Viteza intunericului

Moderators: camel, moderators

Postby dora » Thu Mar 13, 2008 9:40 pm

Viteza întunericului
29 aprilie 2006 by Horia-Nicola Ursu


Elizabeth Moon s-a remarcat drept unul dintre autorii de frunte ai editurii Baen (specializată, în principal, în space-opera militarist şi fantasy în stilul clasic) şi şi-a cîştigat foarte curînd o reputaţie solidă în rîndul iubitorilor SF-ului de aventuri, publicînd o multitudine de romane de succes, cu specific space opera şi personaje feminine puternice şi independente. Moon a debutat în 1988 cu trilogia The Deed of Paksenarrion, care a fost urmată de dipticul-prequel al acesteia, The Legacy of Gird; incursiunea ei în literatura de gen a avut caracteristici similare cu demersul SF ulterior: femei care-şi descoperă propria forţă şi reuşesc să facă faţă unor circumstanţe adverse extraordinare. Seria Familias (1993-1997) cuprinde şapte romane space opera ce beneficiază de toate ingredientele cunoscute, oferind entertainment cît cuprinde. Şi nimic mai mult. În aceeaşi categorie a romanului de aventuri cosmice poate fi inclusă şi colaborarea sa cu Anne McCaffrey la trilogia Planet Pirates (Moon co-semnează primul şi cel de-al treilea roman al seriei, Sassinak şi Generation Warriors; seria mai include o colaborare intre Anne McCaffrey şi Jody Lynn Nye). O nouă serie de space opera, Vatta’s War, cuprinde deocamdată romanele Trading in Danger (2004), Marque and Reprisal (2005) şi recent apăruta Engaging the Enemy (2006) ; sînt cărţi uşor de citit, impecabile din punct de vedere al logicii acţiunii (care este în general liniară), pline de scene de luptă: literatură comercială prin excelenţă. Ceva mai elaborate din punct de vedere al intrigii, dar şi al complexităţii personajelor, sînt cîteva din povestirile adunate în culegerile Lunar Activity (1990) şi Phases (1997).
Pînă în 2003, singura ei carte nominalizată la unul din premiile literare consacrate a fost Remnant Population, care a candidat fără succes pentru Hugo în 1995 (o robinsonadă combinată cu povestea unui contact între civilizaţii, în care am decelat ecouri din Ursula K. Le Guin; cartea avea parte şi de o eroină total atipică: o femeie apropiată de vîrsta a treia). Deşi merita din plin să cîştige, mai ales în faţa unei competitoare ca Lois McMaster Bujold, ale cărei space opera uşurele nici nu meritau atenţia unui cititor avizat, nu s-a întîmplat aşa. Dar, la Premiile Hugo, publicul votează, publicul hotărăşte şi, aşa cum se cuvine, publicul are întotdeauna dreptate.


Iată motivele pentru care publicarea în ianuarie 2003 a romanului The Speed of Dark a fost cu atît mai surprinzătoare pentru cititorii săi fideli, pe de o parte, şi pentru critică, pe de alta.

Cronicile au fost unanim elogioase. În Marea Britanie, cartea a fost desemnată pentru o candidatură la cel mai prestigios premiu de gen, Arthur C. Clarke Award, în compania unor romane cu adevărat excelente (premiul fiind adjudecat, în cele din urmă, de The Separation a lui Christopher Priest).

În schimb, nimeni n-a fost surprins atunci cînd membrii SFWA i-au decernat, în mai 2004, cea mai importantă distincţie acordată de un juriu de profesionişti, premiul Nebula.

Subiectul romanului nu e, în mod categoric, unul banal. Într-un viitor apropiat, bolile cu substrat genetic vor fi eradicate fie încă din viaţa intrauterină, fie în primii ani de viaţă.
Vor rămîne însă condamnaţi să ducă mai departe povara acestor suferinţe membrii generaţiei pierdute care, prea vîrstnici pentru a suferi intervenţiile corectoare, vor fi ajutaţi de societate să parcurgă drumul anevoios spre un simulacru de normalitate, prin intermediul unor programe de reabilitare coerente. Eroul lui Elizabeth Moon aparţine acestei generaţii.

Autist congenital, Lou Arrendale a învăţat să comunice cu semenii săi, să dea mîna cu cei cunoscuţi şi chiar să-i privească în ochi, să utilizeze convenţiile sociale ale conversaţiei (salutul, formulele de politeţe, cuvintele de mulţumire) pentru a satisface „nevoia de normalitate” a acestora. Lou are o slujbă mulţumitoare, laolaltă cu alţi autişti parţial recuperaţi într-o companie farmaceutică, unde îşi îndeplineşte cu destoinicie atribuţiile.
Conduce o maşină şi e pasionat de scrimă. Îşi vizitează anual consilierul şi face tot ce-i stă în putinţă pentru a se integra, fără a atrage atenţia asupra handicapului de care suferă.
Dar tihna vieţii sale monotone e, pe neaşteptate, pusă sub semnul întrebării. Progresele medicinei au dus la dezvoltarea unui tratament experimental mulţumită căruia efectele autismului ar putea fi eliminate şi în cazul adulţilor.
Dacă ar urma acest tratament, Lou ar fi capabil să gîndească, să acţioneze, să fie la fel ca toţi oamenii. Slujba sa e pusă în pericol de această evoluţie a situaţiei: mai-marii companiei impun angajaţilor autişti să se supună tratamentului de „normalizare”, alternativa fiind pierderea locului de muncă, deoarece compania nu mai este dispusă să suporte costurile facilităţilor – catalogate de-acum drept privilegii – necesare integrării lor.
În aparenţă, e doar o falsă dilemă. Firesc ar fi ca Lou să accepte tratamentul, devenind ceea ce şi-a dorit mereu, un om ca toţi ceilalţi. Dar, devenind normal, va mai fi el oare aceeaşi persoană? Va mai aprecia muzica clasică, va mai discerne în lume nuanţele şi tiparele pe care, i se pare, doar el le poate discerne?
Şi, lucrul cel mai important, va reuşi să o cucerească pe Marjorie, iubirea sa nemărturisită? Îi va fi oare acesteia mai uşor să se apropie cu adevărat de un bărbat lipsit de handicapul care îl făcea să fie interesant, ca obiect al compătimirii?
După citirea rîndurilor de mai sus, cititorii vor face, în mod sigur, o paralelă cu povestirea lui Daniel Keyes, Flori pentru Algernon, devenită ulterior un roman (tradus recent la Humanitas) – o capodoperă incontestabilă.

Accentele sînt însă diferite şi, comparînd cele două lucrări, pe care am avut şansa să le citesc la un interval de timp relativ scurt, deosebirile sînt evidente (şi nu neapărat în favoarea cărţii lui Keyes). O altă asociere posibilă ar fi cu binecunoscutul film Rain Man, care i-a prilejuit lui Dustin Hoffman un rol de Oscar; nici în acest caz, povestea hollywoodiană, categoric bine gîndită, nu depăşeşte, ca profunzime, cartea aflată în discuţie aici.
Din punct de vedere al construcţiei, romanul nu rezervă cititorilor surprize. Naraţiunea e liniară, abordînd exclusiv punctul de vedere al protagonistului. Se simte din plin, în romanul lui Elizabeth Moon, experienţa directă, mai presus de orice documentare (evidentă şi aceasta): scriitoarea a fost nevoită să facă faţă creşterii unui fiu autist, ajuns acum la vîrsta adolescenţei.


Dar, spre deosebire de cartea lui Keyes, The Speed of Dark nu a fost scrisă pentru a stoarce lacrimi şi nici, în mod necesar, pentru a pleda pentru corectitudinea politică de-acum legiferată în Statele Unite. E o interogaţie despre alteritate, despre condiţia celui diferit într-o societate doar aparent „politically correct”, dar mai ales despre definiţia aşa-numitei „normalităţi”. Iar concluziile, pe care fiecare e invitat să le tragă de unul singur, nu sînt întotdeauna cele la care ne-am aştepta.


The Speed of Dark va apărea pînă la sfîrşitul acestui an şi în traducere românească, în colecţia Prezent a editurii Millennium Press.

Elizabeth Moon – THE SPEED OF DARK, hardcover, Ballantine Books, ianuarie 2003.

http://uglybadbear.wordpress.com/2006/0 ... nericului/
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Sat May 09, 2009 9:31 pm

Michael Hăulică


FANTASY &SCIENCE FICTION


M-am îndrăgostit de cartea asta: Viteza întunericului de Elizabeth Moon (Editura Millennium Press, 2008, traducere de Ona Frantz). Carte recompensată cu Premiul Nebula în 2004 şi nominalizată la Premiul „Arthur C. Clarke“ în 2003.

Mi se întîmplă destul de rar, citind SF, să intru într-o astfel de relaţie cu o carte. Probabil că e vorba de acel sense of wonder, dar îmi rezerv dreptul de a înţelege prin asta (cel puţin în acest caz) bucuria şi plăcerea pe care ţi le oferă o carte, o carte pur şi simplu.
Viteza întunericului este un roman SF, dar SF-ul din el nu este unul agresiv, de nişă, destinat numai iubitorilor genului (Care ştiu cu ce se mănîncă şi care caută într-o operă SF doar idei îndrăzneţe bine puse în pagini. Ei, hai, şi ceva aventură, dacă se poate!). Elementele SF apar aici din cînd în cînd, ca marcajele montane, cît să te menţină pe drumul drept, să nu te lase să uiţi pe ce drum ai apucat: cipul cerebral programabil – care înlocuieşte detenţia, determinîndu-l pe cel care îl are să nu mai comită acte antisociale –, tratamentul LifeTime pentru prelungirea vieţii, autismul care e vindecat la naştere sau chiar înainte, tulburările de vedere care se operează, renunţîndu-se la ochelarii de modă veche etc.

În rest... În rest – şi de fapt – avem un roman despre un autist. Lou Arrendale este personajul principal şi o bună parte din roman este narată la persoana I, la timpul prezent, din punctul lui de vedere, pe un ton sec, dar precis şi nuanţat, într-o logică strictă, literală, cu o scriitură care te pune în interiorul personajului (restul este la persoana a III-a, timpuri trecute, vocea naratorului).
Lou Arrendale lucrează într-o firmă, într-o secţie specială, formată numai din autişti. Se ocupă cu ceea ce ştie el mai bine: cu analiza şi determinarea tiparelor. În timpul liber, minuţios împărţit pe zile şi activităţi, lucrul cel mai important pe care îl face este să participe la un curs de scrimă (de data asta, printre oameni normali – şi tiparele îl urmăresc şi aici, totul pentru el este tipar: „Tu te mişti, tiparul nu. Tiparul – cînd îl observ – e nemişcat. Aşa că e uşor de ţinut minte fiindcă nu se fîţîie“.). Avem un Lou dedicat slujbei, un Lou printre autişti, şi avem un Lou care încearcă să socializeze, un Lou printre oameni normali. De fapt, balansul acesta între normal şi anormal îl urmăreşte peste tot, în tot ce face, în tot ce gîndeşte (şi în tot ce aflăm noi despre el, din pasajele scrise la persoana I). Multe dintre lucrurile pe care le fac sau le spun oamenii normali îi par ilogice, uneori crede că au comportament de autişti, numai că pe ei nimeni nu încearcă să-i dezveţe de ele. Sau, mai mult, cînd citeşte dintr-o carte despre creierul uman află că „în esenţă, lăsînd la o parte funcţiile fiziologice, creierul uman există pentru a analiza şi a genera tipare“ şi zice (gîndeşte): „Asta este ceea ce fac eu. Dacă asta e funcţia esenţială a creierului uman, atunci nu sînt o ciudăţenie, ci un om normal“.

Lou are sentimente. De prietenie – şi, din această cauză, refuză să accepte că unul dintre cei pe care-i consideră prieteni este cel care i-a vandalizat maşina în cîteva rînduri („Nu vreau să mă gîndesc la faptul că nu le place de mine unor oameni cu care mă întîlnesc în fiecare săptămînă de ani de zile“) –, de dragoste – este îndrăgostit de Marjory, colega lui de scrimă. Şi, avem aici, într-o seară, în timpul unui duel cu Marjory, o scenă de dragoste frumoasă, frumoasă... Iată: „Marjory salută. Are un tipar mai simplu decît al lui Tom şi aş putea să marchez, dar atunci s-ar termina totul. Parez, atac scurt, parez din nou. Cînd ni se ating spadele, îi simt mîna prin punctul de conexiune; ne atingem fără să ne atingem. Ea se roteşte, parează cu reverul, se mişcă înapoi şi înainte, iar eu mă mişc la unison cu ea. Este ca un fel de dans, un tipar de mişcări, doar că lipseşte muzica. Trec în revistă muzica pe care mi-o amintesc, încercînd să o găsesc pe cea potrivită pentru acest dans. Îmi dă o senzaţie stranie faptul că îmi potrivesc tiparul după al ei nu pentru a o învinge, ci doar pentru a simţi conexiunea, acea atingere repetată care urcă dinspre armă spre mînă şi înapoi“ (muzica pe care o găseşte, pînă la urmă, este Concertul pentru vioară nr.1 de Paganini).

Din cînd în cînd, se vorbeşte despre un tratament nou care li s-ar putea aplica autiştilor; fusese testat cu bune rezultate pe cimpanzei („Eu nu sînt un nenorocit de cimpanzeu!“ – spune unul dintre ei). Autiştii sînt constrînşi, în primă fază, să-l urmeze, apoi, unii dintre ei o fac de bunăvoie.

După ce-şi răspund la întrebarea: „şi eu cine voi fi după tratament?“ Lou spune: „Autismul e o parte din ceea ce sînt, nu e tot ce sînt [...], reprezint mai mult decît diagnosticul meu“.
Încă de cînd a apărut pentru prima dată în roman posibilitatea tratamentului, m-am gîndit la Flori pentru Algernon de Daniel Keyes, mă aşteptam la ceva asemănător. Omul cu dizabilităţi, devenind genial, apoi pierzîndu-şi „darul“. Din fericire, n-a fost aşa, Elizabeth Moon a ales calea normală şi..., dacă aş povesti mai departe, ar fi spoiler, nu?

Pe parcursul cărţii, Lou se schimbă. Vede lucruri pe care la început nu le vedea, se abţine să spună unele lucruri... Nu ştiu de ce se întîmplă asta. De multe ori am avut impresia că el tinde spre normalitate, fără să i se facă tratamentul. Dar e vorba de o nouă înţelegere a lucrurilor. Lou citeşte. Citeşte şi află lucruri. Spune la un moment dat: „cunoaşterea schimbă omul“.

Multe lucruri i-au fost ascunse de ceilalţi şi, în timp, le-a aflat singur. Le-a dedus, mai bine zis. Le-am aflat şi eu, cititorul, odată cu el. Aveam impresia că recunosc lucruri „de autişti“ bine puse în text, furate momentului. Nu ştiu de unde vine impresia asta, că doar nu ştiam nimic despre autişti şi problemele lor. Doar pentru că am văzut Rain Man? Dar, probabil, senzaţia a fost aceeaşi pentru toţi cititorii romanului.

Viteza întunericului, o metaforă a binelui şi a răului, a prezenţei şi a absenţei, a cunoaşterii şi a necunoaşterii, a înţelegerii şi a neînţelegerii, a naşterii şi a renaşterii. Dar, mai presus de orice, un roman extraordinar.


primul capitol
http://www.millenniumpress.ro/mp07_files/mp07.pdf
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby Magister » Thu Jun 25, 2009 4:38 pm

Fara a avea pretentie de recenzie de specialist literat - am citit "Viteza intunericului" de Elizabeth Moon - si o recomand cu caldura, in primul rand ca un documentar, mai instructiv decat multe carti cu atitudine 'clinica' ! Iar pe plan literar, e mai buna ca "O intamplare cu un caine la miezul noptii" de Mark Haddon - care e si ea buna.

Se observa clar ca autoarea a avut experienta directa, ca mama a unui copil autist, si a avut si empatia de a observa si corectitudinea de a pastra esenta senzatiilor si observatiilor 'din interior' - chiar daca detaliile lor sunt reconstituiri artistice. Acest monolog interior tern, dar si cu un etern dubiu de sine al personajului autist Lou, ca raspuns la diferite situatii din mediul uman, este miezul cartii.

Ce prezinta cel mai bine:
- Perceptia si integrarea senzoriala ca baza a diferentelor, utile si daunatoare.
- Nevoia de a intelege si 'digera' explicit fiecare incident din viata, chiar minor - si oboseala cronica pentru a sustine aceasta
- Vulnerabilitatea la coplesirea in reactii in fata persoanelor cu autoritate sau situatii neprevazute - gardianul de la aeroport, noul sef
- Asimetria situatiilor, asteptarilor si prescrierilor intre autisti si "normali"

Elemente introduse cam SF, "deus ex machina":
- Tratamentul trecut (educatie speciala cu elemente senzoriale, cognitive si comportamentale, asemanator cu ABA) - cu efecte evident 'normalizatoare' mult mai mult decat ce se poate obtine acum - si totusi insuficiente; pe de alta parte, efecte dezarmante in fata rautatii umane - intarind acea asimetrie
- Jobul nespecificat in cercetarea farmaceutica, folosind asa eficient puterea de analiza si sinteza a pattern-urilor (traduse repetat 'tipare'; as fi zis 'structuri'...), cu productivitate inalta dar totusi fara cunostinte de specialitate despre ceva: biochimia etc.
- Condusul auto, surprinzator de usor (fata de alte incurcaturi explicitate in carte). Poate o fi viitorul mediu din SUA (circa 2020) asa comod fata de ce stim noi acum ? [Pe de alta parte, masina e recunoscuta ca un privilegiu relativ rar, iar circa 60% din masini au si panouri solare...]
- Tratamentul nou propus - e chiar SF ! Reconstructia neuronala, cu resorbtia vechilor structuri si o 'reabilitare' cu invatarea accelerata de la zero... Si nu arata CE din
n.1974, recent Dx - sindrom Asperger
"Nu imi propun sa scriu o oda decaderii, ci sa ma laud cu placerea cocosului cantator dimineata, cocotat peste cuibar, chiar numai pentru a-mi trezi vecinii" Henry David Thoreau - Walden
Magister
 
Posts: 235
Joined: Tue Jun 06, 2006 9:24 am
Location: Bucuresti


Return to CARTI, FILME AUTISM

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 2 guests