MATEI CALINESCU PORTRETUL LUI M

Moderators: camel, moderators

Postby alexander » Thu Apr 08, 2010 12:54 pm

alexander
 
Posts: 3
Joined: Thu Apr 08, 2010 1:02 am
Location: London

Re: MATEI CALINESCU PORTRETUL LUI M

Postby dora » Fri Sep 02, 2016 3:27 pm

http://www.elefant.ro/carti/biografii-m ... 29278.html


Limba:
Romana
Data publicării:
2016
Editura:
Humanitas
Colectie:
Seria de autor Matei Calinescu
Nr Pag:
256
25,55 lei
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: MATEI CALINESCU PORTRETUL LUI M

Postby dora » Fri Sep 09, 2016 9:44 pm

Interviu realizat de MARTA PETREU
CONVERSAŢII CU MATEI CĂLINESCU

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=198


M. P.: Ai fost un om pe care destinul l-a încercat crud. Mă gîndesc, fireşte, la teribila experienţă care a fost fiul tău, Matthew, la boala-bolile lui, la moartea lui atît de timpurie. Ai scris, ca bocet funerar, Portretul lui M şi Tu. Toată cultura lumii nu ajunge însă să îndrepte nedreptatea fundamentală care e moartea copilului tău. Vorbeşte-mi despre înţelepciunea la care te-a adus durerea. Îţi cer acest lucru nu din indiscreţie, nu pentru că aş vrea să-ţi fac rău – ci pentru că vreau să învăţ de la tine ceea ce poţi să mă înveţi.

M. C.: Portretul lui M e, într-adevăr, „un bocet funerar“, cum bine spui tu, o carte de doliu, dar şi, pentru mine – şi poate nu numai pentru mine –, un fel de „jurnal al fericirii“ şi o carte de învăţătură: scriind-o, în cele 40 de zile de după moartea fulgerătoare a fiului meu, am încercat să reiau încercările mele repetate şi eşuate de a înţelege enigma pe care o întrupa.
L-am redescoperit ca pe un inocent fragil, ca pe un fel de înger stîngaci şi neajutorat ajuns în lumea noastră, speriat de complexităţile ei sociale, invizibile pentru noi, dar pentru el ameninţătoare şi inextricabile.
Am învăţat că iubirea, chiar dacă de multe ori dă în gropi, chiar dacă este un mijloc imperfect de cunoaştere a celuilalt, este un mijloc de cunoaştere de sine – în sensul maximei delfice şi socratice. Am învăţat că fericirea poate coexista cu suferinţa cea mai profundă. Apoi, prin M, prin dragostea mea de tată pentru un fiu handicapat, deşi n-am reuşit să dezleg enigma lui, am înţeles multe altele. Am înţeles, bunăoară, faptul că a spune adevărul şi numai adevărul în viaţa de zi cu zi e o infirmitate, lipsa unei dimensiuni mentale care, în mod normal, face viaţa socială posibilă.
O infirmitate „frumoasă“, dacă vrei, dureros de frumoasă, dar în fond tragică. M, şi cînd era copil, şi cînd a devenit adolescent, nu putea să mintă şi, mai mult, ura minciuna din toată fiinţa lui. Asta îl făcea extraordinar de vulnerabil. În termeni mai abstracţi, el nu putea concepe că ceea ce este poate să nu fie şi că limbajul poate fi folosit atît pentru comunicarea gîndurilor, cît şi pentru ascunderea lor.

Elimin de la început, din ceea ce vreau să spun, patologiile minciunii, izbitoare şi hidoase, de la care pornesc moraliştii atunci cînd condamnă minciuna fără apel (să ne amintim de rigorismul moral al lui Kant). În dezvoltarea psihologică a copilului, capacitatea de a spune că ceea ce este nu este sau că ceea ce este ceva este altceva (ca-n jocurile în care o creangă devine un cal, un muşuroi de furnici un oraş, o mătură un instrument de zbor vrăjitoresc etc.) e esenţială, o manifestare a imaginaţiei, o sursă a metaforei şi a simbolului.

În viaţa practică, deprinderea unui anumit grad de prefăcătorie e o fază importantă în procesul de socializare a copilului. Intră în cei „şapte ani de-acasă“ să nu spui totdeauna ce crezi cu-adevărat (că o prăjitură servită de-o mătuşă ţi se pare dezgustătoare, că o prietenă a familiei care se crede frumoasă ţi se pare urîţenia pămîntului etc.). Politeţea presupune o anume abilitate de a spune minciuni convenţionale, care nu fac rău nimănui şi care menţin o anumită atmosferă mutual agreabilă.

Una din virtuţile minciunii pe care copiii mici le descoperă spontan e aceea de a proteja: faci o mică boroboaţă şi, cînd eşti luat la întrebări, spui că nu ştii cine a făcut-o sau, mai puţin inocent, dai vina pe altcineva.

Cînd avea 3-4 ani, M a avut şi el această revelaţie. Interesant – să zicem că spărgea o farfurie –, el dădea vina pe un personaj imaginar, numit Kim, care nu putea fi pedepsit (de timpuriu el a avut un simţ moral care s-a întărit pînă la inflexibilitate mai tîrziu). După cîţiva ani, într-o situaţie similară el spunea adevărul: fusese vorba de un „accident“, greşeala nu fusese „intenţionată“. N-are rost să intru acum în alte detalii.
Crescînd, M a devenit din ce în ce mai „literalist“. Ca mai toţi autiştii, nu înţelegea subtilităţile convieţuirii sociale, limbajul corporal, sensul gesturilor, expresiile feţei, făcutul cu ochiul, prefăcătoria în glumă. Colegii de şcoală îl ocoleau, ceea ce-l făcea bineînţeles să sufere.

L-am iubit şi mai mult pe M pentru singurătatea lui, pe care, cu timpul, a ajuns s-o suporte cu un fel de seninătate stoică. N-am izbutit niciodată să pătrund secretul acestui stoicism natural, nereflexiv, al echilibrului interior pe care l-a atins, în contrast cu efectele depresive ale singurătăţii în cazul multor autişti. Revin la problema minciunii şi a adevărului în sens psihologic.
„Literalismul“ lui M provenea din faptul că nu putea concepe că oamenii pot să mintă, fie şi pe jumătate, fie şi în joacă, şi nici că ei s-ar putea aştepta să fie la rîndul lor minţiţi. Nu bănuia pe nimeni de nimic şi nu-şi dădea seama că şi el – datorită bîlbîielilor lui, datorită tăcerilor lui prelungite – ar putea fi bănuit că ascunde ceva. Credea că mintea lui e o carte deschisă, pe care oricine putea s-o citească. Am învăţat multe de la el şi prin el şi moartea lui a fost o lovitură cumplită – degeaba aş încerca să spun cît de cumplită.
Din fericire, el continuă să trăiască în mine, să fie cu mine, să fie copil, să fie adolescent, să fie tînărul care ştia, uneori, să surîdă din întreaga fiinţă – ca acum, cînd scriu aceste rînduri. Am impresia că şi Portretul lui M e o carte în care, înconjurat de dragostea Ucăi şi a mea, el continuă să trăiască.

Trebuie să-ţi mărturisesc – să fie oare o superstiţie? – că mă simt confirmat în această impresie cînd primesc, din cînd în cînd, pe e-mail, mesaje de la persoane necunoscute, părinţi ai unui copil handicapat din România, care-mi mulţumesc că am scris această carte, fără să aştepte vreun răspuns.
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Previous

Return to CARTI, FILME AUTISM

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest