strivi şi înăbuşi pe cea dintâi. Există, fără doar şi poate, o cruzime medicală, o cruzime care poate avea o mie de motive şi o mie de feţe, unele din acestea blând-surâzătoare (o văd în minte pe aceea a doctorului E. Smith de la Indianapolis), altele mai serioase; fapt e că această cruzime există, ca o latură a inevitabilei ambivalenţe create de relaţia clinician/pacient şi uneori, de prea multe ori, această latură devine dominantă şi atunci ea se manifestă ca frigiditate a privirii medicale, ca vid afectiv, ca dezuma-nizare. Concluzia paradoxului notat adineaori: tocmai bolnavul cel mai fragil, cel mai disperat, cel mai lipsit de apărare trebuie ferit de doctori, trebuie ţinut departe de acele triste spaţii frigorifice care sunt clinicile psihiatrice.
5 iulie '85

Citind despre Wittgenstein, mai exact căutând informaţii biografice despre el, ca să pot judeca mai nuanţat Corectura lui Thomas Bernhardt, ca să văd în ce măsură Roithamer e un portret fictiv-meditativ adevărat al filosofului (adevărat în sensul percepţiei, în sensul efortului de a percepe un adevăr care nu poate fi extras decât din zona imaginaţiei), mă surprinde faptul că până astăzi nu s-a scris o biografie ca lumea a lui W., doar schiţe biografice, dintre care cea mai completă rămâne a lui G.H. von Wright - doar însemnări memorialistice, reminiscenţe fragmentare sau ceea ce aş numi „pretexte de portret", ca în cazul popularei cărţi a lui Janik şi Toulmin (Wittgenstein's Vienna), pretexte pentru mai largi tablouri de epocă, de istorie culturală, dar nici o biografie propriu-zisă, când viaţa lui W., din ce ştim despre ea, e atât de ciudat fascinantă, atât de imprevizibilă în desfăşurarea ei, atât de dramatic autentică. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre un episod din perioada de tăcere a lui W. de după Tractatus, perioadă în care el avusese intenţia clară de a se călugări, discutase despre aceasta cu abatele unei mânăstiri catolice, dar fusese descurajat să ia o astfel de hotărâre (pe bună dreptate, desigur, pentru că lui îi lipsea credinţa, deşi era atras de modul de viaţă monastic). Totuşi, W. nu se dăduse bătut şi lucrase pentru câteva luni ca grădinar al unei mânăstiri, nu ştiu dacă cea care-1 respinsese sau alta. Acest episod, al solitarului grădinar de mânăstire W., despre care degeaba am încercat să găsesc informaţii mai precise, m-a confruntat cu propria mea problemă, o problemă pe care am trăit-o nedesluşit, cu câţiva ani înainte de a o formula mai limpede, de a o gândi ca pe-o posibilă alternativă, mai degrabă o fantasmă, un subiect de reverie meditativă. Asta s-a întâmplat acum două luni, după discuţia despre M cu Stine Levy (care nu a lăsat nici un dubiu cu privire la autismul lui M). Nu îndrăznesc să-mi închipui ca m-aş putea călugări (mă interesează mult misticismul, citesc despre el, dar îmi lipseşte darul credinţei şi nu ştiu nici măcar să mă rog pentru el), dar mă gândesc că, dacă aş strânge bani câţiva ani, aş putea să trăiesc cu M, care între timp şi-ar termina şcoala, pe lângă o mânăstire, dacă nu ortodoxă, catolică (sunt multe în America). Aş elibera-o pe Uca de-o dublă povară (M şi eu cu depresia mea), şi cred că şi pentru M ar fi bine, ar răspunde nevoii lui de ordine şi de monotonie, şi i-ar deschide o zare de speranţă, mutându-1 dintr-o atmosferă socială gregar-competitivă, „normală", într-una mai previzibilă şi mai blândă, fără acele preocupări băneşti care pe el par a-1 nelinişti, poate tocmai pentru că nu le înţelege. Evident, această idee pluteşte, cum spuneam adineaori, în aerul conştient-ireal al reveriei (o reverie nu atât ruşinoasă, cât ridicolă, deşi în ridicolul ei intră multă seriozitate), căci îmi dau bine seama de implicaţiile enorme pe care le-ar avea o asemenea decizie. Ar fi un proiect care să trebuiască să fie menţinut de-a lungul a cel puţin 5-6 ani, gândit şi regândit şi pregătit până în cele mai mici amănunte, reafirmat şi întărit zilnic în faţa atacurilor cotidianului, fie şi numai a inerţiei cotidianului. Ar fi un proiect într-un fel nebunesc, care ar trebui să-şi demonstreze (sau să-şi invente) necesitatea interioară cu o răbdare care-mi lipseşte temperamental. Rămâne interesantă, în ciuda ridicolului ei, şi vrednică de a fi supusă reflecţiei, fie şi ca simplă reverie, această fascinaţie a unui mod de viaţâ strict religios, la un necredincios ca mine (dar care ar putea să spună: „Doamne, ajută-mă să cred", deşi nu ştie cum să spună); această dorinţă disperată de a mă afla în preajma speranţei sau, oricum, a formalismului speranţei, a disciplinei speranţei devenite scop în sine şi renunţare absolută.
7 iulie '85
Nu fără o anumită teamă că mă înşel - ce uşor e să te înşeli, să citeşti greşit semnele, să vezi semne unde ele lipsesc, să nu le vezi acolo unde sunt; şi în acelaşi timp cu temerea că, lăsată în voia ei, această teamă de eroare poate prinde rădăcini tari de buruianâ otrăvită în suflet; şovăind dar între o teamă şi cealaltă, mi se pare că identific la M de două-trei zile încoace începuturile sfioase ale unei deschideri, faţă de Uca în primul rând. Să fie efectele încurajatoare ale „terapiei materne", pe care ea a început s-o aplice - nu sistematic, dar nici complet fără sistem - după întoarcerea de la St. Simons, unde am fost pentru a doua oară anul acesta, cu familia R., selectând intuitiv din recomandările adeseori contradictorii pe care le conţin studiile despre autism, studii pe care le-am citit amândoi şi le-am întors pe faţă şi pe dos, studii dintre care multe (şi în primul rând cel al lui Bruno Bettelheim, în ciuda spuselor lui Stine Levy că e total fals) ne-au aruncat la început în stări de serioasă depresiune, dar dintre care câteva (precum al celor doi Tinbergen, de pildă) ne-au învăţat măcar cum să privim, cum să eliminăm din privire graba interpretativă şi cum să introducem în ea răbdarea, supunerea răbdătoare la obiect, şi cum să lăsăm inevitabilele proiecţii şi interpretări în suspensie, să le încetinim şi să le punem între parantezele provizoratului; să le comparăm unele cu altele, să le cântărim în balanţa delicată a discernământului, şi mai ales să nu ne lăsăm influenţaţi de ele decât într-un târziu, într-un târziu în care puţine dintre ele supravieţuiesc confruntărilor reciproce ale „criticii interne"; şi ne-au mai învăţat aceste puţine studii folositoare şi altceva: cum să ne apropiem de M şi să generăm în el dorinţa de schimbare şi „dialog afectiv", iarăşi cu răbdare fermă, dar neîncăpăţânată, inflexibilă doar în blândeţea ei, flexibilă şi imaginativă în toate celelalte privinţe. Pentru asta, ca şi pentru selectarea (fie şi intuitivă) a celor mai potrivite mijloace de comunicare, noi avem nevoie de o bază, de un cadru generos de înţelegere, fie şi de-o simplă ipoteză de lucru de la care să pornim. Efectele negative ale lipsei unei astfel de ipoteze - o ipoteză fie şi arbitrară sau inconştientă, care se va schimba când se va dovedi greşită - nu pot să fie exagerate. Aceste efecte, cumulative, 1-au putut duce pe M acolo unde se află, în izolarea lui anxioasă şi neputin-cioasă şi adesea furioasă, şi rareori chiar agresivă (mai ales faţă de mine, figură paternă severă, fie şi doar în aparenţă). Constatând decalajul dintre vârsta lui intelectuală şi cea cronologică, pe de o parte, şi vârsta lui emoţională, tendinţa noastră - atât de greşită - a constat în ignorarea problemei: 1-am tratat şi judecat la nivelul vârstei lui cronologice şi intelectuale, ca pe un băiat de aproape 8 ani, bun la matematică, deşi altfel necomunicativ („E o fire mai închisă, mai singuratică", ne spuneam), care trebuie să devină conştient şi chiar trebuie să fie forţat să devină conştient de imaturităţile lui comportamentale, de infantilismele lui fără sens. Şi nu ne dădeam seama că, procedând aşa (şi în împrejurările concrete ale vieţii zilnice cu o duritate inatentă, grăbită, necugetată), noi nu făceam de fapt decât să mărim acest decalaj, să sporim tensiunile interioare dintre cele două niveluri, să-1 împingem nemilos pe sărmanul băiat cu încă un ciclu şi încă un ciclu pe spirala regresiunii afective. Era necesară, în perspectiva noastră, o adevărată răsturnare, o „revoluţie coperniciană", o drastică revizuire a evidenţei empirice, o totală reconcepţie a acesteia.
Să mă întorc acuma la chestiunea cadrului de înţelegere sau a “ipotezei de lucru”. Trebuie să recunosc că fără lecturile pe care le-am făcut în ultimele luni n-aş fi ajuns niciodată să pricep ceea ce acum mi se pare atât de incontestabil : că inteligenţa şi conştiinţa (inclusiv conştiinţa de sine) sunt, analogic vorbind, globul pământesc care se învârteşte în jurul soarelui emotiv, al soarelui iubirii. De la această înţelegere trebuia să pornim, şi am pornit acum, cu paşi nesiguri la început. Cu alte cuvinte, trebuia să ignorăm sau să punem între paranteze “nivelul intelectual” al lui M şi să ne îndreptăm spre “nivelul emoţional”, să încercăm să-l facem să vadă, prin perdeaua deasă de nori ameninţători, propriul lui soare afectiv, să-l bănuiască măcar, să capete încredere şi să aştepte cu bucurie risipirea acelor nori de furtună, în timp. Cele dintâi roade, încă de-o mare delicateţe şi vulnerabilitate, au început să se vadă. Uca joacă acum cu el jocuri pe care de ani de zile le socoteam prea de tot infantile pentru el, jocuri de imaginaţie şi de imitaţie care-l iniţiază în ceea ce i-a lipsit când a făcut saltul în vorbire, o vorbire care la el s-a dezvoltat ciudat şi nearmonios, tocmai pentru că nu avea pe ce să se sprijine şi de unde să-şi tragă sevele vii ale unei comunicări plenare; jocuri care-l iniţiază în limbajul afectivităţii şi-al empatiei, al gesturilor şi-al privirilor, al expresiilor faciale şi-al semnelor de dincoace sau de dincolo de cuvânt. Fără acest limbaj preverbal sau metaverbal, cu gramatica lui expresiv-emotivă aparent simplă, dar în fapt extraordinar de complexă şi de subtilă, vorbirea propriu-zisă evoluează într-o independenţă artificială şi într-o dezorientare care, imposibil de depăşit şi totodată imposibil de suportat, dă naştere unei voinţe de similitudine, de repetiţie (diferitele moduri ale ecolaliei), de stereotipie, de ordine cu orice preţ. Aşa, la trei ani şi jumătate, M ştia pe dinafară Just-So Stories ale lui Kipling – îl neliniştea s-o asculte pe maică-sa citindu-i-le – şi, spre mândria noastră greşit înţeleasă, le putea reproduce la cerere, aproape cuvânt cu cuvânt, deşi nu înţelesese din ele, cum ştim acum, nimic sau aproape nimic. Pe de altă parte, folosirea comunicativă a limbajului verbal se reducea în cazul lui la situaţiile şi contextele cele mai comune şi recurente ale vieţii de familie, în care el se putea face înţeles cu uşurinţă, chiar şi fără să aibă nevoie să-şi completeze frazele, şi mai ales fără să aibă nevoie să „citească” semne neverbale şi să ghicească din gesturi şi din priviri ca să poată intui mai bine sensurile noi ale unor cuvinte (noi sau vechi) în combinaţii neaşteptate ; totul era previzibil, ciclic, “pre-digerat” lingvistic. Iar lecturile pe care i le făcea Uca, eram atât de orbi încât ne închipuiam că îl îmbogăţesc, îi lărgesc orizontul, când ele nu aveau decât rolul de a-i umple un timp gol, înspăimântător de gol. Mai e de mirare, în aceste circumstanţe, că la Kindergarten şi apoi în clasa întâi primară, el a avut revelaţia numerelor şi a aritmeticii elementare? Era pentru el un limbaj fascinant, cu totul şi cu totul diferit de limbajul verbal obişnuit, calitativ superior acestuia, purificat de chinuitoarele confuzii ale comunicării, rupt de realitate socială de care şi el era rupt. Şi noi eram atât de orbi încât puteam crede, cu o bucurie ca o răsplată pentru enormele dificultăţi pe care le aveam cu M în alte privinţe, puteam crede că numerofilia lui nefirească era un semn de precocitate matematică! (Mult mai târziu ne-am dat seama că el nu putea, sau refuza, să traducă noţiuni curente în termeni numerici : micile probleme de felul “X s-a dus la prăvălie şi a cumpărat şapte mere şi cinci pere, după care a dat trei pere unui copil ; cu câte fructe s-a întors acasă?” îl nedumereau şi-l enervau, ca şi când lumea cifrelor ar fi trebuit ferită de orice atingere cu lumea reală, ca şi când ar fi trebuit rezervată ca atare în perfecta ei transparenţă.)
Revenind la stategia recent adoptată de Uca – şi anume aceea de a se întoarce sau s-a înnodat, şi de a desface acest nod, şi de a relua totul de acolo, încetul cu încetul, etapă cu etapă, fără grabă -, în ce constau primele şi încă timidele ei rezultate M, aş spune, a început să răspundă dragostei explicite a mamei lui cu dragoste. Nu mai e vorba de un sentiment predominant de depen¬denţă şi de cumplita spaimă că va fi părăsit. Aseară, bunăoară, Uca s-a dus la operă cu N.S. şi el a rămas cu mine. Înainte de plecare, el a implorat-o surâzător şi totodată cu un mare efort persuasiv să rămână ea cu el şi să mă duc eu la operă cu N.S. I-a şoptit la ureche, ca pe un secret pe care eu nu trebuia să-1 aflu, “ J feel Ionely witb daddy", se simţea singur în compania mea. Nu-i mai era frică la gândul prăpăstios că ea nu se va întoarce -acest gând dispăruse; simţea, în schimb, şi exprima dorinţa de a nu fi despărţit de ea, de a nu fi lipsit de prezenţa ei câteva ore (aceste ore pe care urma să le petreacă în compania mea ursuză i se păreau prea lungi). Am rămas, bineînţeles, cu el, ne-am jucat afară cu frisbee-ul, când s-a întunecat am intrat în casă şi i-am spus să se ducă sus să-şi pună pijamaua şi când e gata să mă cheme. Îi făgă¬duisem să-i spun o poveste înainte de culcare.
Foarte cuminte şi supus, el a făcut ce-i cerusem. După un timp, neauzind chemarea pe care o aşteptam, m-am îndreptat spre camera lui: era în capul scării, nemişcat, cu o figură tristă, cu lacrimi mari pe obraz - plângea în tăcere. M-am apropiat de el, l-am strâns în braţe (am uitat pentru o clipă că astfel de atingeri nu-i plac) şi l-am întrebat de ce plânge. „De ce n-a stat mama cu mine? De ce?" I-am spus că Uca se întoarce acasă după ce el va fi adormit; dar el ştia asta; nu asta îl frământa, ci faptul că maică-sa nu era cu el atunci, în acele momente importante dinaintea culcării, că în loc să-i povestească ea, cum face de obicei seara, despre copilăria ei atât de fabuloasă pentru el, aveam să-i povestesc eu, cine ştie ce poveste fără legătură cu nimic. Poveştile Ucăi, despre Bucureştii ireali ai copilăriei ei, pe strada Parfumului, despre prietenii ei de atunci, despre tot felul de aventuri prin care trecuse teafără, acestea-i lipseau. În loc să mă întristeze, lacrimile lui mari m-au umplut de-o bucurie înduioşată.

8 iulie '85

Da, M a făcut primii paşi pe drumul cel bun. Mai adaug câteva amănunte. La bazinul de înot din Bryan Park, unde Uca 1-a dus de câteva ori în ultimele zile (apa are, se pare, efecte calmante), el a făcut la înot saltul calitativ pe care, în virtutea noului nostru ethos al răbdării, încetasem să-1 mai anticipăm a început să înoate de-adevăratelea. Apoi, el pare a fi redescoperit acum, când se apropie de opt ani, jucării faţă de care, de mai bine de trei ani, devenise indiferent. Afecţiunea lui se revarsă în special asupra marii maimuţe de pluş care poartă numele de Georgie {„Georgie, Porgie, pudding and pie..."), pe care i-o dăruise Ilinca J. Acum, cum de fapt nu făcuse la început, vorbeşte cu Georgie, îl îmbracă şi dezbracă, folosind hăinuţele lui de la un an, şi-i place să doarmă cu el, ţinându-1 strâns îmbrăţişat. Pe de altă parte, gesturile autiste de respingere iritată (când e întrerupt, de pildă, din privitul la televizor, care a devenit şi el mai puţin compulsiv) sunt din ce în ce mai des reţinute; deşi conti¬nuă să se declanşeze aproape automat, ele nu mai sunt duse până la capăt, nu mai sunt însoţite de tonurile strident-străpungătoare ale vocii lui, se opresc la jumătate, învinse parcă de o ruşine, de sensul obscur al nepotrivirii lor. În sfârşit, ca să-şi arate recunoştinţa faţă de maică-sa, care i-a acordat multă atenţie şi l-a înconjurat de multă căldură în cursul întregului weekend, s-a aşezat aseară la pupitrul lui şi a terminat în linişte nişte teme pe care, deşi e timpul vacanţei mari, ea i le dăduse în cursul săptămânii şi de care uitaseră amândoi: un fel delicat de a mulţumi printr-o purtare care face plăcere (asta e în perfect contrast cu felul în care, după consultaţiile din martie la Spitalul Kiley de copii din Indianapolis, el îşi manifesta nemulţumirea refuzând să-şi facă lecţiile pentru şcoală sau făcându-şi-le cu o deliberată încetineală şi cu greşeli voite la tot pasul).


10 iulie '85

Comunicarea e un lucru infinit mai complex decât vorbi¬rea articulată : în cuprinderea ei intră deopotrivă gestul şi cuvântul, spiritul şi litera, neacţiunea şi necuvântul, dia¬logul şi dialogul interior, secretul şi mărturisirea, comu¬nicarea verbală şi nonverbală despre felul cum trebuie luată comunicarea, precum şi diferitele combinaţii dintre acestea, precum şi, lăsând la o parte comparaţiile şi meta¬forele, numeroasele forme ale oblicităţii ironice sau poe¬tice. Aceste gânduri sunt provocate de cazul lui M. Lui nu-i sunt accesibile unele din aceste aspecte: nu le per¬cepe, nu le vede. Dar mă face pe mine, care nu le vedeam nici eu, să le văd.

12 iulie '85

Linia în zigzag a comportamentului lui M. Alaltăieri, Uca la dus la circ, unde se vede că spectacolul segmentat în scene rapide şi acompaniate de o muzică asurzitoare (de care s-a plâns şi Uca) 1-a năucit. O pocnitură neaşteptată, zgomotul unei explozii într-un număr de magie, 1-a înspăimântat atât de tare încât, agăţându-se disperat de maică-sa, a apucat bluza ei de mătase uşoară şi a sfâşiat-o cu nu ştiu ce mişcare spasmodică. În pauză, voia să se întoarcă acasă şi ar fi fost mai bine dacă Uca l-ar fi ascultat (dar mai erau acolo şi N.S. şi Christina cu Andrei, iar ea s-a jenat să-i lase baltă). Cum-necum, rezultatul s-a văzut ieri: M a avut o zi proastă, simptomele de autism au reapărut în forţă şi deodată atmosfera din casă s-a încărcat de o tensiune care în săptămâna precedentă se relaxase. Asta nu putea decât să-mi agraveze insomnia, care şi-a înfipt ghearele limpezi şi mai adânc în mintea şi trupul meu.

13 iulie '85

Citind memorialul Clarei Park (Tbe Siege) despre cazul fetiţei ei sever autiste, mă izbeşte asemănarea dintre felul cum relatează ea experienţa contactului cu profesioniştii psihiatriei şi experienţa pe care am avut-o noi la Riley. Şi ea merge până acolo încât aplică (la fel ca şi mine în nota din 2 iulie) termenul de autism specialiştilor de la Institutul psihiatric unde micuţa Ellie fusese examinată. Clara Park merge chiar mai departe şi compară acel Institut psihiatric cu Castelul lui Kafka. Comparaţia e convingătoare şi are meritul de a ilumina o seamă de ambiguităţi ale „relaţiei clinice", în special în domeniul psihologiei şi al psihiatriei. Dacă ar fi după mine, în şcolile de psihiatrie ar trebui introdus un curs obligatoriu de un semestru despre Kafka, iar cei care nu-1 trec ar trebui eliminaţi din şcoală, oricâte cunoştinţe tehnice ar fi acumulat. Revin la Tbe Siege şi notez nedumerirea părinţilor lui Elite după discuţia finală (.de patruzeci de minute) cu doctorul de la kafkaescul Institut. Ca şi doctorul E. Smith de la Riley (căruia i-au trebuit tot patruzeci de minute), acesta nu le-a spus în esenţă nimic. Ca şi Smith, a evitat orice diagnoză sau prognoză, a refuzat să dea orice sfat practic («Faceţi exact ce aţi făcut şi până acum"), a refuzat totodată cu încăpăţânare să declare copilul „normal” şi, presat să definească problema, a recurs la limbajul evaziv al „condiţiei atipice", pentru ca să încheie, exact ca şi Smith cu două decenii mai târziu, prin a spune: „Dar despre toate acestea noi de fapt nu ştim nimic". De ce am luat ceea ce ar fi putut părea o onestă confesiune de ignoranţă din partea unui specialist confruntat cu un caz „atipic" ca, dimpotrivă, o încercare de a ascunde adevărul sau doar opinia sa reală (căci un doctor măcar atâta trebuie să aibă, o opinie), ca o prudenţă şi chiar ca o fuga de răspundere? De ce am identificat în atitudinea doctorului un amestec curios şi neplăcut de răceală distantă, laşitate profesională şi sufi¬cienţă arogantă, când aparent normal ar fi fost să nu ne simţim nici încurajaţi, nici descurajaţi? Răspunsul e destul de simplu: pentru că mărturisirea ignoranţei nu era localizată în contextul mai larg a ceea ce doctorul ar fi trebuit să ştie (dacă nu era un escroc). Ceea ce lipsea din confesiu¬nea de ignoranţă a doctorului E Smith de la Indianapolis, ca şi a doctorului consultat de soţii Park, era, cu alte cuvinte, orice efort de a circumscrie şi justifica această ignoranţă, orice efort de a o separa de ceea ce este ştiinţă sau măcar opinie împărtăşită de comunitatea profesio¬nală; ceea ce lipsea era, mai profund, orice urmă de respect uman sau intelectual pentru cei cu care vorbea. „Nu ştim nimic” era, sub aparenţa binevoitoare produsă de tonul rostirii, echivalent cu : „Voi nu ştiţi nimic şi e mai bine că nu ştiţi nimic; oricum, pentru voi nu-i nimic de făcut; oricum, voi nu puteţi înţelege nimic". Aparent modesta confesiune de ignoranţă, în împrejurarea în care era făcută unor părinţi îngrijoraţi, dezorientaţi, care aveau o disperată nevoie de îndrumare, care veniseră la Castel de departe, avea de fapt înţelesul tacit al unei semi-insulte.


6 iulie '85

Teoria „concentraţionară" bettelheimiană e profund gre¬şită. Am crezut o vreme în ea din cauza descurajării şi dezorientării mele, după lovitura de măciucă a diagnosti¬cului pus lui M de către Stine Levy, deşi ea mă prevenise că Bettelheim e fals (îi spusesem că-1 citisem; ea-mi replicase că făcuse mult rău şi că era pe deasupra total fals) în durerea mea trebuia, psihologic, să-mi asum vinovăţia, singura posibilitate mai directă de a da un sens durerii: de a o transforma într-o pedeapsă. Aveam nevoie (o nevoie autodistructivă) de o teorie sumbri, infernală, culpabilizatoare: băiatul meu fusese marcat, când era încă infans, de experienţa unui „anotimp în infern" sau, în ter¬menii imaginaţiei autorului, supravieţuitor al Holocaustului, de experienţa unui „lagăr de exterminare". M aşadar supravieţuise, fusese eliberat, dar - conform teoriei -continua să trăiască în acel spaţiu al spaimei extreme. Ce absurditate! Teoria exact inversă mi s-ar părea azi mai credibilă, deşi fundamental ea nu explică mai mult decât cealaltă: în loc de a vedea anxietatea de tip concentraţionar (epitetul e desigur arbitrar, o proiecţie personală a lui B.) ca pe o cauză, ea îmi apare ca efectul unei cauze mai profunde, care e greu de precizat pentru ci e de ordin negativ, constă adică dintr-o sărăcie, dintr-o lipsă.
Lipsă de ce ?
Nu am la îndemână decât termeni vagi, ca sete de cunoaştere, curiozitate, iniţiativă, motivaţie. Cel mai potrivit, dar şi, din păcate, cel mai vag, e: imaginaţie (proiectivă) îndreptată spre viitor şi, strâns legat de ea, memorie (sau imaginaţia trecutului). „Fericiţi cei săraci cu duhul." Cu cât trece timpul şi-1 observ mai bine, cu un discernământ care se rafinează încet, cu atât mi se pare că anxietatea (crizele de nervi, frustraţiile, iritările dispropor¬ţionate, contrarietăţile) nu ocupă de fapt decât un loc marginal în viaţa psihică a lui M; esenţial, el este un copil senin şi chiar fericit: dar fericit în felul celor săraci cu duhul. Ce sens bogat şi exact totodată - de o extremă „tehnicitate" - a căpătat pentru mine această formulă biblică! Săracii cu duhul sunt, chiar în lumea asta monstru¬oasă, fericiţi, purtători ai „împărăţiei cerului", măcar ai unui petic (albastru, făcut din numere şi muzici neauzite) din împărăţia cerului. Sunt fiinţe în înţeles literal - inimaginabil pentru noi cei loviţi de blestemul chinuitor şi voluptuos al imaginaţiei - paradisiace, rupte din rai, absorbite de propria lor identitate fără identitate, care e parte din identitatea divină. Copiii cu autism sunt poate singurii muritori care ne pol sugera - sugestie atât de deconcertanta pentru noi - natura transparentă a îngerilor. Socialmente, desigur, săracii cu duhul sunt victime ale batjocurii, opro¬briului, excluziunii: fericirea lor străină, din altă lume, nu e o fericire pe care un părinte, fie el cât de religios, s-o do
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

mai e in librarii?

Postby adra » Wed Apr 25, 2007 9:56 am

dar acum cartea mai este in Librarii?
as vrea sa o citesc si eu. Multumesc dora pentru pasajele pe care le-ai postat. Sunt foarte sugestive. Poate o gasesc la biblioteca.
Cu bine,
adra
adra
 
Posts: 207
Joined: Thu Feb 15, 2007 11:06 am
Location: Slobozia

Postby dora » Sun Nov 16, 2008 2:30 pm

Toate cartile aparute la editura LiterNet pot fi descarcate gratuit in format Acrobat Reader (pdf) din situl Liternet, de la adresa

http://editura.liternet.ro


>>>> Argument:

Cerul albastru

E suficient, pentru un scriitor, sa puna pe hartie si sa publice o carte ca Portretul lui M pentru a se detasa imediat de plutonul masiv al facatorilor-de-literatura, artizanii cuvintelor goale, care nu figureaza, nu exprima si nu costa nimic. Experienta topita in acest volum, pentru care superlativele critice raman palide si neconvingatoare, este una tripla. Tata, prieten si scriitor: trei ipostaze si personaje rotite in jurul aceluiasi protagonist, Matthew, bolnav de autism si de epilepsie, stins inainte de a fi implinit 26 de ani. Ceea ce ar putea parea neverosimil, aproape uimitor pentru un lector neavizat este ca Portretul lui M ramane o carte luminoasa. Durerea parintelui nu se exprima prin viziuni morbide si nu coloreaza in negru (fie el si funerar) existenta si rosturile ei, ori acea cupola metafizica sub care dramele omenesti capata, uneori, un sens. Suferinta sorbita pana la fund cristalizeaza, in paginile lui Matei Calinescu, intr-o incercare de cuprindere si intelegere a povestii lui M; intr-o aprofundare a lectiei pe care acesta i-a oferit-o tatalui, ca si celor din jur; in sfarsit, intr-o modificare a eului propriu, prin atingerea de inima buna si mare a fiului.

Postscriptum-ul de fata continua hasurarea spatiilor albe din complexul bolilor lui Matthew si din campul de relatii pe care autistul solitar le-a dezvoltat cu oamenii care l-au inconjurat.


Daca cele doua texte (volumul ca atare si ceea ce i se adauga acum) sunt inrudite si asemanatoare ca tematica si problematica, in incandescenta lor dramatica si in tonul voit alb, retinut, non-patetic al expunerii, ceea ce difera este timpul la care se face confesiunea.


Portretul... se misca intre un trecut lipsit de griji, un altul intunecat de progresia bolii lui M si un prezent indoliat urmand disparitiei sale. Perspectiva se modifica necontenit, semnele mai vechi de intrebare alternand cu adevarurile dureroase obtinute pe parcurs. In Postscriptum, cazul bolilor lui Matthew e aproape clasat, iar parintele in doliu nu mai impartaseste, de mult, nici o speranta in legatura cu destinul lui. Din fiul pierdut pentru totdeauna ramane amintirea, raman amintirile pe care tatal le exploreaza cu gingasie si infinita dragoste, cu ezitari asupra semnificatiei unor episoade, dar si cu tot mai bine reliefate linii portretistice.


Fragmentele pe care le parcurgem devin niste ferestre spre trecutul lui M, deschise de un om ce ilustreaza, el insusi, fenotipul autismului in sens largit, tipul introvertit, mai distant in relatiile cu semenii, solitar prin excelenta. Singuratatea esentiala a scriitorului si singuratatea autista a fiului sau vor fuziona impresionant si, da, minunat, intr-o definitie de o frumusete dureroasa: „Mintea lui era esentialmente solitara. Mi-o reprezint asemenea unui cer mental pur, de un albastru transparent, asa cum este cerul de vara tarzie, nestrabatut de norii reveriilor, nostalgiilor, amintirilor, proiectelor, nici macar de cei ai sperantelor”.

Bineinteles ca, o data facuta lectura Portretului... si a Postscriptum-ului, ne vom intoarce la micile noastre socoteli, combinatii, invarteli si obligatii. Dar vom fi oarecum rusinati de ele, fiindca povestea lui M ne va fi transformat intr-un fel sau altul.

(Daniel Cristea-Enache)

Lectura placuta!




Portretul lui M

Post-scriptum (2004)

Matei Calinescu

A trecut aproape un an de la moartea lui M, si în tot acest timp am continuat sa citesc si sa ma gîndesc la autism si la sindromul Asperger, ca si cînd M ar mai fi în viata. Ma straduiesc în continuare sa-l înteleg. Enigma pe care a întruchipat-o ma obsedeaza si ma va obseda pentru tot restul vietii. În mod ciudat, epilepsia – cea care l-a ucis, de fapt – nu face parte din enigma. Oare de ce? Poate pentru ca epilepsia mi se pare, daca nu mai putin tragica, mai putin misterioasa decît mintea unui autist.

Iar M supravietuieste în memoria mea nu din pricina crizelor lui atît de sfîsietoare, si, în cele din urma, fatale, ci pentru ca avea sindromul Asperger, pentru ca apartinea acelei ciudate lumi a autismului, cu totul straina noua, dar în acelasi timp, în aparenta sa inaccesibilitate sau «alteritate», cerînd tacit, uneori cu disperare, sa fie înteleasa conform propriilor ei repere si totodata cerînd empatie, nu o empatie obisnuita (pe care tinde sa o respinga), ci de un alt tip, mai sobra, mai simpla, fara gesturi de compasiune, mai putin explicita sau exprimata verbal, mai aplecata spre tacere, spre absenta contextului, mai apropiata de un fel de gîndire asociala sau cvasi-angelica (presupunînd ca îngerii sînt matematicieni, preocupati în speta de rezolvarea unor ecuatii pure, fara nici o legatura cu lumea noastra reala, competitiva, plina de ambitii omenesti).

An dupa an am încercat sa-l înteleg pe M, si abia catre sfîrsit am simtit – corect?, gresit? – ca ma aflam ceva mai aproape de el. Ceea ce nu însemna ca puteam comunica – sau, mai potrivit ar fi sa spun «sa stabilim o comuniune» pe acele cai mai subtile prin el stabilea, în chipul cel mai firesc, o comuniune cu alti autisti. Mie acele cai mi-au ramas inaccesibile.
Citind de curînd volumul Autism: An Inside-Out Approach (Autismul: vazut din interior), scris de Donna Williams si publicat în 1996, mi-am amintit de urmatorul episod care ilustreaza indirect si prin contrast ceea ce încerc sa spun.

Acum cîtiva ani, sotia mea si cu mine am participat, pentru prima oara, la o conferinta nationala organizata de ASA (Societatea pentru Autisti din America), tinuta la Indianapolis. Am hotarît sa-l luam si pe M cu noi, deoarece, pe lînga obisnuitele conferinte si sedinte de specialitate, erau programate cîteva sesiuni în care niste autisti cu posibilitati ridicate de comunicare îsi împartaseau experienta de viata, si ne-am gîndit ca M va avea de cîstigat de pe urma ascultarii lor. Unul dintre vorbitorii aflati în prim plan era Donna Williams, o persoana deja binecunoscuta la acea data, autoare a unui best-seller, Nobody Nowhere: The Extraordinary Autobiography of an Autistic («Nimeni nicaieri: extraordinara autobiografie a unei autiste», 1992).

Îmi amintesc ca, în timpul prelegerii ei, M sedea în primul rînd, într-o încapere plina, însa stapînita de o liniste absoluta (publicului i se ceruse sa nu aplaude, deoarece zgomotul batailor din palme ar fi tulburat-o pe vorbitoare). Linistea era cu atît mai necesara cu cît Donna, o fiinta cu înfatisare plapînda, vorbea cu voce tremuratoare, firava, abia auzita, un fel de susur muzical pianissimo. Numai ochi si urechi, M se uita la ea cu o expresie aproape extatica pe chip. Si Donna l-a observat si si-a dat seama ca era «ca ea».

Încheindu-si alocutiunea, a vrut sa afle numele tînarului înalt, lat în umeri si cu par castaniu, îmbracat în T-shirt si purtînd ochelari mari, cu rame negre, care sedea în rîndul întîi. Femeia rugata (în soapta) de Donna sa se intereseze de identitatea lui a venit drept la M si l-a întrebat cum se numeste. S-a dus înapoi la Donna, dupa care s-a întors la M si a spus: «Donna îl saluta pe Matthew!» Fara sa se arate cîtusi de putin surprins, M a fost încîntat si mîndru. Ma întreb daca a înteles despre ce anume vorbise Donna (avînd o capacitate de exprimare mult mai redusa decît ea) – dar oare conta acest lucru?

Se recunoscusera reciproc ca facînd parte din aceeasi lume, si aceasta recunoastere – cum anume s-a produs? – stergea toate diferentele, cu exceptia diferentei de nume. Bineînteles ca M stia numele Donnei, dar ea avea nevoie sa-l stie pe al lui, pentru a transmite acel scurt mesaj de recunoastere: «Donna îl saluta pe Matthew».

Un mesaj care nu cerea nici un fel de raspuns (M a zîmbit ca pentru sine, dar nu a spus nimic), un mesaj gratuit dar nu lipsit de o anumita empatie ce nu solicita reciprocitate, discret si respectînd libertatea solitara a celuilalt, fara acea recunostinta pe care o asteapta implicit genul obisnuit de empatie, acceptat social. Pret de o clipa, M si Donna s-au recunoscut instinctiv – fara ca acest lucru sa aiba vreo urmare. Dar sînt oare mai putin autentice recunoasterile, daca nu au nici o urmare?

Nu pot sa nu fiu preocupat de caile prin care autistii, spre deosebire de oamenii «normali», se recunosc între ei în mod spontan, fara sa dea gres. Iata ce scrie Donna Williams: «E oarecum asemanator cu felul în care un animal simte daca o alta creatura face sau nu parte din aceeasi specie sau dintr-una înrudita. Unele animale se orienteaza dupa miros sau sunete. Altele par într-adevar capabile sa sesizeze ceea ce le este necunoscut sau de neînteles în comportamentul creaturilor care nu sînt la fel ca ele […].

Cînd ma gasesc printre non-autisti, realizez destul de repede ca ei functioneaza conform unui sistem în general strain, care nu se potriveste aproape deloc cu al meu. Stiu acest lucru deoarece ei lucreaza esentialmente pe mai multe canale, cîta vreme eu lucrez pe unul singur […]. Asemenea unor animale, indiferent ce am eu în comun cu alte fiinte, umane sau de alta specie, pe primul loc se situeaza recunoasterea faptului ca ma gasesc în compania cuiva care are un mod fundamental de a întelege lumea si propria fiinta, „asemanator cu al meu“». Si ma întreb si acum – asa cum m-am întrebat cînd M a primit mesajul «Donna îl saluta pe Matthew»: oare nu exista un tip de empatie, oricît de neconventional, implicat în aceasta recunoastere? O empatie ce nu poate fi dovedita prin teste de specialitate, statistici si tabele? Sau poate ca ar trebui sa o numim altfel?

Scriind aceste rînduri, îmi vine greu sa nu ma gîndesc la relatia mea cu M, bazata, în ceea ce ma privea pe mine, pe atît de multe întelegeri gresite, proiectii false si asteptari neîmplinite din partea mea; iar în ceea ce-l privea pe el, pe o totala neîntelegere si pe sentimentul dependentei, care uneori îl înfuria, dar cu care treptat s-a obisnuit tot mai mult. A devenit mai prietenos fata de mine si mi se adresa mai curînd pe numele mic, mai rar îmi spunea «tati» (a avut dintotdeauna o atitudine ambivalenta fata de cuvîntul «tati», «tata» nespunîndu-mi niciodata).

Îsi exprima afectiunea fata de mine în felul sau aparte si mai ales cînd nu eram prezent. Si a mers pîna acolo cu afectiunea, încît, în ultimii sai ani de viata, îi era chiar dor de mine, cînd nu ma gaseam în oras. O întreba pe Uca: «Cînd se întoarce Matei? El gateste mai bine decît tine!». Caci îmi placea sa-i pregatesc mîncaruri vegetariene savuroase, întotdeauna din produse proaspete si cu masura potrivita de ulei de masline si cu acele condimente care stiam ca-i plac lui – caci el avea gusturi sofisticate, de gastronom vegetarian; ceea ce nu înseamna ca îl deranja sa manînce legume din conserve sau alte preparate de gata în fata televizorului.

Desi el prefera (tacit si fara sa manifeste vreun entuziasm atunci cînd ma aflam în preajma) ceea ce gateam eu, îmi lauda bucatele numai cînd lipseam pentru perioade mai lungi de timp. Probabil ca el a fost primul care si-a dat seama ca noi doi apartineam unor specii diferite, ca o comunicare reala, profunda între noi (spre deosebire de comunicarea dincolo de cuvinte cu Phil, mentorul sau autist, ori cu Julian, de care-l lega o lunga prietenie, ori chiar cu maica-sa, care avea infinit mai multa rabdare cu el, era exclusa.

Poate ca lucrurile au devenit ceva mai tolerabile pentru el în ultima parte a vietii sale, dupa ce mi-am dat seama ca eu însumi apartineam acelui fenotip numit astazi «fenotipul autismului în sens largit», si aceasta dupa ce am parcurs lucrarea lui Asperger – o lectura ce mi-a dat mult de gîndit, inclusiv referitor la propria mea persoana (asa cum am consemnat si în Portretul lui M) –, precum si alte scrieri mai recente.

Desigur ca notiunea este vaga: «fenotipul autismului în sens largit» sau, mai simplu, «avînd anumite trasaturi autistice», s-ar putea aplica multor persoane care functioneaza perfect în societate dar manifesta o tendinta de retragere, o oarecare nesociabilitate – în sens gregar – reprezentînd tipul introvertit, solitar prin vocatie, mai distant în relatiile cu semenii. Cu toate acestea, continuam sa fac parte din alta specie, desi poate ca nu foarte îndepartata de a lui; dar chiar si diferente minore pot duce la incompatibilitati majore.

Dupa cum am mai spus, vreau, simt nevoia sa aflu cît mai multe despre autism – si daca anumite cunostinte specializate îmi ramîn inaccesibile, doresc cel putin sa tin pasul cu noi zone de cercetare, noi directii de investigatie, ipoteze noi si marturii de ultima ora ale parintilor ori ale autistilor care pot sa scrie si sa-si spuna povestea.

Nu de mult am dat peste o carte, scrisa de profesorul de la Universitatea Cambridge, Simon Baron-Cohen: The Essential Difference: the Truth about the Male and Femaie Brain («Diferenta esentiala: adevarul despre creierul masculin si cel feminin», 2003). Citisem mai de mult, de acelasi autor, Mindblindness: An Essay on Autism and Theory of Mind («Cecitatea mentala: eseu despre autism si teoria mintii», 1995). Cunosteam si alte lucrari de-ale sale si ale colaboratorilor sai. As dori sa spun aici doar cîteva cuvinte despre Diferenta esentiala si despre gîndurile pe care le-a stîrnit într-un profan ca mine, un profan cu oarece experienta directa în privinta autismului.

Dar înainte de a face acest lucru, simt nevoia sa evoc cîteva reactii pur subiective, în urma lecturilor despre autism din ultimul an. Si ma refer la ele aici deoarece au legatura atît cu faptul ca în general accept teza lui Baron-Cohen (autismul este probabil o forma de «creier masculin extrem»), cît si cu faptul ca o consider limitata (empatia ar fi o caracteristica feminina, dar eu cred ca, dupa cum am spus anterior, exista într-adevar anumite forme de empatie autistica, care nu trebuie trecute cu vederea).

Amintirile stîrnite de lecturile mele privitoare la autism sînt, dupa parerea mea, relevante si pentru opiniile non-profesioniste si chiar anti-profesioniste exprimate de persoane cu autism si de parinti ai copiilor autisti, despre care voi vorbi mai tîrziu. Trebuie sa marturisesc ca nu pot citi nimic despre autism cu un sentiment de detasare. Cum as putea? Scopul pe care l-am urmarit cu aceste memorii a fost sa fac portretul lui M, pentru a-l întelege mai bine. Pe el – si pe altii ca el – si pe mine însumi în relatia mea cu el.

Pentru mine, asemenea lecturi sînt, la nivel personal, un alt mod de a-l readuce pe M în memorie. Îl vad prin paginile pe care le parcurg (oricît de seci si de teoretice), ca si cînd acestea ar fi ferestre spre trecutul lui, la diferite vîrste: în frageda pruncie, în anii fericiti dinainte de scoala, în ciclul primar, secundar si în liceu, iar dupa absolvire, în diferitele slujbe pe care le-a avut M ca tînar, si chiar – proiectînd, visînd, presupunînd – în etapele ulterioare ale unei vieti care i-a fost refuzata, într-un posibil viitor de care nu a mai avut parte.

Chiar daca unele descrieri peste care am dat citind despre sindromul Asperger nu i se potrivesc, sau i se potrivesc doar partial, imaginea lui îmi apare cu atît mai vie datorita tocmai deosebirilor sau a contrastelor. Cititul a fost pentru mine, desi în mod indirect, un prilej bun de a citi în mine însumi. Compunîndu-se printre rînduri, imaginea lui M – rezultatul unei proiectii personale necautate dar inevitabile – capata adesea o precizie uimitoare, incisiva si imateriala, care curînd se dizolva în zîmbetul lui larg, bun – care ar fi putut fi (asa cum sustin unii autori) doar un mecanism de aparare împotriva neputintei de a întelege lumea celorlalti. Dar nu pot sa cred ca, în spatele zîmbetului magnetic al lui M – cea mai draga amintire legata de el – nu exista o sensibilitate sau o bunatate autentica.

În anumite ocazii, cînd înca traia, zîmbetul lui era poate defensiv, ascunzînd eventual o teama fata de ceea ce, pentru el, era cu neputinta de cunoscut la ceilalti, în situatii neasteptate. Totusi, au fost multe ocazii în care zîmbetul lui exprima o gama larga de sentimente pozitive – de la dragostea încrezatoare fata de copiii mai mici (între el si ei existînd o empatie deplina, corespunzînd cu propria lui vîrsta emotionala, cea a unui copil de trei sau patru ani), pîna la starea de uimire si exaltare cînd zîmbea pentru sine, întorcîndu-se de la serviciu acasa, fara sa stie ca ar putea fi observat; de la zîmbetele îndatoritoare cînd cerea o favoare («Tati, m-ai putea duce cu masina pîna la libraria „Borders“? Te rog, te rog!») pîna la cele de autentica bucurie cînd rugamintea i se împlinea.

Ajung acum la principala problema care ma preocupa în timp ce citeam Diferenta esentiala a lui Baron-Cohen. De la prima pagina, autorul prezinta clar si succint teza cartii sale: «Creierul feminin este predominant echipat pentru empatie. Creierul masculin este echipat predominant pentru întelegere si construirea de sisteme.»

Demonstratia care urmeaza, bazata pe cercetari, observatii si teste psihologice (unele dintre ele concepute de autor si de colaboratorii sai) este convingatoare, sau cel putin mie asa îmi pare.* (Ma las atît de usor, prea usor convins de tot felul de teorii despre autism, chiar si cînd sînt contradictorii; ani de zile am evitat studiile psihanalitice ale autismului, de teama ca m-ar putea convinge, ceea ce nu-mi doream dupa ce l-am citit pe Bruno Bettelheim.)

As fi de acord cu Baron-Cohen ca autismul este, printre altele, o ilustrare a «creierului masculin extrem» (pp. 133-154). Acordul meu se bazeaza pe propria mea intuitie, si pe aceea a unui mare specialist, dr. Hans Asperger, care si-a sintetizat observatiile privitoare la copiii autisti în importantul sau articol din 1944, mentionat si în Portretul lui M. Referindu-se la acel articol, Baron-Cohen citeaza urmatorul pasaj crucial: «Personalitatea autistica este o varianta extrema a inteligentei masculine. Chiar si în cadrul variatiei normale, gasim diferente de inteligenta tipice pentru cele doua sexe.»

Asemenea multor altor cercetatori din anii 1990, Baron-Cohen vorbeste de autism ca de un «spectru», acoperind o gama extrem de larga de cazuri, de la autistii fara capacitate de exprimare verbala (de obicei cu un IQ sub 70, care este media de jos), la autistii cu o buna capacitate de comunicare, sau tipurile Asperger, cu un IQ mediu de 100 si peste (conform lui Stine Levy, IQ-ul lui M era 100), putînd la limita sa atinga nivelul unui geniu – geniu al matematicii – dar cu dificultati sociale majore, cu ciudatenii comportamentale socante, cu aptitudini bune pentru vorbire, dar cu prea putine raporturi sociale.

«Conditiile care determina spectrul autismului… par sa-i afecteze pe barbati mai mult decît pe femei», scrie Baron-Cohen. «La persoanele diagnosticate cu SA (Sindromul Asperger), raportul între sexe este cel putin de zece barbati la fiecare femeie. Acest raport sugereaza de asemenea faptul ca acele conditii care determina spectrul autismului se mostenesc. Este interesant ca raportul între sexe în privinta conditiilor care determina spectrul autistimului n-a fost investigat în masura în care poate ar fi trebuit sa fie, dat fiind faptul ca Natura ne ofera un indiciu însemnat referitor la cauza acestei conditii» (pg. 137).

Purtatorii de SA de tip superior pot uneori sa se casatoreasca, sa aiba copii (dar în aceste cazuri, subliniaza Baron-Cohen, sotia trebuie sa fie ceea ce el numeste o «sfînta»), si sa aiba cariere stralucite. Un caz extrem de interesant, descris în capitolul «Un profesor de matematica» (pp. 155-169), este cel al lui Richard Borcherds, profesor la Cambridge University, laureat cu Medalia Fields (cea mai înalta distinctie în matematica, echivalentul Premiului Nobel pentru alte domenii). Intervievat de Baron-Cohen, Borcherds ne apare ca o persoana care nu realizeaza uriasa diferenta dintre el si altii în privinta raporturilor sociale (ceea ce ma face sa-mi amintesc de M):

«Era un maestru al judecatii matematice, dar nu depasise primul stadiu în privinta întelegerii aspectelor sociale. Ciudatenia comportamentului social este primul simptom cheie al SA. De exemplu, l-am întrebat daca, dupa parerea sa, în comportamentul lui exista ceva ciudat din punct de vedere social, sau ceva neobisnuit. Mi-a raspuns ca nu-i venea în minte nimic special […].

L-am întrebat daca, dupa parerea lui, facea ceva altfel decît o faceau alti oameni. „Nu“, mi-a raspuns el. Ce-mi putea spune despre comunicare, al doilea simptom cheie al SA? Era ceva deosebit aici? Nu-si dadea seama ce ar fi putut fi, desi a recunoscut ca nu prea se pricepea sa poarte o conversatie. Din punctul lui de vedere, discutiile erau necesare doar pentru a afla ce aveai nevoie sa afli, si cam atît. M-am gîndit ca a omis sa mentioneze o anumita functie a limbajului, anume aceea de a comunica altor persoane propriile gînduri si sentimente, si de a afla ce gîndesc si simt altii. I-am spus acest lucru, dar el mi-a zis ca de fapt acest aspect nu-l interesa. » (pg. 157)

Nici M nu simtea ca e altfel decît altii, deoarece «fiecare e altfel», dupa cum spunea el. Dar asta nu înseamna ca nu-l interesau sentimentele altora. Cînd ma plîngeam ca «mi-e rau» sau ca «ma simt prost», se îngrijora si, în felul sau stîngaci, încerca sa ma reconforteze. Era sensibil la durere – la semnele vizibile de durere, manifeste în alte persoane – si exclama: «Îmi pare rau, îmi pare rau», cînd cineva se lovea accidental si el era de fata.

Dar nu sesiza schimbari mai subtile de dispozitie. Nu-l prea interesa ce gîndeau altii, dar cînd era într-o dispozitie cu adevarat buna si cineva facea o afirmatie cu caracter general, parea sa-i placa sa afirme exact contrariul, chiar si cînd stia ca nu avea dreptate: era felul sau naiv de a participa la jocul conversatiei, poate de a fi sagalnic, începutul unei demolari glumete a ceea ce era evident, pentru a o continua uneori pîna în cele mai mici amanunte, cu argumentele cele mai aiuristice (dar trebuie sa subliniez, fiind tot timpul constient ca nu avea dreptate).

Foarte rar îsi exprima cu voce tare propriile sentimente si starile sufletesti, iar cînd era deprimat – în perioadele în care simtea, nedeslusit, inconstient, organic, apropierea unei crize – se cufunda în tacere. Întrebat daca îi era rau sau îl durea capul (la vîrsta de unsprezece sau doisprezece ani, cam cu un an înainte sa-i înceapa crizele, l-au chinuit migrene cumplite care-i provocau stari de voma si care ne-au îngrijorat atît de mult, încît l-am dus la Spitalul de Pediatrie din Cincinnati, unde ni s-a spus ca migrenele au cauze… misterioase!), îsi punea palmele peste urechi si invariabil spunea «Sînt bine», dar cu un ton exasperat în voce, care sugera contrariul si totodata ceva de genul «Lasati-ma în pace!».

Sedea perioade lungi de timp cu coatele pe masa si cu capul sprijinit în mîini, cu ochii pe jumatate închisi, refuzînd cu obstinatie sa se plînga. «Sînt bine, sînt bine, sînt bine, nu va faceti griji.» Lua totul ca si cînd trebuia sa fie asa cum era. Aproximativ cu un an înainte sa moara, cînd a avut o fractura a unuia dintre oasele pelviene si a trebuit sa stea întins mai bine de o luna, miscîndu-se prin casa într-un scaun cu rotile, nu l-am auzit sa se vaite vreo clipa.

De fapt, parea daca nu chiar fericit, pe deplin satisfacut sa se afle în centrul atentiei noastre, sa învete sa foloseasca scaunul cu rotile, sa fie ascultator, sa fie un «pacient ideal», asa cum fusese considerat la Institutele Nationale de Sanatate cu cîtiva ani înainte.

Cît despre matematica, am consemnat în cartea mea puternica atractie pe care o resimtea M pentru numere, pentru operatiile si calculele matematice si pentru rationamentul matematic, atît în scoala primara cît si la gimnaziu. Se mîndrea ca era «bun la matematica», ca era laudat de profesori, ca a fost inclus într-un grup de elevi avansati (în clasa a doua facea probleme de matematica pentru clasele a treia si a patra), ca era admirat de colegi. Toate acestea îi confereau, cel putin în ochii lui, un anumit statut printre colegi, permitîndu-i sa-i ignore cînd îl luau în derîdere si-l zeflemiseau.

Totusi, în liceu, a avut probleme sa tina pasul cu ceilalti (era ajutat acasa de meditatori). Cred ca motivul a fost faptul ca începusera crizele de epilepsie, precum si medicatia ce i-a fost prescrisa pentru a le tine sub control. Aceasta medicatie, în doze tot mai mari, i-a afectat probabil memoria: dupa cum mi-a spus unul dintre meditatori – un tînar matematician foarte talentat, doctorand –, M avea o capacitate înnascuta de a întelege rapid ceea ce i se explica, «vedea» relatiile matematice, dar la fel de repede uita ceea ce învatase. În orice caz, îi placea teribil sa faca matematica în particular cu meditatorul – pentru el, era ca si cînd s-ar fi jucat; astepta întotdeauna cu nerabdare venirea meditatorului – dar jocul lui nu s-a îmbunatatit, si asta din cauza slabiciunii memoriei lui pe termen lung.

E posibil ca aceasta slabiciune sa fie si cauza ciudatei perceperi de catre M a timpului, redusa la un prezent îngust, la un trecut nesigur, limitat, si la un viitor la fel de nesigur, poate chiar plin de teama, la care el nu vroia sa se gîndeasca. «Uit foarte mult», recunostea M fara retinere. Cît despre viitor, cînd era întrebat ce vroia sa devina, era întotdeauna nedumerit si dadea tipicul sau raspuns care-l scotea din încurcatura atunci cînd i se puneau întrebari pe care nu le întelegea: «Nu stiu», adaugînd uneori, «De unde sa stiu?»

Ma întreb daca memoria nu este cumva, într-o mare masura, raspunzatoare nu numai pentru felul în care percepem trecutul, ci si viitorul, pentru capacitatea noastra de a face planuri, de a visa (timid, ambitios) cu ochii deschisi, de a concepe proiecte de viata, de a ne imagina în situatii dorite. Îmi amintesc cît de trist am fost cînd l-am auzit pe M spunînd: «Uit foarte mult», si apoi accentuînd, cu un început de iritare filosofica: «Uit foarte mult – si ce daca?» Si ce daca? Si ce daca? Poate ca aceasta era întrebarea lui M careia era imposibil sa-i dai un raspuns metafizic: Si ce daca?

Stabilirea unei relatii de empatie poate fi «modulara», adica independenta de alte procese, si chiar si de capacitatea de sistematizare a creierului masculin extrem al lui Baron-Cohen – ceea ce în treacat i-ar confirma superficial întreaga argumentatie, dar în ultima instanta i-ar desfiinta-o. Deoarece «caracterul modular» nu pare sa explice de ce autistii, care stabilesc o relatie de empatie în cel mai bun caz imperfecta si stîngace cu oamenii «normali», manifesta o empatie totala, as putea spune patimasa (chiar daca o patima aparent rece) fata de cei asemenea lor.

În literatura despre autism, parcursa de mine în ultimul an, aceasta caracteristica – pe care am sesizat-o datorita empatiei puternice, evidente a lui M fata de alti autisti – apare mentionata în doua carti. La prima dintre ele, Autismul – vazut din interior (1996) a Donnei Williams, m-am referit deja. A doua este Elijah’s Cup (Potirul lui Elijah), de Valerie Paradiž (2002), memoriile mamei unui copil autist.

Dupa cum am mai spus, Donna Williams considera ca recunoasterea reciproca si empatia care se naste între persoanele suferind de autism par generate de un fel de intuitie instantanee, sau chiar de instinct. Folosind termenul de «sistem» într-un sens cu totul diferit de Baron-Cohen si alti specialisti, ea îl întelege pur si simplu ca pe un fel de a da sens lumii, începînd din copilarie. Autistii au alt «sistem» decît oamenii «normali» Pentru ei, bunaoara, stimulii senzoriali (sunete – inclusiv tonurile vocii –, culori, mirosuri, senzatii tactile, gusturi) pot foarte usor sa devena coplesitori si sa produca o «supraîncarcare» senzoriala dramatica, paralizanta.

«Hipersensibilitatea senzoriala» a autistilor este legata de modul lor serial – sau pe un «singur canal» – de procesare a stimulilor si explica de ce exista o asemenea prapastie între mintea autistului si cea a individului «normal» care foloseste un sistem de procesare «pe mai multe canale» a informatiei senzoriale. Dar numai cel de-al doilea sistem poate duce la atitudini acceptabile social. Notiunea cheie în acest caz este «acceptabilitatea».

Pentru autist, nu se pune problema de a «citi gîndurile altora», atunci cînd mintile altora au tendinta sa-si impuna (oricît de blînd) propriile lor interpretari, validate social, asupra mintii sale.
Esecul de a «citi gîndurile» este, prin urmare, reciproc, iar efectele sînt extrem de derutante pentru ambele parti. «Dificultatile mele legate de „autism“ – scrie Donna Williams – m-au provocat la o calatorie în care hipersensibilitatile senzoriale faceau ca anumite sunete, texturi, modele coloristice sa alcatuiasca paradisul meu personal si intim. În contact cu alte persoane care-mi impuneau de-a valma alte sunete, texturi, modele coloristice pe care eu le consideram coplesitoare si intolerabile, hipersensibilitatea mea senzoriala se transforma în iadul meu social. […]

Hipersensibilitatea mea emotionala în contact cu persoane blînde si afectuoase are asupra mea acelasi efect pe care l-ar avea o lada de lamîi vîrîte cu de-a sila pe gît. Adica socializarea se transforma pentru mine într-o gluma gretoasa.» De aici, printre altele, teama autistului de a fi iubit (într-un sens recunoscut social), adica de a se astepta de la el reciprocitate; de aici, si imposibilitatea empatiei – indiferent daca subiectul autist este de gen masculin sau feminin (sau lipsit de gen, în propria sa imaginatie, am putea adauga noi).

De cum am obtinut un exemplar din memoriile Valeriei Paradiž despre fiul ei Elijah, l-am citit fara sa-l las din mîna, într-o dupa-amiaza si o noapte de insomnie (fapt care nu mi-a diminuat atentia), la sfîrsitul lui ianuarie 2004. Mi-a fost usor sa ma apropii de autoare – o universitara în stiinte umaniste, ca si mine, desi dintr-o generatie mai tînara. Scriitorii din care citeaza – scriitori «cu pretentii», de la Kafka la Gertrude Stein, de la Wittgenstein, la Marjorie Perloff despre Wittgenstein – îmi sînt destul de familiari (de fapt, Marjorie Perloff, care a scris volumul Wittgenstein’s Ladder («Scara lui Wittgenstein») în 1996, mi-este prietena apropiata; lumea este într-adevar mica!).

M-a fascinat evolutia lui Elijah, de la doi pîna la zece ani, ca si eforturile chinuitoare dar victorioase în cele din urma ale mamei de a întelege si a identifica nevoile fiului ei, în cadrul noului context de a recepta autismul nu drept o «boala mentala», ci drept un «mod de viata» si chiar drept o «cultura» cu propria ei istorie, o istorie pe care autoarea o reconstituie pe parcursul întregii carti. (Ofera detalii biografice pline de interes memorabile atunci cînd vorbeste despre personalitati faimoase cu trasaturi autistice sau de tip Asperger, precum Albert Einstein, filosoful Ludwig Wittgenstein sau artistul pop Andy Warhol.)

În termeni morali, Valerie Paradiž ofera un minunat exemplu parintesc iar cartea ei este o marturie impresionanta despre ceea ce înseamna descoperirea, prin intermediul iubirii, a «alteritatii» fragile, solicitante si frumoase a propriului vlastar «invalid». Desigur ca Elijah mi-a amintit de M – prin contraste simetrice, paralelisme si diferente. Spre deosebire de cazul lui M, crizele de epilepsie ale lui Elijah au aparut devreme, cînd el avea doi ani, si din fericire i s-a putut reduce dependenta de medicatie înainte sa mearga la scoala.

În cazul lui M, crizele au început la vîrsta de treisprezece ani si, dupa o întrerupere de trei ani, au revenit cu o intensitatea si frecventa crescînde, imposibil de controlat prin medicatie si provocîndu-i moartea prematura – unul din rarele cazuri de «moarte subita inexplicabila în epilepsie». (Dar cît de rare sînt aceste cazuri? Printre mesajele primite de la membrii micii noastre comunitati, care au citit anuntul mortuar pentru M în ziarul local, au fost doua care descriau morti recente absolut similare, ale unor tineri suferind de epilepsie.)

Printre alte analogii, am fost surprins de întrebarea adresata într-una din zile de Elijah mamei sale, dupa ce s-a întors de la scoala («Sînt nebun?»), care parea ecoul peste ani al întrebarii pe care i-a pus-o M Ucai în 1986, cînd avea noua ani, într-o buna dimineata în timpul micului dejun: «Sînt un idiot?» A refuzat sa explice de ce punea aceasta întrebare («Întreb si eu», a spus cu o voce calma, meditativa; era într-una din zilele lui de buna dispozitie). Impresia mea este ca daca am fi raspuns «da» (dar desigur ca mama lui a negat), ar fi ramas la fel de neafectat, de rezervat si de senin cum a fost în toata acea dimineata de primavara, însorita si proaspata, înainte sa mearga la scoala.

Era clar ca vreunul dintre colegi îl facuse «idiot» sau ceva de genul acesta, dar nu parea sa-i pese, deoarece era împacat cu sine si cu lumea. Avea propria lui metoda de a atenua sau de a ignora limbajul stigmatizant: conceptul de «anormal» n-avea loc în mintea lui. Pe lînga asta, el nu folosea niciodata un asemenea limbaj. Derîderea, batjocura, insulta, ofensa verbala la adresa altora nu faceau parte din sensibilitatea lui; avea un simt bine definit al dreptatii si jocului cinstit. Cînd îsi bateau altii joc de el – lucru care a devenit tot mai rar pe masura ce el crestea – el prefera sa nu riposteze cu aceeasi moneda.

Uca si eu stiam desigur de miscarea pentru acordarea de drepturi autistilor, initiata sub umbrela Societatii de Autism din America (ASA), de catre Jim Sinclair si altii – o miscare tot mai independenta fata de ASA, un organism cu orientare mult mai traditional-profesionala – dar nu ne-am alaturat ei, desi poate ar fi trebuit, date fiind crizele din ce în ce mai acute ale lui M, din pricina carora nu putea sa mearga în tabara de vara Autreat (un loc de retragere pentru autisti, organizat de Jim Sinclair si Autism Network International, sau ANI).

Relatarea lui Valerie Paradiž despre participarea ei si a lui Elijah în aceasta tabara este una dintre cele mai interesante parti ale cartii. Conceptul propus de ANI se bazeaza, cred eu, pe curioasa empatie ce se creeaza între autisti. «Desi organizatorii principali ai ANI sînt cu totii de tipul cu „posibilitati ridicate de comunicare“ – scrie Valerie Paradiž – grupul îsi extinde viziunea despre independenta si constiinta de sine ale autistilor asupra întregului spectru.»

În aceasta privinta, am sentimentul ca cercetarea de specialitate a ramas în urma. Cum pot autistii sa citeasca gîndurile altor autisti? Explicatia pare simpla, dar consecintele cercetarii acestui fapt fundamental ar putea sa revolutioneze întreaga psihologie privitoare la teoria mintii, asa cum este ea formulata la aceasta ora. În primul rînd, ar putea s-o faca sa accepte mai usor diferentele culturale si sa-si puna probleme antropologice mai cuprinzatoare. În orice caz, notiunea de «cultura a autismului» si de «normalitate» în cadrul acestei culturi – inclusiv posibilitatea de empatie spontana – merita studiata într-o maniera mai sistematizata.

Nu se poate tagadui ca «autismul» este, statistic vorbind, o invaliditate – si înca una tragica. Dar societatea are responsabilitatea, în masura în care doreste sa fie considerata umana, sa înteleaga aceasta invaliditate, la fel cum pare sa înteleaga cecitatea sau surditatea. Dupa cum scrie Valerie Paradiž despre Jim Sinclair: «În mod limpede, el era […] un intelectual care se revendica de la Helen Keller si Louis Braille. Si asemenea acestor activisti de început, care au transformat paradigma pentru surzi si orbi, ideile de pionierat ale lui Jim despre autism au fost primite cu o atitidune ambivalenta si uneori cu respingere fatisa, de catre organizatii importante precum Societatea pentru Autism din America (ASA) si More Advanced Autistic People (MAAP). […]

Jim a fost unul dintre autistii – putini la numar, la vremea respectiva – care au introdus conceptele de baza ale apararii propriilor drepturi. Si-a formulat ideile inspirîndu-se din succesele înregistrate de comunitatea surzilor si de alte grupuri din cadrul miscarii celor cu invaliditati» (pg. 137). Despre încercarile de «normalizare» a comportamentului autistilor, Sinclair face o observatie de bun simt: «A astepta de la noi un comportament social „normal“ este ca si cînd te-ai astepta ca orbii sa conduca masini, în loc sa-i înveti cum sa foloseasca transportul în comun.»

O masura a succesului (partial) al acestei miscari – cel putin în ceea ce l-a privit pe M – a fost crearea grupului ABLE în Bloomington, la ale carui întîlniri lunare – fie pentru a cina în diferite restaurante, fie pentru a lua parte la jocuri de baschet, în Indianapolis sau în centrul nostru universitar, care are o echipa de baschet buna – M participa cu mare placere (o placere de care uita însa foarte repede).

Adevarata problema pentru autisti este cum sa faca fata singuratatii, si asta în cea mai mare parte a timpului, Fapt este ca interactiunea sociala – în cazul autistilor (chiar daca sînt fericiti sa interactioneze cu alti autisti, în timpul taberelor de vara precum Autreat) – ramîne un aspect marginal în existenta lor zilnica, în care sînt înconjurati si protejati de oameni «normali», cu care au cel mult o comunicare superficiala. Cine sa-i învete cum sa faca fata singuratatii – daca nu sînt genii ale matematicii, sau, precum Wittgenstein, genii ale logicii?

Dupa parerea mea, aceasta a fost marea problema a lui M, exacerbata de lipsa memoriei pe termen lung si prin urmare, oricît de paradoxal ar parea, de o putere redusa de anticipare. Petrecea extrem de mult timp jucînd jocuri video precum «Nintendo» sau uitîndu-se la televizor, mai ales la filme Disney sau la programe transmise pe statia Nickelodeon, dar si la pseudo-violenta spectacolelor de lupte (wrestling) între profesionisti, la care aprecia, as zice eu, mai curînd galagia prefacuta, decît aparenta violenta; si desigur la sporturi, despre care stia o multime de lucruri si care-i ofereau un mijloc de interactiune sociala mai ampla. Dar mintea lui era esentialmente solitara.

Mi-o reprezint asemenea unui cer mental pur, de un albastru transparent, asa cum este cerul de vara tîrzie, nestrabatut de norii reveriilor, nostalgiilor, amintirilor, proiectelor, nici macar de cei ai sperantelor. Într-un fel, faptul ca uita era o binecuvîntare pentru el, deoarece nu-si amintea si nu-si anticipa constient crizele de epilepsie, încît se putea bucura deplin de momentele de fericire, care pentru el veneau ca niste daruri cazute din senin, cu atît mai emotionante cu cît erau mai neasteptate.

Ceea ce continua sa ma uimeasca este faptul ca M avea o fire buna de la natura – si poate ca ar trebui sa subliniez ca era si frumoasa si placuta. Nu am reusit sa-l învatam cum sa se prefaca a fi «normal». El era cine era. Uneori, i se întîmpla sa se mînie timp de o clipa, cînd vedea ca parintii nu-l înteleg.

Cît despre faptul ca altii nu-l întelegeau – dupa scoala primara, cînd riposta brutal la sicanarile colegilor –, ajunsese sa-l amuze ori sa nu-i mai pese de el cîtusi de putin. Era blînd si tolerant. Bunatatea sa esentiala, nedeprinsa, spontana, luminoasa, a ramas neschimbata. Iar cînd zîmbea – asa cum l-am pastrat eu în amintirea mea –, zîmbea nu numai cu buzele sau cu ochii sau cu fata, ci cu întreaga sa fiinta.

Matei Calinescu
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Sun Nov 16, 2008 2:33 pm

Matei CĂLINESCU
Ca atunci: o amintire cu M

Mergeam prin campus în dimineaţa însorită de septembrie, calmă, proaspătă, cu un cer adînc albastru – ca atunci.

Atunci, ca şi acum, roua căzută peste noapte în iarbă sclipea rece şi delicat. Soarele era puternic şi blînd. Prin aerul pur trecea, aproape imperceptibilă, cîte o tremurare ca după fîlfîitul lent al unei aripi invizibile – aripa toamnei.

Era o dimineaţă ca atunci – mi-o amintesc cu acea precizie tăioasă cu care se întipăresc în minte şi se încarcă de sens anumite senzaţii şi, împreună cu ele, împrejurările cele mai anodine, gesturile cele mai banale, vorbele cele mai oarecare, atunci cînd coincid în timp cu unul dintre acele evenimente neaşteptate care te fac să desparţi desfăşurarea timpului în memorie prin „înainte“ şi „după“.


Eram singur cu M în Bloomington şi ne grăbeam să plecăm de acasă ca să ajungem la timp la biblioteca universităţii, unde el lucra trei ore pe zi la rearanjarea cărţilor în rafturi. Cînd mă gîndesc la acea perioadă, îl revăd, atent, absent, în lumina artificială, de neon, de la etajul 9 al marii biblioteci fără ferestre, printre cărucioarele încărcate cu volume, unele mari şi grele, pe care trebuia să le repună în rafturi la locul lor, operaţie înceată, greoaie, migăloasă, singuratică.

Eram gata de plecare, în acea dimineaţă, la 9 fără un sfert, mă îndreptam spre aparatul de radio să-l închid, ascultam într-o doară vocea tinerească a speaker-ului de la postul universităţii, un student, desigur, care anunţa totuşi o ştire ciudată, primită de foarte curînd: un avion s-ar fi ciocnit de unul din turnurile gemene ale lui World Trade Center de la New York. Era ceva nesigur, o vagă surpriză în glasul de la radio – o nesiguranţă şi o surpriză pe care le-am auzit distinct abia mai tîrziu, în amintire. Pe loc, în graba plecării, am făcut o mică ipoteză repede absorbită în fluxul mental de gînduri şi preocupări imediate: era probabil vorba despre un accident de aviaţie, despre un mic avion privat care-şi pierduse direcţia, un fapt divers tragic, dar nu mai mult. În maşină, M tăcea, aşa cum tăcea el, închis în sine, cu aerul lui permanent concentrat, serios, cu privirea uşor înceţoşată.

Cînd am ajuns la bibliotecă, peste un sfert de oră, în ascensor, o studentă a exclamat: „A fost atacat World Trade Center!“. Făcînd legătura cu informaţia de la radio, mi-am dat brusc seama că se întîmplase ceva grav. M era însă netulburat, nu înregistrase ce spusese studenta. L-am lăsat la etajul 9, aproape pustiu la acea oră, de unde urma să-l iau la amiază. Cînd am ajuns din nou jos, în holul bibliotecii, am dat de Anne B., cu o privire dezorientată, cu faţa răvăşită sub casca ei de păr blond bătînd în argintiu. Am salutat-o şi am întrebat-o: „Ce se întîmplă?“. „A fost bombardat World Trade Center, e un atac terorist; totul se transmite în direct la televiziune“, mi-a răspuns ea. Şi a continuat: „Am cerut să se aducă mai multe televizoare aici în hol, ca toată lumea să poată vedea“. Anne era directoarea centrului de cercetare al bibliotecii. Cuprins de un fel de panică – o panică abstractă, ca în faţa veştii unei catastrofe de mari proporţii şi cu imense reverberaţii –, m-am dus numaidecît acasă şi am stat în faţa televizorului deschis, toată dimineaţa, schimbînd canalele deseori. Spectacolul era apocaliptic.

Avioane mari de pasageri fuseseră folosite ca nişte rachete, fusese bombardat şi Pentagonul, un zbor care se îndrepta spre Casa Albă se prăbuşise în Pennsylvania. Atmosfera era de început de război mondial. Se repeta imaginea primului avion răpit de teroriştii sinucigaşi, sclipind în soare sub cerul ireal de albastru, explodînd într-un norişor de fum alb în atingere cu zidul înalt, sever, negru-sticlos al unuia din turnurile gemene. Apoi haosul din străzi, oameni alergînd înnebuniţi, fum gros, sirene ale pompierilor, întrerupte de comentarii sumbre. Apoi imaginea celui de-al doilea avion. Apoi ştiri fragmentare. Preşedintele era într-o şcoală din Florida şi citea într-o sală de clasă dintr-o carte de copii. Timp de zece minute nu se lăsase întrerupt. Etc. Etc. Cînd, la amiază, m-am dus să-l iau pe M, în holul vast al bibliotecii erau mai multe televizoare şi grupuri de studenţi în jurul lor, urmărind în tăcere transmisiunea (postul selectat era ABC News cu Peter Jennings).

L-am găsit pe M, singur pe întregul etaj, între cărucioarele cu cărţi, de care parcă nu voia să se despartă (cu atenţia lui rigidă şi cu lipsa lui de sentiment al timpului, era totdeauna iritat de orice întrerupere). Se uita la mine reprobator, spunîndu-mi să mai aştept, să mai aştept, cum făcea de obicei în astfel de circumstanţe. Cînd am ajuns cu el, în sfîrşit, în holul de jos, a fost uimit. „Ce s-a întîmplat?“ S-a ataşat unui grup şi a început să urmărească emisiunea. Era şocat? Faţa lui era gravă, privirea încruntată, dar nu ştiu dacă îşi dădea seama despre ce era vorba. Terorişti? Atacuri? Sute, poate mii de morţi? Ruine? Incendii? Nori mari de fum?

Dar de ce, de ce? Am încercat să-i explic, în drum spre casă, şi după aceea. Mă asculta absent şi totuşi atent şi, din cînd în cînd, mă întrerupea cu întrebarea But why?, „Dar de ce?“.

A stat după aceea ore în şir în faţa televizorului, vădit tulburat, apoi obosit, apoi iritat de acea oboseală particulară pe care o produce televizorul. Seara, la masă, m-a întrebat pentru a nu ştiu cîta oară (dar era evident că explicaţiile mele nu erau ceea ce aştepta, dacă aştepta cu adevărat ceva): „Dar de ce?“. Parcă întreba nu ca să-i răspund eu, ci ca să-şi răspundă singur, fie şi doar printr-o repetiţie a întrebării. Muriseră oameni şi asta îl impresiona, îl neliniştea, îl răscolea. Vorbea cu sine, dar avea totuşi nevoie de prezenţa mea. În sinea lui ştia că nu poate să înţeleagă şi de aceea cred că încerca să învăluiască tragedia la care asistase într-un „De ce?“ din ce în ce mai vast – într-un „De ce?“ care-şi devenea tot mai mult singurul răspuns posibil, care respingea orice alte explicaţii, într-un „De ce?“ speriat, insistent, naiv, repetat pînă la pierderea oricărei semnificaţii, ca şi cum lipsa semnificaţiei ar fi avut, pînă la urmă, un efect liniştitor pentru el. Înainte de a adormi în seara aceea, întins în pat, cu ochii pe jumătate închişi, cu o voce şoptită, a continuat să întrebe şi să-şi răspundă interogativ, cu întreruperi mereu mai lungi, într-un dialog interior enigmatic ca un ritual dintr-o lume necunoscută, pînă l-a cuprins pacea somnului.

Mi-am amintit de întrebarea lui – involuntar metafizică – în această dimineaţă însorită, calmă, cu cerul de-un albastru profund ca atunci. Mi-am amintit şi de ce mi-a spus în dialogul imaginar pe care l-am avut cu el două zile după moartea lui: „Orice moarte e o mare tragedie“, o frază care rezuma perfect modul lui de a gîndi. Nici o diferenţă între moartea lui şi a oricui (voia să mă consoleze?); sîntem cu toţii diferiţi şi tocmai prin asta sîntem cu toţii la fel. Astfel de maxime îmi dovedeau că există o formă de înţelepciune proprie autismului. Străbăteam campusul în aerul limpede şi răcoros de început de toamnă.

Ajuns la bibliotecă, am trecut pe la etajul 9 (aproape pustiu) şi l-am văzut distinct în imaginaţia memoriei, înalt, bine făcut, cu ochelarii lui mari cu rame negre şi groase, cu faţa îngîndurată, zăbovind între cărucioarele încărcate de cărţi, aşteptînd cu o răbdare nerăbdătoare să plec eu ca să se apuce de lucru, ca atunci. Am coborît la etajul 8, unde se află study-ul meu şi, în loc să citesc, am aşternut rîndurile de mai sus, cu multe ştersături, cu multe adăugiri, cu multe pauze de gîndire şi de reverie. L-am căutat prin scris şi am regăsit absenţa lui, aceeaşi şi totuşi alta, după cei doi ani şi jumătate scurşi de la moartea lui.

O absenţă de care am, uneori, o nespusă nevoie. O absenţă care mi-e dragă cum numai anumite absenţe vii pot fi. O absenţă în care răsună, ca un ecou îndepărtat al vocii lui: But why?. O absenţă dureroasă pe care timpul a făcut-o senină şi luminoasă, ca această zi de septembrie, ca atunci.

(Bloomington, septembrie 2005)*

______________________
* O pagină răzleaţă care, împreună cu altele asemănătoare, ar putea intra într-un al doilea Post-scriptum la Portretul lui M.
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr= ... ol&id=3243
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon May 18, 2009 6:33 pm

aparut editia americana a cartii Portretul lui M de Matei Calinescu
de D.S. HotNews.ro
Miercuri, 15 aprilie 2009, 14:51 Actualitate | Cultură


Volumul Portretul lui M de Matei Calinescu, a aparut in acest an in traducere la prestigioasa editura americana Indiana University Press sub titlul Mathew's Enigma. A Father's Portrait of His Autistic Son. Traducerea ii apartine Angelei Jianu, cea care l-a mai tradus pentru publicul american si pe Norman Manea, cu Intoarcerea huliganului.
Cartea a fost publicata la Editura Polirom in 2003.

Titlul volumului in limba engleza a fost modificat – Portretul lui M devenind in editia americana Matthew's Enigma. A Father's Portrait of His Autistic Son. „Aceasta carte extraordinara este o meditatie profunda asupra fragilitatii si a enigmei insesi existentei umane”, scrie Norman Manea pe coperta a IV-a.

Indiana University Press este o editura universitara recunoscuta in toata lumea, specializata pe domenii precum stiintele umaniste si sociale. Cartea lui Matei Calinescu a fost inclusa de editura intr-un program de lectura adresat publicului de pe Internet realizat cu ocazia Ziua Mondiala a Autismului, eveniment marcat anual pe 2 aprilie.


http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-559 ... inescu.htm
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

...

Postby iapetrei » Thu Jun 25, 2009 10:57 am

iapetrei
 
Posts: 98
Joined: Sun Jul 04, 2004 4:31 pm
Location: iasi

Postby dora » Mon Aug 31, 2009 1:45 pm

In memoriam: Matei Calinescu. Despre prietenie
01 August 2009 - Ion Vianu





În 1973, după ce Matei Călinescu, Adriana, Irina au plecat din România, anunţându-mă, în drumul către aeroport, că nu se vor mai întoarce niciodată în ţara supravegherii conştiinţelor şi a delaţiunii organizate, am publicat un eseu despre prietenie (care şi-a găsit locul, doi ani mai târziu, în volumul Stil şi Persoană) şi în care aceia dintre cititori care ne erau apropiaţi au recunoscut un soi de plângere a prietenului plecat; a pleca din ţară, pe vremea aceea, era un gen de separaţie ce putea fi asemănată cu moartea, de vreme ce deosebirea dintre cele două lumi era, în imaginarul nostru, aproape tot atât de radicală ca aceea dintre lumea viilor şi lumea morţilor, cu singura deosebire că fiecare dintre ele păstra anumite atribute ale vieţii şi îmbrăca altele, ale morţii.

Ale vieţii erau rădăcinile la care nu renunţai; ale morţii, faptul că sub minciună şi lipsa de libertate te simţeai o umbră.



Invers, în „lumea liberă“ stimulul pentru acţiune te îndemna să renunţi la apatie, să devii mai întreprinzător, deci mai viu. Dar pierderea unor repere esenţiale şi mai ales ireversibilul, neîntoarcerea garantată, îţi dădeau sentimentul că rătăceşti ca o umbră, uneori. Aşa că şi exilul era o afacere rea, singurul lui privilegiu fiind, după cum judecam noi pe atunci, caracterul lui de protest radical.

Eseul meu, „Prietenie“, relua tezele din eseul lui Montaigne, din De l’Amitié (I, XXVIII), la rândul lui un reflex al tezelor stoice asupra amiciţiei găsite mai cu seamă în scrierea cu acelaşi nume a lui Cicero.


Montaigne şi stoicii observă că prietenia este, de fapt, o ocurenţă cu atât mai preţioasă cu cât este mai rară; trebuie, spune Montaigne, atâtea întâlniri ca să construieşti o prietenie, încât este mult dacă norocul acesta (la fortune) se produce o dată la trei veacuri.


De o astfel de fortuna a avut parte Montaigne întâlnindu-se cu prietenul La Boétie. Când s-au cunoscut erau oameni maturi, şi numai timp de patru ani a durat prietenia lor, moartea răpindu-l pe La Boétie. „Nu ştiu ce cvintă esenţă (termenul alchimic nefiind întâmplător, nota mea, i.v.) a făcut ca toată voinţa mea să se prindă şi să se verse în a lui; ca toată voinţa lui să se piardă în a mea, cu o foame şi o asemenea comună precipitare (concurrence). Spun «piardă», adaugă Montaigne, căci nu ne-am rezervat nimic din ce ne era propriu, nimic nemairămânând care să fie doar al său, sau al meu“.

Stoicii, inclusiv stoicul modern Montaigne, au o viziune idealizată a prieteniei, care nu este nici aşa de rară şi nici nu produce o fuziune completă. Prea des este numită prietenie o întâlnire dictată de interes, de afinităţi superficiale. Şi mai ales una supusă eroziunilor, capriciilor, susceptibilităţilor minore.

Trăirea pe care am avut-o cu prietenul meu îmi permite să spun că există şi un alt tip de prietenie însemnată cu peceţile duratei şi fidelităţii. Nu a fost o scurtă întâlnire, prietenia noastră, ci o realitate, intelectuală, sentimentală, care ne-a întovărăşit şi luminat vieţile.

Soarta a vrut ca eu să trag linia finală, şi nu-mi închipui că aş putea să fac vanul exerciţiu de a încerca să-mi imaginez ce ar fi scris el despre mine.

Ştiu, precum Montaigne, că un serviciu cândva făcut celuilalt este un privilegiu al celui ce dă, mai mult decât al celui ce primeşte. Fără asta nu poţi înţelege prietenia.


Şi, mai ales, că este valabilă acea constatare atât de simplă şi misterioasă, devenită memorabilă, din eseul lui Montaigne: de ce am fost prieteni? – Pentru că era el, pentru că eram eu.

În extrema ei concizie, formularea vrea să spună că afinitatea între doi oameni, acea afinitate care nu numai că trezeşte prietenia, dar o şi întemeiază pe veci, îşi trage izvorul din diferenţe, tot atât cât din asemănări. Probabil că proporţia dintre ele corespunde unui secret număr de aur psihologic!


Împlinisem paisprezece ani când ne-am cunoscut, în aceeaşi clasă a Liceului „Caragiale“ din Bucureşti (deşi ne ştiam din vedere de mult timp). Nu semănam, dar aparţineam aceluiaşi tip fizic, ca talie, culoare etc.


El era mai sensibil ca mine, scria poezii mai multe şi mai frumoase, eu eram mai impulsiv, mai obraznic. Şi unul şi altul aveam o tendinţă către boemă (pierdeam nopţi în campanii alcoolice), dar eram capabili s-o stăpânim.

Răcoarea, fruntea care ne împrospăta în zorii unor nopţi de chef le-am cunoscut amândoi, în acelaşi timp cu remuşcarea „de a închide ochii zilei“. Iubeam cărţile, citeam. Acasă, eu aveam o bibliotecă mare, a părinţilor, şi, ca toţi prietenii, el a profitat de ea cu mult folos.

Aveam o pasiune pentru discuţii, pentru teorii şi detestam regimul politic impus. Învăţaserăm să ne ferim, dar făceam împreună parte din micul grup unde o afirmaţie „reacţionară“ putea fi făcută între noi fără sentimentul că am fi riscat ceva. Ne vedeam zilnic; fie ne întâlneam la şcoală, fie chiuleam împreună, făcând lungi plimbări intelectuale, oprindu-ne în cârciumi sau biserici.

Zilele când nu ne revedeam erau rare şi le consideram pierdute. Am făcut aceleaşi boli în acelaşi timp. Împreună am intrat la facultatea de filologie: eu la limbi clasice, el la engleză. Împreună l-am cunoscut pe Nini Stănescu, care făcea versuri tot aşa de firesc cum respira;

şi cu el, la orele de pregătire militară, am scris poeme în care, pe rând, fiecare scriam câte o frază, continuând, circular: cadavres exquis.

Poeme care au dispărut misterios din sertarul perfect ordonat al lui Matei (în timp ce al meu conţinea o masă haotică de hârtii, gume, peniţe şi fotografii), neavând nici până azi o explicaţie a acestei „evaporări“ (Orwell).

Am presupus că acele foi au fost furate de Organe, am râs imaginându-ne cum au căutat în suprarealista întocmire verbală vreun cod secret, mărturia unui complot.

Simţeam presiunea ideologică, sufeream, visam despre o facultate care să ne deschidă numai porţile literelor – şi atât – în timp ce realitatea zilnică era semănată cu „propagandă revoluţionară“.

Aşa, la un moment dat, am decis eu să fac Medicina. El a avut, un moment, o idee similară, a vrut să se înscrie la Ştiinţe Naturale. În timp ce eu am perseverat în decizia mea, afirmând cu un orgoliu nemăsurat că „nu mai vreau să fiu servitorul muzelor, ci stăpânul lor“. El, în schimb, nu s-a putut despărţi de scriitori şi de cărţi, a manifestat faţă de ele un soi de fidelitate inalienabilă.

Au urmat ani în care am apucat căi diferite. Studiile mele universitare s-au prelungit, el a terminat mai curând, a primit o slujbă de corector la Gazeta literară, împreună cu Nini: o carieră şi o boemă începeau.


A fost o vreme când nu ne-am mai văzut decât „rar“: o dată pe săptămână, din vina mea, medicina fiind o disciplină mai dură care excludea boema.


Aşa am intrat într-o viguroasă maturitate, ne-am însurat, am avut copii, ne-am regăsit în vizite de familie… Relaţia noastră a cunoscut oscilaţiile vieţii însăşi, a căpătat noi valori.


Apoi s-a întâmplat inimaginabilul: Călineştii au plecat din ţară, noi am rămas („A rămâne“ putea să însemne, după context, a nu te mai întoarce din călătorie sau, dimpotrivă, a nu pleca din ţară.)


Şi, după câteva tentative de a ne scrie, corespondenţa noastră s-a stins. Şi el şi eu ne dădeam seama că scrisorile noastre deveneau convenţionale, influenţate de neplăcutul sentiment că un alt cititor, profund nedorit, se interpunea între noi.

Am preferat amândoi tăcerea. Nu vreau să vorbesc în locul celui care nu mai poate mărturisi, dar pot spune că în separaţia aceea de patru ani – până când am plecat şi eu din „ţara furată“ (un concept pe care ulterior l-am discutat, prin viu grai şi în scris) – prietenia noastră mi-a devenit mai necesară, fiindcă am învăţat să preţuiesc ce-mi lipsea.

În acest sens, exilul, faptul de a trăi în două lumi diferite, ni se părea metafora cea mai potrivită a morţii şi nu arareori, în afara României, am vorbit despre anii aceia ca despre o moarte provizorie, în care celălalt era perceput cu neclaritatea şi patetismul unei feţe printr-un giulgiu. Nu pot să uit primul mesaj de la el, de felicitare, în tonuri triumfale, când am sosit la Paris, în vara lui 1977.

De atunci am trăit pe două continente, dar în aceeaşi lume. Am făcut în aşa fel încât nu a trecut un singur an fără să ne vedem cel puţin o dată, dar şi de două ori, aşa cum în anii şcolii ne vedeam o dată, dar mai bine era când ne vedeam de două ori pe zi.


Ne-am vizitat în casele noastre, am trăit împreună micile amănunte semnificative ale vieţilor din America şi Europa apuseană, ba chiar o dată am făcut o incursiune în America profundă, pe la Outer Banks sau în Virginia de vest, fără să întâlnim fie şi un singur turist european.


Am schimbat mii de scrisori. La început prin poştă. Ritmul (un ciclu: de la el la mine şi de la mine la el) dura cam o lună de zile.


Această lentoare relativă ne permitea să condensăm în câteva pagini o stare mai durabilă, ceva din savoarea anotimpurilor, a lunilor, a întâlnirilor.


Am fost apoi, ca şi alţi epistolari, victimele tehnicii. Faxul aducea în faţa celuilalt un mesaj care exprima o stare imediată, nedigerată, la care eram ispitiţi să răspundem la fel.

Ajungeam astfel la o falsă intimitate, a unei convieţuiri cvasipermanente, dar lipsea calitatea între-vederii. Cuvintele se precipitau, clipa sufoca durata…


Apoi corespondenţa noastră a fost, pur şi simplu, ucisă de curierul electronic. Mesajele au devenit din ce în ce mai scurte – aproape telegrafice – şi utilitariste.


Am început să vorbim mai des la telefon, ne-am regăsit în tonul vocilor noastre, în tăceri, pauze. Momentul schimbărilor din România ne-a dat un sentiment fluvial al timpului istoric: totul se poate întâmpla, se prăbuşesc imperiile, Pământul devine fierbinte… Deodată, am fost îndeajuns de bătrâni spre a îndrăzni să vorbim despre trecut. Şi am avut acel schimb de scrisori mari care sunt Amintirile în Dialog. O complicitate care iar ne-a apropiat.

Au urmat călătorii în familie, două în Italia, una în Spania, Parisul de nu ştiu câte ori, Elveţia, unde a cunoscut toate casele prin care am trecut.

Şi acea încercare a lui Matei de a retrăi în Bucureşti, în 2003–2005, unde i-am închiriat apartamentul de la parter al casei din Mureşanu, locul în care se găsise altădată biblioteca părinţilor mei, atât de plin de amintiri şi de citate.

Era o perioadă când şi unul şi altul scriam mult; ne întâlneam seara, câteodată beam, alteori ieşeam, aşa cum făceam altădată, în oraşul devenit între timp cam neprietenos pentru plimbările nocturne.


Matei nu a rezistat în oraşul natal; copacii replantaţi în pământul din care au fost scoşi cad bolnavi.

Viaţa ne-a depărtat iarăşi; în inimă, niciodată nu fuseserăm mai apropiaţi. Aşa am şi rămas. Am continuat să ne vedem când revenea cu Adriana în Bucureşti, şi pe unde am mai apucat.

El, care redevenise la un moment dat un locuitor al oraşului nostru, un bucureştean de nedeosebit de alţii, părea din nou un turist, deşi unul îndrăgostit pe urmele amintirilor şi ale vechilor prietenii, în dispariţie.

Să fie o soartă a marilor prietenii? A noastră a stat sub semnul despărţirii. Ne apropiam pentru a ne regăsi departe, mai uniţi în dialogul, de cele mai multe ori, interior, apoi reluat prin viu grai.

Relaţia noastră, mai ales în tinereţe, nu a fost perfect simetrică. Tindeam să-i fac „confidenţe“, ştiam că puteam conta pe discreţia lui, totală. Mai târziu, mi-am dat seama că aceste mărturisiri impure erau o utilizare frauduloasă a sentimentului, răpeau ceva din trăsătura fundamentală a amiciţiei, gratuitatea.

El, în schimb, era discret şi în ce-l privea şi în ce mă privea, nu se arunca în mărturisiri, trebuia să treacă ani ca să putem să ne aplecăm asupra trecutului.

Era – din instinct sau deliberat? – un practicant asiduu al formulei moliereşti: l’amitié demande un peu plus de mystère. Departe de a dăuna, discreţia este prietena prieteniei.

Niciodată nu m-am simţit frustrat, eu a cărui meserie principală a fost să ascult. Această diferenţă corespundea uneia de temperament, căci cine se adună se aseamănă, dar prietenia nu este chiar o adunare, este un contact care păstrează o distanţă secretă, invizibilă dar de netrecut.

Are nevoie de contraste temperamentale. Momentul din tinereţe, în care eu am ales medicina iar el a rămas credincios lumii literelor, a ţinut şi el de diferenţa dintre temperamentele noastre. Pentru mine, lumea vieţii şi a acţiunii era o ispită, exercita chiar o fascinaţie. El şi-a găsit mai devreme calea: lumea cărţii.

Matei a fost, toată viaţa, un cititor exemplar. Citea mult, citea încet. Aşa cum un gastronom nu poate ingurgita în viteză, un cititor adevărat cum era el avea nevoie de timp pentru a percepe nuanţele, şi mai ales pentru a digera textul.


Numai anumiţi hipermnezici au memoria fotografică. De obicei sunt stupizi. El decanta textele, extrăgea din ele ceva ce devenea substanţa lui proprie, aşa că judecata lui avea ceva precis şi definitiv. Cultura lui nu era un depozit, ci se asimila în carnea lui. Faptul că recurgea la o carte pentru a răspunde oricărei întrebări pe care viaţa i-o punea nu făcea din el un tip de om livresc. Dimpotrivă. Natura lui sceptică îl împiedica să devină omul unei singure cărţi. Căuta în carte prilejul de a contrazice cartea, dar şi de a se supune pe sine întrebării. Aşa că opinia asupra căreia se fixa (nedogmatic) era conformă cu el. Această respiraţie largă şi cadenţată în raport cu cartea îl caracteriza. Sufletul îl atrăgea către scrierile enorme, ca În căutarea timpului pierdut, în care rătăcea dar nu se rătăcea, cu deliciile unui explorator în junglă, fără să piardă nordul. Sau, atunci, în Ficţiunile lui Borges, miniaturi epice în care părţile erudiţiei şi ale imaginaţiei sunt inseparabile. „O citeşti într-o oră, dar te gândeşti la ea luni de zile“, spunea despre câte o povestire a marelui porteño. Când eram tineri, gustul nostru mergea către proza de idei. Apoi, din ce în ce mai mult, frumuseţea textului, plăcerea pe care ţi-o procură expresia scrisă au devenit predominante.

Nu poate fi o întâmplare că ultimul autor despre care am discutat la telefon când era foarte bolnav, înainte să i se stingă complet vocea, a fost Vladimir Nabokov. Spunea că, pe măsură ce îmbătrâneşte, un cititor devine un iubitor al expresiei pure, ideile contează mai puţin. Rigoarea şi fantezia trebuie să se întâlnească. Tot aşa, un bătrân afemeiat ajunge să aibă ochiul perfect. Rari sunt esteţii tineri ai formei feminine, prea multe asocieri de idei, de sentimente şi dorinţe îi covârşesc.

Că cititul, acest citit atent, profesional şi voluptuos, îl ajuta să trăiască, să depăşească disperarea, nu mă îndoiesc. Matei repeta adesea adagiul borgesian conform căruia este mai uşor să scrii decât să citeşti. Scrisul îţi oferă o libertate de care adeseori abuzezi.


Cititul este o asceză mai severă decât scrisul. Al lui a devenit, pe măsura trecerii timpului, din ce în ce mai mult dominat de disciplină, mai exact, mai supravegheat. Scrisul a fost şi act de viaţă. În tragica, fulgerătoarea împrejurare a dispariţiei lui Matthew, fiul lor, Matei a reacţionat aşezându-se la masă şi scriind, în cele patruzeci de zile ale doliului maxim, acea carte unică, Portretul lui M, cu rigoarea inimitabilă a sufletului său devastat.

Nu pot să-mi imaginez ce ar fi scris el dacă mi-ar fi venit mie rândul mai înainte. Ceea ce voi spune aici este bănuiala mea, nu o certitudine. Discreţia l-ar fi împiedicat, dacă ar fi dorit-o, să facă mărturisirile cărora le dau glas aici: momentul când prietenia noastră de copii a devenit ceea ce este a fost acela când eu am părăsit studiul filologiei.

M-am aventurat într-o practică a vieţii. Între noi doi s-a instalat o complementaritate: eu aflam de la el o sumă de lucruri despre cărţi, despre viaţa spiritului; el, sper, ceva despre fierberea vieţii. În marile melancolii ştiu că i-am fost aproape.

Nu ştiu, nu voi şti, cât a profitat el din dialogul nostru. Eu îi datorez enorm. Mi-a semnalat cărţile de care aveam cea mai mare nevoie. A citit cărţile mele, oferindu-mi sprijinul lui critic. Şi eu i-am sugerat, poate, două-trei lucruri. Chiar şi despre ce scrisese. Sub acoperământul discreţiei prietenia noastră s-a adâncit fără limite, aşa cum anumite organisme cresc până ce mor. Şi am putut să ne mărturisim mai viu, mai emoţional sentimentele noastre reciproce, când i s-a apropiat sfârşitul.

Filosofic, Matei a fost un sceptic. În plină sănătate, în perspectiva unui sfârşit, şi-a spus memento mori, s-a orientat spre stoicism.


A citit, cu acea atenţie arzătoare care îl caracteriza, Manualul lui Epictet şi Meditaţiile lui Marcus Aurelius, dar şi Ecleziastul.


A învăţat că suferinţa, boala, moartea fac parte din ordinea morală a universului şi că trebuie să le întâmpinăm cu indiferenţă. „Nici unui om nu i se poate întâmpla ceva pe care ar fi incapabil să-l suporte“ (Marcus Aurelius). În momentul suferinţei şi în perspectiva dispariţiei, însă, i s-a înfăţişat Mântuirea.



Ultima dată când am vorbit cu el – era evident că mai avea numai câteva zile de trăit – suferisem o intervenţie pe inimă. Mă simţeam restabilit. „Ai perspective frumoase“, mi-a spus. Frumoase? Mi-am adus aminte de ultimele vorbe ale lui Socrate din „Apologia“: „Dar a sosit timpul să ne despărţim, eu pentru a muri, voi pentru a trăi. Cărora dintre noi le revine partea cea mai bună? Nu o ştie nimeni, în afară de Zeu“.

Dialogul nostru a fost neîntrerupt, şaizeci de ani. Era prin viu grai dar şi în minte, când despărţirea a pecetluit soarta noastră.



Pentru mine, deocamdată uitat aici, el va continua. În gând îi pun întrebări, aşteptând cu curiozitate răspunsul lui care nu mai vine. Cum nu mai vin nici perplexităţile de altădată. Trăiesc cu speranţa că ne vom regăsi de aceeaşi parte a cortinei, împreună, „ieşiţi din timp“.
http://www.ideiindialog.ro/articol_1003 ... tenie.html
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Next

Return to CARTI, FILME AUTISM

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest