DONNA WILLIAMS

Moderators: camel, moderators

DONNA WILLIAMS

Postby dora » Thu May 31, 2007 8:46 am

Matei Calinescu,Portretul lui M:

Am terminat de citit Nobody Nowhere (Nimeni nicăieri) de Donna Williams (1992), al cărei subtitlu lămureşte despre ce este vorba în carte: The Extraordinary Autobiography of an Autistic.


Incep prin a spune că adjectivul „extraordinar" e cît se poate de potrivit şi că, în ciuda aparenţelor, nu ţine de retorica hiperbolică a limbajului reclamelor.
Cartea e într-adevăr fascinantă.
Capacitatea autoarei de a prezenta lumea mentală atît de stranie a autistului în mod convingător - dureros de convingător, uneori, poignant şi aspru poetic totodată — este de-a dreptul uimitoare.
Cum reuşeşte ea să-1 facă pe cititorul „normal" să se poată identifica simpatetic cu eul autist al vocii narative ? (Inainte de a încerca să explic, trebuie să precizez că cititorul „normal" la care mă refer are un interes personal sau profesional în a dezlega enigma autismului: fie că are un autist în familie, fie că e psihiatru, psiholog sau filosof cu preocupări epistemologice; dar chiar şi miticul „cititor general" poate fi atras - drept care cartea a devenit un fel de best-seller.')

Aş răspunde întrebării de mai sus în două feluri.
Mai întîi: prin calitatea cu totul specială a scriiturii, prin ceea ce aş numi o stîngăcie eroică în manipularea limbajului, printr-o alegere mereu neaşteptată a cuvintelor, niciodată perfect potrivite, dar pretîndu-se totdeauna şi la o înţelegere metaforică;
prin sinceritatea dură, prin detaşarea de sine, prin răceala şi aproape „inumanitatea" eului care se exprimă (o „inumanitate" hipersensibilă totuşi, cum ar fi aceea a unei foarte delicate fiinţe extraterestre).

Iar în al doilea rînd, prin forma narativă, prin tipul de poveste pe care-1 spune vocea din text: o poveste a căutării de sine şi, în final, a autoînţelegerii.
Această autoînţelegere coincide cu descoperirea într-un tîrziu - şi după experienţe atroce - a propriului autism şi a altor oameni cu autism, oameni cu care autoarea are un misterios, magnetic limbaj comun, cu totul deosebit de limba noastră, de limba în care a scris cartea, cu eforturi aproape supraomeneşti: e un limbaj tăcut, făcut din gesturi şi dintr-un fel de antilimbaj menit să comunice dincolo de cuvinte, dar şi să descarce spaima pe care o au autiştii de comunicarea propriu-zisă, ca şi de gesticulaţia dragostei, ca şi de dragostea propriu-zisă (inclusiv cea fizică) şi de expresiile de bunătate sau de generozitate ale celorlalţi, ale oamenilor „normali".
(Am constatat că şi M se simte cu adevărat bine, profund bine, doar în compania altor autişti.)

Spaima autistului de dragoste şi de bunătate - sună ciudat, aproape incomprehensibil: şi totuşi aceasta e tema profundă şi revelaţia pe care o produce cartea.

Formularea clară a temei apare abia la sfîrşit, dar ea e indirect, neliniştitor anticipată în fiecare din tesserele acestui text-mozaic; e anticipată printr-un sens al căutării, prin tatonări, prin aproximaţii care, în logica însăşi a limbii şi culturii în care trăim, nu îndrăznesc, nu pot să spună ceea ce ar trebui spus, nu pot să răspundă adecvat şi de-aceea reacţionează prin refuz, printr-o ostilitate întoarsă înăuntru şi prin crispare fizică.

Cînd autoarea izbuteşte să spună ce are de spus, cuvintele ei reprezintă un incalculabil triumf personal:


„Dragostea şi bunătatea, afecţiunea şi simpatia erau spaimele mele cele mai mari. Era frumos din partea celorlalţi să mă întîmpine cu astfel de sentimente, dar frustraţia de a încerca să le răspund, să ating înălţimea lor, îmi adîncea conştiinţa inadecvării şi-mi sporea disperarea. Mila lor nu-mi spunea nimic. Dragostea, în ciuda basmelor despre ea, o respingeam şi mai şi scuipam pe ea" (p. 218).


Cu toate acestea, aparent paradoxal, autistul are nevoie de dragoste - dar de o dragoste care să poarte masca detaşării, a distanţei, chiar şi a indiferenţei; o dragoste care se manifestă indirect, timid, şi e deghizată în „răceală"; o dragoste care nu se aşteaptă la un răspuns în aceiaşi termeni sau la vreo formă de reciprocitate; o dragoste care nu încearcă, în chip generos sau plin de abnegaţie, să „ajute" în sensul evident, convenţional.


„Nimeni nu poate salva spiritul altcuiva", scrie Donna Williams, „ceea ce e posibil e doar să-1 inspiri să lupte singur pentru el însuşi."


O dragoste bine ascunsă poate produce o astfel de inspiraţie. Nu a te face iubit, cum iubeşti, ci a inspira -aşa aş rezuma mesajul central al cărţii.


Dar cîţi dintre oamenii „normali" pot înţelege această stranie subtilitate?
Un episod de la început, din copilăria autoarei, sugerează că purtarea brutală a mamei ei şi întreaga atmosferă de incomprehensiune din casa părintească ar putea s-o fi scutit de experienţa copleşitoare de a fi iubită în timp ce ea era total incapabilă să răspundă:


Incepusem să umblu prin casă ca o sculată din morţi (...). Eram întrebată dacă e ceva în neregulă. Imi pictam un surîs pe toată faţa şi încercam să mă prefac bucuroasă în felul meu. Totul e-n regulă, le răspundeam cît mai scurt cu putinţă. In vremea aceea eram mai fragilă ca niciodată. Dacă mi s-ar fi arătat multă dragoste şi atenţie, aş fi simţit probabil că sunt ucisă" (p. 38).


Donna Williams a fost în mod sigur ajutată de inteligenţa sa, care a funcţionat în ciuda extremei ei insecurităţi emoţionale şi care a făcut-o capabilă să joace rolul social al unei fiinţe „fericite" tocmai spre a preveni un gest posibil de afecţiune şi spre a fi lăsată în pace cu nefericirea ei, cu imensa ei vulnerabilitate. Remarcabila ei inteligenţă a făcut-o mai tîrziu să poată crea - altă realizare eroică - cele două personaje sau măşti, Carol (un fals sine conformist, vorbăreţ, superficial, imitativ, convenţional, uşuratic, optimist) şi Willie (o versiune negativă a lui Carol, la fel de falsă, o persoană mereu pesimistă şi prost dispusă, analizînd cu răutate motivele prin definiţie rele ale acţiunilor celorlalţi).


Aceste două măşti erau purtate, cînd una, cînd alta, în diverse circumstanţe sociale, ascunzînd dureroasa lipsă a unui sine real. Sentimentul profund al autoarei, în timp ce juca această comedie socială, era că ea este nimeni, de unde titlul: Nobody Nowhere. Oare şi M simte, măcar din cînd în cînd, că este nimeni?
Cele mai pătrunzătoare observaţii pe care le face Donna Williams sunt legate de spaima de dragoste: ele privesc, bunăoară, repulsia faţă de proximitatea fizică a altora, faţă de îmbrăţişări sau atingeri, faţă de semnele şi simbolurile iubirii.
(Cît îi seamănă M în această privinţă şi ce greu mi-a fost să-1 înţeleg!) Această spaimă exprimă extrema vulnerabilitate a autistului. Pe plan emoţional, el e vulnerabil pentru că sensibilitatea lui s-a oprit din dezvoltare cam la vîrsta de 3 ani, crede autoarea, pe baza introspecţiei. De multe ori în cursul autobiografiei, ea vorbeşte de discrepanţa dintre vîrsta ei emoţională (3 ani) şi vîrstele cronologice-mentale prin care trece pînă la scrierea cărţii, precum şi nivelurile atît de inegale ale vîrstelor ei intelectuale şi sociale.

Rămînerea în prima copilărie a eului emotiv devine clară în descrierea primei întîlniri între autoare şi doctoriţa psihiatră Mary (pp. 102-110).

Mai tîrziu, în relaţia ei cu un tînăr, Tim, la universitate,deşi continuă să poarte alternativ cele două măşti, Carol şi Willie, ea consemnează anumite momente în care i se părea că „it was okay to feel only three years old", era în regulă, în situaţia dată, să se simtă de 3 ani, şi asta pentru că i se părea că şi Tim, uneori, n-avea decît 3 ani.

Cu Tim, aşadar, a fost posibil „să stabilim un sens miraculos de acasă. Era un paradis de copii de 3 ani.

Intr-un mod copilăresc, am început să-1 iubesc pe Tim şi el tot aşa pe mine" (pp. 142-143).

Desigur, o astfel de relaţie nu putea să dureze în lumea reală. După despărţire, Donna îl cheamă odată pe Tim - din disperare, s-o ajute - şi el vine cu noua lui prietenă.

Interesant, aceasta se simte ameninţată de Donna, care notează: „Mi s-a părut o cruzime a sorţii ca ea să se simtă atît de ameninţată de apropierea unui copil, pentru că deşi eram adultă, eram o adultă închisă în cuşca unei insecurităţi de copil" (p. 153).


In epilogul cărţii, meditînd la condiţia ei, autoarea scrie:
„Cred că m-am născut alienată, şi dacă nu, m-am alienat de lume în mod cert după ce am fost lăsată în urmă, în ce priveşte dezvoltarea emoţională, la vîrsta de 3 ani.


Autiştii nu sunt nici nebuni, nici stupizi. Nu sunt fiinţe supranaturale şi nici extraterestri - doar oameni prizonieri ai unor reacţii emoţionale invizibile, mutilate (...). In cazul meu, mintea mea ştie că afecţiunea şi gentileţea n-o să mă omoare, şi totuşi reacţia mea emoţională desfide această logică şi-mi spune că sentimentele bune şi blînde şi o atingere afectuoasă mă pot omorî sau îmi pot cel puţin produce durere. Cînd încerc să ignor acest mesaj, intru în ceea ce ar putea apărea ca o stare de şoc, în care ce mi se întîmplă e fie incomprehensibil, fie n-are nici o semnificaţie. Această stare face ca emoţiile mele să se sinucidă, lăsîndu-mă fără senzaţii fizice sau sentimente şi cu o replică mentală de robot - dacă..." (p. 205).


Matei Calinescu,Portretul lui M
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Thu May 31, 2007 9:14 am

Citind de curînd volumul Autism: An Inside-Out Approach (Autismul: vazut din interior), scris de Donna Williams si publicat în 1996, mi-am amintit de urmatorul episod care ilustreaza indirect si prin contrast ceea ce încerc sa spun.

Acum cîtiva ani, sotia mea si cu mine am participat, pentru prima oara, la o conferinta nationala organizata de ASA (Societatea pentru Autisti din America), tinuta la Indianapolis.

Am hotarît sa-l luam si pe M cu noi, deoarece, pe lînga obisnuitele conferinte si sedinte de specialitate, erau programate cîteva sesiuni în care niste autisti cu posibilitati ridicate de comunicare îsi împartaseau experienta de viata, si ne-am gîndit ca M va avea de cîstigat de pe urma ascultarii lor.

Unul dintre vorbitorii aflati în prim plan era Donna Williams, o persoana deja binecunoscuta la acea data, autoare a unui best-seller, Nobody Nowhere: The Extraordinary Autobiography of an Autistic («Nimeni nicaieri: extraordinara autobiografie a unei autiste», 1992).

Îmi amintesc ca, în timpul prelegerii ei, M sedea în primul rînd, într-o încapere plina, însa stapînita de o liniste absoluta (publicului i se ceruse sa nu aplaude, deoarece zgomotul batailor din palme ar fi tulburat-o pe vorbitoare).

Linistea era cu atît mai necesara cu cît Donna, o fiinta cu înfatisare plapînda, vorbea cu voce tremuratoare, firava, abia auzita, un fel de susur muzical pianissimo. Numai ochi si urechi, M se uita la ea cu o expresie aproape extatica pe chip. Si Donna l-a observat si si-a dat seama ca era «ca ea».

Încheindu-si alocutiunea, a vrut sa afle numele tînarului înalt, lat în umeri si cu par castaniu, îmbracat în T-shirt si purtînd ochelari mari, cu rame negre, care sedea în rîndul întîi.

Femeia rugata (în soapta) de Donna sa se intereseze de identitatea lui a venit drept la M si l-a întrebat cum se numeste. S-a dus înapoi la Donna, dupa care s-a întors la M si a spus: «Donna îl saluta pe Matthew!»
Fara sa se arate cîtusi de putin surprins, M a fost încîntat si mîndru. Ma întreb daca a înteles despre ce anume vorbise Donna (avînd o capacitate de exprimare mult mai redusa decît ea) – dar oare conta acest lucru?

Se recunoscusera reciproc ca facînd parte din aceeasi lume, si aceasta recunoastere – cum anume s-a produs? – stergea toate diferentele, cu exceptia diferentei de nume.

Bineînteles ca M stia numele Donnei, dar ea avea nevoie sa-l stie pe al lui, pentru a transmite acel scurt mesaj de recunoastere: «Donna îl saluta pe Matthew».

Un mesaj care nu cerea nici un fel de raspuns (M a zîmbit ca pentru sine, dar nu a spus nimic), un mesaj gratuit dar nu lipsit de o anumita empatie ce nu solicita reciprocitate, discret si respectînd libertatea solitara a celuilalt, fara acea recunostinta pe care o asteapta implicit genul obisnuit de empatie, acceptat social.

Pret de o clipa, M si Donna s-au recunoscut instinctiv – fara ca acest lucru sa aiba vreo urmare. Dar sînt oare mai putin autentice recunoasterile, daca nu au nici o urmare?

Nu pot sa nu fiu preocupat de caile prin care autistii, spre deosebire de oamenii «normali», se recunosc între ei în mod spontan, fara sa dea gres.

Iata ce scrie Donna Williams: «E oarecum asemanator cu felul în care un animal simte daca o alta creatura face sau nu parte din aceeasi specie sau dintr-una înrudita. Unele animale se orienteaza dupa miros sau sunete. Altele par într-adevar capabile sa sesizeze ceea ce le este necunoscut sau de neînteles în comportamentul creaturilor care nu sînt la fel ca ele […].

Cînd ma gasesc printre non-autisti, realizez destul de repede ca ei functioneaza conform unui sistem în general strain, care nu se potriveste aproape deloc cu al meu.

Stiu acest lucru deoarece ei lucreaza esentialmente pe mai multe canale, cîta vreme eu lucrez pe unul singur […]. Asemenea unor animale, indiferent ce am eu în comun cu alte fiinte, umane sau de alta specie, pe primul loc se situeaza recunoasterea faptului ca ma gasesc în compania cuiva care are un mod fundamental de a întelege lumea si propria fiinta, „asemanator cu al meu“».


Si ma întreb si acum – asa cum m-am întrebat cînd M a primit mesajul «Donna îl saluta pe Matthew»: oare nu exista un tip de empatie, oricît de neconventional, implicat în aceasta recunoastere? O empatie ce nu poate fi dovedita prin teste de specialitate, statistici si tabele? Sau poate ca ar trebui sa o numim altfel?


Matei Calinescu
Portretul lui M

Post-scriptum (2004)
http://www.autism.ro/forum/viewtopic.php?p=10914#10914
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue Jul 10, 2007 8:54 pm

Slideshow of the transition of autistic author, artist, singer-songwriter Donna Williams from infancy to adulthood with a parallel journey told through her artworks


http://www.youtube.com/watch?v=ekW3IfEMf9w
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: DONNA WILLIAMS

Postby dora » Tue Aug 04, 2015 9:07 pm

AUTOAREA CU AUTISM DONNA WILLIAMS TRADUSA IN ROMAN
Autoarea cu autism Donna Williams tradusa in romana
http://observatorul.ro/Cultur%C4%83/Aut ... omana_1850


Editura Punkt continuă colecţia Autismul Autobiografic prin publicarea a două volume inedite, scrise de autoarea australiancă Donna Williams.

Prima carte autobiografică din seria celor patru publicate de către Donna Williams, Nimeni Nicăieri, a fost scrisă în jurul vârstei de 25 de ani şi, ne mărturisește Donna Williams, nu este o carte care se citește ușor. Scopul autoarei a fost de a prezenta cititorului modul autist de a vedea lumea. Fără implicare emoţională, fără un dram de subiectivism ne sunt înfăţișate experienţele Donnei de viaţă din copilărie şi adolescenţă, care generează în sufletul cititorului întregul „spectru” de emoţii umane posibile, de la uimire și groază la entuziasm și bucurie. O însoţești pe Donna zi după zi, te temi pentru ea, te bucuri împreună cu ea – în mod real trăiești cu intensitate emoţiile la care ea pare să nu aibă acces în interiorul ei, să nu le cunoască sau să nu le poată identifica decât cu foarte mari greutăţi.

Publicată pentru prima dată în 1994, Cineva Undeva a cunoscut o popularitate extraordinară, fiind tradusă în multe limbi din întreaga lume şi clasându-se în topul vânzărilor din Canada, Japonia şi Norvegia. A fost scrisă la câţiva ani după publicarea primului volum, iar Donna Williams a devenit prima scriitoare cu autism care a publicat două bestselleruri internaţionale. Ambele cărţi au oferit primele mărturii publice ale unei persoane cu autism, care a avut o relaţie reală, non-abuzivă, chiar intimă, cu altcineva aparţinând spectrului autist. Acest lucru a deschis calea altor oameni cu tulburări din spectru, încurajându-i să înceapă să vorbească şi ulterior să scrie nu doar despre autismul lor ca patologie, ci şi despre apropiere, emoţie, senzualitate şi sexualitate.

DONNA WILLIAMS s-a născut în Australia în 1963. La vârsta de 2 ani a fost diagnosticată cu psihoză infantilă, iar în următorii ani a fost adesea testată pentru dificultăţi de auz. Abia în 1990 a primit diagnosticul real, de autism. Donna este profesor la universitate, pictoriţă, scenaristă şi consultant în autism. Din 1995, Donna Williams călătoreşte în toată lumea şi oferă conferinţe despre autism.


Volumele se pot comanda aici:
Raluca Ciochină,
raluca@rpg-publishing.com,
Telefon: 0722 393 763
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: DONNA WILLIAMS

Postby dora » Tue Jan 26, 2016 1:44 pm

Fragment din "Nimeni Nicaieri", Donna Williams
http://www.rpg-publishing.com/wp-conten ... -240-1.pdf

Un rezumat al limbajului folosit în „lumea mea”.

Nu încerc să insinuez că înţelesul din spatele unora dintre gesturile repetate pe care le-am făcut e același pe care îl conferă alţi oameni atunci când folosesc același gest stereotipic. Totuși,chiar dacă eu comunicam folosind cuvinte ce aparţin „lumii”,gesturile mele erau și rămân și astăzi cea mai importantă limbă de
comunicare din „lumea mea”.
Uneori, aceste gesturi erau relativ voluntare, deși preconștiente.Alteori, erau compulsive și involuntare, însă elementele lor declanșatoare au demonstrat treptat existenţa unor legături psihologicoemoţionale.Multe dintre ele erau pur și simplu pentru confortul meu personal, pentru siguranţa mea și îmi eliberau tensiunea extremă și frustrarea. Deși părea că astfel de gesturi erau autodirecţionate, ele mai puteau semnifica tot un efort de a comunica și de a înţelege „lumea”. Această înţelegere mă ocolise pentru că, până mai recent, încă nu îmi îndreptasem liber atenţia spre ea cu sentimentele intacte. Să mă exprim indirect și simbolic a fost singura cale prin care îndrăzneam să „spun” lucrurile care erau „preaimportante” pentru a le exprima într-un mod mai direct. Iată,
așadar, natura enigmatică a „închisorii” mele ironice.

În eventualitatea în care înţelegerea semnificaţiei din spatele unora dintre gesturi i-ar putea ajuta pe cei ce aparţin „lumii” să înţeleagă acest limbaj și ar crea o punte de comunicare cu astfel de oameni închiși în ei și speriaţi, adoptând propriile lor condiţii,redau mai jos o descriere sumară a ceea ce astfel de gesturi
însemnau pentru mine.
Gruparea sau împerecherea obiectelor
Cât timp am avut această atitudine ca făcând parte din tulburarea mea compulsivă, menţionez că ea a avut totodată o dimensiune psihologico-emoţională. Am creat asocieri între lucruri. Am arătat că pot exista legături între două sau mai multe lucruri. Le-am obiectivat în modul cel mai concret și incontestabil.
Am văzut și am creat toate acestea fără încetare, lucru care mi-a dat speranţa că, dacă această idee generală era posibilă,atunci, într-o zi, aș putea și eu să simt și să accept existenţa unor astfel de relaţii în „lume”. M-am aflat permanent în această lume a obiectelor.

Ordonarea obiectelor și a simbolurilor

Încercam să dovedesc că există apartenenţă și îmi cream speranţe că și eu aș putea într-o zi să simt că am undeva un loc special și incontestabil care mă așteaptă, un loc în „lume”. De asemenea, cream ordine și, astfel, făceam ca această reprezentare simbolică a „lumii” să fie mai ușor de înţeles.
Tiparele

Continuitate. Garanţia că lucrurile vor rămâne la fel suficient de mult timp, pentru ca eu să cuceresc un loc incontestabil și garantat în mediul complex care mă înconjura.Așa cum sunt cercurile sau liniile ce compun un chenar, acestea aveau rolul de a mă proteja de invazia a ceea ce există afară, în „lume”.
Clipitul compulsiv
Deși acesta era un tic asociat cu sindromul Tourette, l-am folosit și la nivel preconștient, ca parte a procesului de informare perceptuală vizuală. În primul caz, era un răspuns la suprastimulare și stres emoţional. În cel de-al doilea caz, avea rolul de a încetini lucrurile și de a le face să pară un film mai detașat și, în consecinţă,mai puţin înspăimântător, privit cadru după cadru. Atunci când aprindeam și stingeam lumina, repetat, foarte repede, exprimam o atitudine care avea oarecum legătură cu asta (deși, alteori nu era mai mult decât un tic comportamental involuntar).

Aprinderea și stingerea intermitentă a luminilor

La fel ca mai sus, doar că acel clic ce se făcea auzit reprezintă o conexiune impersonală și ușor de înţeles cu lucrurile din afara sinelui, așa cum sunt clopotele și muzica. Provoacă acea plăcere senzorială pe care o neagă aproape orice atingere și conferă siguranţă. Cu cât urma mai îndeaproape un tipar și cu cât era mai predictibilă, cu atât devenea mai liniștitoare acţiunea respectivă.

Aruncarea repetitivă a obiectelor spre sol

Aici putem vorbi despre două aspecte. Unul dintre ele se referă la o problemă perceptuală vizuală din cauza căreia nu puteam procesa lucrurile decât la nivel vizual, piesă cu piesă, așadar percepţia profundă lipsea din punct de vedere perceptual. Iar asta a făcut ca activitatea de aruncare a obiectelor prin aer să fie foarte distractivă, derutantă, iar în acel moment eu făceam ca spaţiul 3D să „existe”. Însă, la nivel emoţional, lansarea repetitivă a lucrurilor,lăsându-le să cadă, a fost relaţionată și cu dorinţa de libertate.Dovedea că evadarea spre libertate este posibilă. În mod simbolic,aceasta era libertatea ce lăsa emoţiile bune să mă atingă fără să mă doară și libertatea care le permitea să fie în afară, fără ca eu să măsimt prea speriată din interior.
Săriturile
Pe lângă rolul lor în ţinerea sub control a hiperactivităţii, a anxietăţii și a acceselor de furie, săriturile erau totodată modul meu de a procesa informaţia. Era ca și cum amalgamul de informaţii din capul meu începea să se organizeze odată cu ritmul și vibraţiile pe care le produceau ele. Deseori, pe plan emoţional,
această practică avea și altă semnificaţie. Săritul de la înălţime se asemăna cu aruncarea obiectelor prin aer, deși era mai puţin discret în comparaţie cu expresia simbolică a dorinţei de a evada prin intermediul obiectelor pe care le lansam spre pământ. Săream și primeam astfel speranţă, ceea ce confirma existenţa ideii pe care o aveam, iar sentimentul care lipsea devenea, teoretic, posibil.Totodată, pot spune că este un mod de a-i conferi corpului un ritm,
la fel cum se întâmpla cu legănatul.
Legănatul de pe un picior pe celălalt

Uneori, era un tic legat strict de sindromul Tourette, însă alteori era un comportament preconștient, oarecum voluntar și autostimulant.Și legănarea de pe piciorul poziţionat în spate pe piciorul poziţionat în faţă era un mod de a atinge un grad profund de percepţie, cu care părea că se luptă deseori mintea mea. Mișcarea prin spaţiu și legănatul cu privirea aţintită asupra unui anumit obiect avea un efect similar aceluia pe care îl provoacă plimbarea unui obiect în faţa ochilor cuiva, această mișcare permiţându-i să rămână procesat la nivel de conștient; așadar, nu „dispărea” pur și simplu.La nivel emoţional, întotdeauna am văzut un întuneric prevestitor ridicat între mine și „lume”. Iar legănatul meu de pe piciorul din faţă pe cel din spate se poate să fi surprins gândul că trecerea prin această negură imaginară pe malul celălalt ar însemna un salt destul de mare, manifestându-se astfel ca o etapă pregătitoare, ca atunci când cineva urmează să facă un salt din alergare: „Pe locuri, fiţi gata, săriţi prin întuneric pe partea cealaltă”, Aceste cuvinte probabil descriu cel mai bine situaţia. În
mod straniu, îmi era întotdeauna prea teamă să sar atunci când alţi oameni încercau să mă ducă acolo. Odată am alergat în linie dreaptă printr-un șir întreg de obstacole, lăsându-mi picioarele să se strivească de ele, pentru că încă mi se făcea teamă să sar în ultima clipă.
dora
 
Posts: 3722
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI


Return to CARTI, FILME AUTISM

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest