Implicarea parintilor in terapie

Moderators: camel, moderators

Postby dora » Mon Jun 16, 2008 7:23 pm

CAPITOLUL 32

Implicarea parintilor in terapie
Eric V.Larsson

Parintii au multe solicitari in ceea ce priveste timpul lor. Multi au servicii cu norma intreaga. Multi au alti copii cu nevoi substantiale. Multi sunt parinti singuri. Din aceste si alte motive, ei pot sa nu fie implicati in terapia copilului lor cu intarzieri in dezvoltare in masura necesara pentru a generaliza complet castigurile terapiei in intreaga viata a copilului.

Cand acest lucru se intampla, parintii se simt lipsiti de control asupra aptitudinilor curente ale copilului si le lipseste increderea de a-l urmari pe copil.

O problema ce poate aparea din aceasta situatie este ca parintii incep sa nu mai fie de acord cu terapia si interfereaza fiecare in activitatea de parinte a celuilalt

(Nota traducatorului: “parenting” s-a tradus in limba romana prin “parentalitate” in literatura de specialitate, insa in acest context cuvantul se refera la rolurile de parinte-educator asumate prin integrarea copilului in programul Lovaas), datorita lipsei de cunostinte privind situatia curenta a terapiei unui copil.

Frecvent, rezultatul este o terapie inconsecventa si progresul optim al copilului este serios afectat.
Cand exista aceasta situatie, o tehnica pe care am gasit-o foarte utila este de a schimba criteriile de invatare pentru fiecare aptitudine. Am adaugat conditia ca, pentru ca o aptitudine sa fie considerata invatata de catre un copil, fiecare parinte trebuie sa fie capabil sa obtina acelasi nivel de performanta care a fost obtinut de echipa pluridisciplinara.
Initial, parintii pot considera aceasta conditie ca fiind amenintatoare. Insa, urmatoarea procedura este destinata abordarii pe cat posibil nedureroase si suportive a acestei probleme.

In fapt, odata implicati in acest mod, am descoperit ca parintii sunt foarte satisfacuti de participarea lor, se simt increzatori in cunostiintele pe care le au despre terapie, sunt mai disponibili pentru activitati de voluntariat in ore de terapie si generalizeaza utilizarea aptitudinilor mai eficient pe parcursul unei zile.

Procedura de generalizare
Mai intai, pedagogul principal isi programeaza cel putin o intalnire saptamanala cu fiecare parinte separat, pentru a conduce aprecierea generalizarii.
In aceasta intalnire, pedagogul principal are lista aptitudinilor achizitionate in cursul saptamanii precedente. Pedagogul prezinta apoi pe rand fiecare aptitudine, si evalueaza generalizarea la parinte.
Pentru fiecare aptitudine, utilizam urmatoarea procedura: Pedagogul descrie pe scurt aptitudinea si metoda utilizata si raspunde la orice intrebare pusa de parinte. Apoi, pedagogul executa ca model programul, asa cum este parcurs de obicei. In timpul pauzei, pedagogul hotaraste daca copilul a avut performante corecte si daca parintele se simte pregatit.

Apoi, parintele executa cu copilul intregul program, exact asa cum a fost executat ca model de catre pedagog. Pedagogul da apoi orice feed-back necesar parintelui, si modeleaza (Nota traducatorului: asa cum am precizat si in capitolele anterioare, “a modela” in contextul acestui manual semnifica a executa un comportament ca model, si nu “a modifica”) din nou programul, daca copilul nu a reusit sa generalizeze la implementarea programului de catre parinte.

Pedagogul si parintele continua apoi sa execute alternativ programul, pana cand copilul are acelasi nivel de performanta cu parintele ca si cu pedagogul.

Caracteristici-cheie
Cateva caracteristici ale acestei proceduri sunt importante. Mai intai, parintele participa la program numai dupa ce copilul l-a invatat cu pedagogii.

Aceasta previne frustrarea atat pentru parinte, cat si pentru copil.

In al doilea rand, pedagogul modeleaza intotdeauna programul, inainte de a-i solicita parintelui sa se angajeze.

Aceasta modelare imediata amelioreaza major fidelitatea parintelui pentru program.

In al treilea rand, copilul va avea o criza comportamentala cu parintele (“behavioral momentum”), ceea ce duce la depasirea oricaror discriminari pe care copilul le-a invatat intre parinti si educatori. De aceea, daca copilul esueaza cu pedagogul, acesta trebuie sa continue programul pana cand copilul atinge din nou nivelul de performanta in executie. Daca este necesar, criza comportamentala poate fi maximizata prin inlocuirea pedagogului de catre parinte inainte ca pedagogul sa termine programul, si sa incheie imediat programul cu copilul. In final, deoarece programul nu poate decurge cum trebuie fara implicarea parintelui, acesta devine foarte motivat sa continue aceasta participare.

Dificultati potentiale

Am intampinat doua potentiale dificultati cu aceasta procedura. Prima este ca natura speciala a acestei intalniri de generalizare il determina pe pedagog sa piarda din vedere importanta unei recompense eficiente. Oricum, este mult mai important ca parintele sa foloseasca recompense eficiente, si ca parintele sa fie cel care furnizeaza recompensele.

Cea de-a doua potentiala dificultate este ca adultii au tendinta de a vorbi prea mult intre programe. Aceasta adesea il stimuleaza pe copil sa se relaxeze intr-o activitate stereotipa sau sa se angajeze intr-un comportament care sa atraga atentia, pentru a concura cu cei doi adulti.

Implicarea parintilor in terapie: Programul saptamanii
Asa cum am subliniat anterior, este imperios necesar sa generalizam aptitudinile achizitionate de-a lungul zilei in activitati nestructurate. In timpul sedintelor echipei, in general stabilim linii directoare cu privire la cat de frecvent trebuie promptat si recompensat incidental un program dat in timpul nestructurat. Parintii insa au multi factori perturbatori in timpul zilei, care ii impiedica sa generalizeze programele, si lipsa practicii cu programele inhiba in continuare abilitatea lor de a prompta spontan o anumita aptitudine. De aceea, am dezvoltat urmatoarea procedura pentru a facilita generalizarea programelor de catre parinti.

Procedura
La fiecare intalnire clinica, noi specificam un program pe care se va lucra in special in saptamana respectiva pentru asigurarea trainingului incidental. Apoi, pedagogul principal programeaza o intalnire cu fiecare parinte, pentru a exersa promptarea incidentala a aptitudinii. Primul pas este de a merge intr-un loc mai putin obisnuit din casa sau din vecinatatea casei, fara materiale standardizate de training, si de a explica si modela programul pentru parinte. Cel de-al doilea pas este de a modela cum se implementeaza programul in acest ambient nou. Acest pas este de obicei cea mai mare provocare pentru parinte. Pedagogul il prompteaza apoi pe parinte, ca sa il ajute sa implementeze programul intr-un setting nou. Pedagogul modeleaza si da feed-back pana cand parintele poate independent sa identifice materiale naturale, SD-uri, prompteri si recompense. Apoi, in al treilea pas, pedagogul modeleaza din nou programul cu copilul prezent, pana cand copilul raspunde cu succes. Apoi este randul parintelui. Pedagogul si parintele fac cu schimbul in implementarea programului in locatii noi, pana cand copilul da un raspuns corect parintelui. In final, pedagogul ii da o recomandare terapeutica parintelui, sa implementeze proba incidentala de un numar minim de ori pe zi (de obicei, de 10 ori) si sa inregistreze datele intr-un tabel. Apoi, pedagogul va face planuri de revizuire a progreselor la urmatoarea intalnire clinica.

Caracteristici cheie
Chiar daca exista multe aptitudini ce trebuie generalizate de-a lungul unei zile, este coplesitor pentru parinte sa incerce sa generalizeze toate programele deodata.

Concentrandu-se asupra unui singur program pe saptamana, parintii vor putea apoi sa stapaneasca si probabil sa isi mentina performanta cu acel program in saptamanile viitoare. Astfel, parintii pot stapani eficient aproximativ 50 programe pe an (aproximativ unul pe saptamana). Odata ce multe programe sunt stapanite, cu probabilitate parintii vor putea generaliza la alte tipuri de aptitudini necesare. Este foarte utila plasarea tabelului cu date intr-o locatie evidenta, cum ar fi pe usa frigiderului, pentru a-i prompta pe parinti sa initieze instructajul. Este de asemenea importanta planificarea pentru toate momentele semnificative ale zilei, precum si pentru activitati si locatii, pentru a generaliza aptitudinea la cat de multe activitati functionale este posibil.

Dificultati potentiale
Deoarece este foarte dificil pentru parinti sa se obisnuiasca sa lucreze cum am descris anterior, este esential ca pedagogul sa programeze un timp de training pentru a implementa aptitudinea, si nu doar sa recomande aceasta sarcina si sa-i faca pe parinti sa se simta vinovati cand nu reusesc sa o indeplineasca. Mai mult, este esential sa reevaluati (follow-up) programul la urmatoarea intalnire clinica, deoarece se poate ca parintii sa nu fi reusit sa implementeze aptitudinea, si, fara vreun feed-back, va fi si mai putin probabil sa rezume aceasta procedura.

Imputernicirea parintilor
In anii 1960 ne-am asteptat ca, prin stabilirea metodelor fundamentale de tratament, am putea efectiv sa “vindecam” un copil in settingul institutional, si apoi sa externam copilul cu o strangere calda de mana si cu sentimentul unei munci bine facute. Insa, primul nostru studiu asupra rezultatelor (Lovaas, Koegel, Simmons & Long, 1973) ne-a informat despre niste rezultate pe care ar fi trebuit sa le fi anticipat. Aptitudinile copiilor nu s-au pastrat in anumite ambiente subsecvente. Acest “esec” a fost analizat ca fiind o lipsa de generalizare. Un raspuns la aceasta analiza a fost de a cauta metode de terapie care sa generalizeze mai eficient, si ne-am angajat in acest curs al investigatiilor. Insa o analiza si mai importanta a rezultat din analiza principiilor fundamentale ale comportamentului: ca un comportament este controlat de ambientul sau, si evident parintii unui elev reprezinta cea mai semnificativa caracteristica a ambientului copilului. Intr-adevar, studiul din 1973 a gasit ca acei copii care au fost preluati de parinti ce au beneficiat de un training modest si-au pastrat si si-au continuat achizitiile cu mai mare probabilitate decat copiii care au fost preluati de persoane ce nu au beneficiat deloc de training, sau doar de un training minimal.
Ca raspuns la acest studiu, am ales sa ne concentram terapia asupra familiilor cu copii mici, pentru care am avut oportunitatea de a pregati parintii sa utilizeze aptitudinile descoperite in programul nostru de cercetare. Drept rezultat, in anii 1970 si 1980, am descoperit ca puteam pregati excelent parintii, astfel incat ei sa poata apoi furniza o terapie de calitate propriului lor copil, sa generalizeze aceste aptitudini de-a lungul intregii zile si chiar sa-si angajeze si sa-si pregateasca propria echipa terpeutica. Acesta a devenit scopul enuntat al terapiei noastre. In fapt, am ajuns sa realizam ca parintii sunt considerati cu adevarat competenti atunci cand demonstreaza ca ii pot pregati pe altii.
In continuare, nevoia de o consecventa de tip 24 ore pe zi, 7 zile din 7 este enorm de importanta. Copiii invata toata ziua, indiferent daca isi planifica sau nu invatarea. Copiii pe care ii avem cel mai frecvent in terapie necesita o urmarire consecventa, daca nu, ei nu invata in mod reliabil aptitudinile pe care le predam. Chiar daca noi asiguram un training de 40 ore pe saptamana, ei mai au inca 128 ore in plus pe saptamana cu parintii. Este imperios necesar ca parintii sa aiba capacitatea de a-i urmari adecvat in aceasta perioada mare de timp.
Un cuvant de atentionare. Unii parinti si profesionisti devin extrem de deranjati atunci cand vorbim de trainingul parintilor, deoarece trezeste unele teorii psihanalitice foarte in voga in ziua de azi, privind blamarea parintilor. Insistenta noastra nu are nimic de-a face cu blamarea parintilor pentru conditia in care se afla copilul lor. Acesti copii nu capata dizabilitatea din cauza ambientului pe care il asigura parintii. De ex, multe familii au si copii obisnuiti, care cresc impreuna cu copilul cu intarziere in dezvoltare. Ceea ce furnizam noi este o terapie profesionista care a fost elaborata cu grija de-a lungul multor ani, si cu cheltuieli enorme. Nu este o atitudine parentala (“parenting”) “normala” – atitudinea parentala normala nu duce la castigurile pe care le aduce o terapie profesionista. Parentingul normal nu amelioreaza comportamentele provocatoare pe care le au acesti copii. (Nota traducatorului: in acest context, “Comportamente provocatoare” se refera la “provocarile” pentru oamenii de specialitate, care trebuie sa gaseasca solutii, si nu la provocari comportamentale de genul opozitionism sau crize de furie, prezente chiar si la copiii obisnuiti de varsta prescolara). Oricum, parintii pot invata toate sau cele mai multe dintre aceste capacitati profesionale, si eu au motivatia si intensitatea de a-si ajuta copiii, chiar mai mult decat persoanele de specialitate. Parintii au demonstrat acest fapt simplu in ultimii 25 ani.

Trainingul parintilor
Pentru a stabili un mediu comportamental comprehensibil, care sa abiliteze dezvoltarea terapeutica a copilului, noi trebuie sa ii pregatim pe toti cei care ingrijesc copilul sa utilizeze abilitatile necesare. Doar atunci, copilul poate fi confruntat cu o contingenta adecvata si pervaziva a comportamentului normal, si poate avea oportunitati limitate sa execute comportamente autiste. Este un fenomen obisnuit sa vezi ca un copil poate discrimina un adult de altul. Copiii nu sunt nici insensibili la contingentele ambientale, si nici incapabili sa invete; in schimb, ei sunt hipersenzitivi la anumite contingente imediate. Ei par sa-si ajusteze rapid comportamentul, pentru a se adapta contingentelor care sunt impuse de diferite persoane de ingrijire. De aceea, pana la incheierea terapiei copiilor, toti ingrijitorii trebuie sa fie invatati sa se comporte (sa urmareasca copilul si sa se poarte dupa recomandarile terapeutice cu el) cu consecventa. Pana cand nu se intampla acest lucru, nu copilul va fi cel care are dificultati de invatare, ci educatorii vor fi cei care au dificultati de predare.
Am descoperit ca putem invata eficient parintii prin acelasi mecanism prin care ne pregatim echipa terapeutica: in clinica si acasa, prin supervizare unu-la-unu si de grup (vezi R.L.Koegel, Glahn & Nieminen, 1978).

Insa am descoperit ca exista unele lucruri importante care trebuie avute in vedere.
Solicitarile acestei terapii reprezinta o schimbare comprehensiva a modului de viata pentru parinti si copii, si nu o slujba cu jumatate de norma – cum este cazul echipei terapeutice.

Parintii trebuie sa incorporeze abilitatile terapeutice in stilurile lor parentale 24 ore din 24, pentru un progres maxim al copilului lor. Atunci cand ei ating un anumit nivel de competenta, ei ar putea, daca doresc, sa pregateasca si sa supervizeze propria lor echipa, delegand astfel o parte din terapie altora.
Din cauza relatiei tipice dintre profesionisti si parinti, tendinta naturala atat a echipei, cat si a parintilor este de a se baza pe echipa sa angajeze copilul si sa parcurga programe. In serviciile si educatia umana, parintii au fost rareori intr-adevar imputerniciti sa preia un rol de conducere in indeplinirea nevoilor copiilor lor. Atat echipa, cat si parintii se asteapta ca echipa sa indeplineasca rolul de “expert” si paseaza echipei terapeutice responsabilitatea de a mentine controlul calitatii pe parcursul programelor. Insa aceste asteptari submineaza nevoia terapeutica de a-i implica complet pe parinti in interventie. De aceea, supervizorii trebuie sa fie vigilenti si sa previna nasterea acestor tendinte.

Supervizorii trebuie sa se uite dincolo de orele petrecute cu echipa terapeutica la ziua de 24 ore a familiei, pentru a analiza daca terapia are nevoie de augmentari. In intalnirile clinice, parintilor trebuie sa li se acorde un rol central in pregatire si in luarea deciziilor. Parintii trebuie sa indeplineasca competentele necesare pentru a pregati noi membri ai echipei in abilitatile necesare terapiei.


Consideratii privind viata familiei
Pentru inceput, este important sa recunoastem ca parintii si copii lor cu intarzieri in dezvoltare au un istoric de esecuri substantiale in comunicarea unora cu ceilalti, si aceasta mostenire ii afecteaza emotional pe parinti atunci cand incearca sa invete abilitati terapeutice in fata echipei terapeutice.

Este foarte suportiv din partea profesionistilor sa aduca acest lucru la cunostinta parintilor, inainte de a solicita participarea parintilor, si de asemenea sa prevada dificultatea sporita cu care probabil se vor confrunta parintii, datorita istoricului pe care il au cu copiii lor. Aceasta ii va ajuta pe parinti sa infrunte adversitatile cu mai putin stres. (Tatii pot fi inca si mai sensibili la esec in fata unui grup decat mamele).
Cand furnizeaza feed-back parintilor, echipa trebuie sa fie sensibila la impactul unui feed-back negativ si sa aiba grija sa-l contrabalanseze cu recompense pozitive autentice. Chiar si reactiile emotionala naturale la cel mai negativ si critic feedback pot fi atenuate daca feed-back-ul este dat cu un zambet, cu recunoasterea umorului situatiei si cu asigurarea ca eroarea este obisnuita la toti pedagogii, chiar si la supervizor.


In furnizarea primelor recomandari independente pentru parinti, pedagogul principal trebuie sa recomande programe distractive, care au o mare probabilitate de cooperare din partea copilului si care se potrivesc intereselor parintelui.

Abilitati precum imbratisarea si afirmatia “Te iubesc”, activitati recompensatorii care il fac pe copil sa rada si activitati de joc care reprezinta interese speciale pentru parinti si frati (de ex, sporturi sau cititul impreuna) vor ajuta la sprijinirea parintelui sa pastreze abilitatile.
Comportamentul cu crize de furie este o chestiune speciala.

Toti parintii actioneaza instinctiv ca sa limiteze crizele de furie ale copilului, si in cazul copiilor obisnuiti aceste actiuni duc de obicei la o educare eficienta a copilului.

Insa astfel de raspunsuri ale parintilor pot fi contraproductive in cazul copiilor cu intarzieri in dezvoltare.

Parintii pot merge ca pe oua pentru a evita crizele de furie, si il vor impaca pe copil de cate ori face cate o criza de furie.


De aceea, atat in trainingul clinic al parintilor, cat si in cel de tip atelier, parintii trebuie sa invete sa abordeze crizele de furie direct, prin utilizarea cu sens a contingentelor recompenselor la care se stie ca acel copil reactioneaza cu crize de furie, si nu sa evite sa foloseasca aceste contingente, de groaza crizelor de furie.
Mai mult, extinctia (Nota traducatorului: termen utilizat in pedagogia comportamentala, ce denota disparitia treptata a unui comportament indezirabil – de exemplu, crizele de furie - datorita unei atitudini diferite pe care parintii au invatat sa o adopte, si anume: ignorarea completa a crizei de furie si continuarea activitatii care a declansat-o, incluzand neacordarea recompensei) crizelor de furie tinde sa-i scoata din minti pe soti. Doi parinti nu sunt o unitate de monolit. Echipa se poate sa trebuiasca sa creeze o comunitate de recompense in familie pentru terapia comportamentala – in fata evitarii emotionale naturale de catre parinti a crizelor de furie, de ex. Terapia va esua daca sotii sunt in conflict din cauza ca mama il face pe copil sa planga, si tata nu poate sa suporte asta. Cand un parinte este consecvent, o reactie comuna din partea celui de-al doilea sot este sa intervina, fie pentru a impaca copilul, fie pentru a-si certa sotul. Acest proces normal trebuie abordat direct in timpul crizelor de furie din intalnirile clinice, cerandu-le ambilor parinti sa se recompenseze reciproc pentru consecventa cu care respcta terapia indicata pentru crizele de furie, si trebuie anuntat ca acesta este un semn ca parintii lucreaza efectiv cu copilul. Supervizorul trebuie sa reevalueze experimentarea crizelor de furie in intalniri clinice ulterioare, pentru a verifica eficacitatea acestui proces.
O chestiune ironica ce poate surveni este ca, atunci cand terapia pare sa fie eficienta, motivatia parintilor poate scadea, dintr-o incredere excesiva. Oricum, pastrarea de catre elev a abilitatilor avansate este de o importanta critica, si solicita implicarea activa a parintilor mai mult ca niciodata.

Rezolutia conflictelor
Adesea, conflicte apar in familie sau intre familie si pedagog. Supervizorul trebuie sa incerce sa pastreze o relatie privata, de tip unu-la-unu cu familia, pentru a da parintilor un for de siguranta ca sa discute aceste probleme cat mai devreme posibil, astfel incat ele sa poate fi abordate cat mai eficient posibil.


Cand conflictele par sa fie de nesolutionat, urmatoarele abilitati pot fi de ajutor. Echipa trebuie sa abordeze conflictele onest si direct, fara o evitare pasiva. Cea mai buna strategie este de a oferi o solutie directa, bine esalonata in timp, data din perspectiva onesta a supervizorului asupra nevoilor terapiei.
Solutiile trebuie sa fie sub forma solicitarii unui comportament viitor adecvat, fara reincriminarea greselilor din trecut. Solutia trebuie sa ofere parintilor o alegere clar specificata si oportunitatea de negociere. Solutia trebuie sa fie relevanta pentru obiectivele curente ale terapiei. Ea trebuie sa fie realista. Daca actiunea potentiala a pedagogului este “amenintata”, ar trebui sa se faca referinta la un contract clinic ce a fost agreeat anterior. Pentru o argumentare, pedagogul trebuie sa discute patternuri si nu acte specifice (Nota traducatorului: “pattern” este un termen adoptat in pedagogia speciala, psihologie si psihiatrie, si desemneaza “cai” sau “rute” sau “modele” de actiune) si sa faca o analiza functionala a potentialelor consecinte terapeutice ale acestor patternuri.


Pentru a lamuri tipurile de solutie pe care le poate oferi, pedagogul trebuie sa observe imediat stilurile obiective de interactiune si nu sa interfereze rolurile parintilor sau ale echipei in procese neobservabile.

Daca echipa terapeutica este sursa problemei, atunci supervizorul trebuie sa-si asume responsabilitatea si sa actioneze in consecinta.

Daca conflictul este sever, solutia trebuie sa fie bine stabilita in timp. Echipa si parintii trebuie sa ia o pauza cand incep sa izbucneasca emotii reale.


Solutia nu trebuie enuntata la sfarsitul unei izbucniri emotionale, atunci cand nici un participant nu o va auzi. Ea trebuie enuntata la o data ulterioara, dupa ce se face o apreciere completa.

Solutia trebuie enuntata de un membru al echipei pe care parintii il plac si pe care il respecta. Solutiile trebuie sa incorporeze cea mai buna echilibrare a consecventei, respectand solutiile care au fost recomandate anterior, care insa au esuat. Recompensa pozitiva pentru un comportament obiectiv adecvat trebuie sa echilibreze orice atitudine critica implicata. Fiecare chestiune trebuie sa fie rezolvata pe rand, fara a permite ca unele chestiuni sa “supureze”. Fiecare chestiune trebuie apoi verificata asertiv in intalnirile ulterioare.
Unele comportamente vazute de obicei in rezolutia conflictelor pot
exacerba conflictul sau distrage atentia de la rezolutia conflictului.


Greselile facute atunci cand se incearca rezolvarea unui conflict includ urmatoarele: sa ceri motive pentru un comportament; sa utilizezi calificative; sa spui ca exista numai o solutie; sa intrerupi; sa ii spui familiei ca e de preferat metoda echipei; sa etichetezi o persoana; sa presupui ce gandeste o alta persoana; sa iei responsabilitatea copilului de la parinte si sa recompensezi dependenta de echipa.

Atunci cand non-complianta parintelui sau echipei este o problema, sunt utile urmatoarele principii:
 Recomandari clare, acord asupra temei de casa
 Reevaluare directa la un interval asupra caruia s-a cazut de acord
 Cautarea solutiilor (brainstorming) pentru impedimentele semnificative
 Prescrieti o sesiune unu-la-unu cu un membru adecvat al echipei pentru a lucra la o anumita abilitate. Concentrati-va asupra cooperarii in cadrul unei sesiuni, cat timp trainerul este prezent. Apoi, concentrati-va asupra progreselor copilului, cu utilizare adecvata a abilitatilor in cadrul unei sesiuni. In al treilea rand, concentrati-va asupra cooperarii cu permanente prescrieri de teme de casa (structurate, cu sesiuni cu baza de date).

Promovarea generalizarii si pastrarii abilitatilor parintilor


Abilitatile parintilor trebuie sa se generalizeze la noi comportamente ale copilului, la alte abilitati adecvate de parenting sau la alte settinguri, in special acelea in care nu sunt prezenti membri ai echipei terapeutice. Comportamentele care se generalizeaza la settinguri noi pot fi vazute ca fiind independente de stimulii de training si, de aceea, probabil ca se vor mentine si dupa training. Cand abilitatile parintilor nu par sa se generalizeze sau nu se vor mentine dincolo de intalnirile clinice, urmatoarele tehnici pot fi avute in vedere: (Stokes & Baer, 1977)
 Programati stimuli obisnuiti Trainingul parental este cel mai bine condus acasa, pentru a pune sub controlul stimulilor de acasa raspunsurile parentale exersate. Modelarea inregistrata video si ghidaje scrise specifice luate acasa ajuta la promptarea generalizarii
 Programati suficiente exemplare. O varietate de comportamente ale copilului trebuie sa fie prezente. Un contact mai regulat cu parintii permite o mai mare varietate de oportunitati ca sa observe succesele si dificultatile si de aceea mai multe oportunitati de instructie. O rata inalta de comportament adecvat sau de performante fluente in situatii repetate de training este o demonstratie dramatica a competentei parintelui
 Instruiti generalizarea. Programarea abilitatilor generalizate prin instructiuni scrise si verbale este frecvent implicata. Pedagogii ii asista pe parinti in planificarea settingurilor din comunitate si dau prescriptii pentru acasa.
 Recrutati comunitati naturale de recompensa. Dezvoltarea unui grup de suport continuu prin combinarea parintilor izolati sau includerea altor membri semnificativi ai familiei poate furniza o recompensa continua (ca si o promptare) a abilitatilor exersate


Manualul ABA
dora
 
Posts: 3720
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby AndreeaM » Wed Aug 22, 2012 11:23 am

Implicarea familiei – comunicarea

Comunicarea si limbajul
Care este rolul parintelui atunci cand copilul este implicat intr-un program de terapie ABA?
In terapia ABA, din ce in ce mai populara in Romania, si cu rezultate din ce in ce mai bune, exista programe pentru o multitudine de probleme ale copilului cu autism.
De la programele de comunicare si limbaj, socializare, cognitive, programe de joc, programe pentru imbunatatirea motricitatii, programe de autoservire, pana la cele referitoare la comportamentele de protest, deadecvate si modalitati eficiente de a intervene in astfel de cazuri.
Care dintre aceste programe intra in responsabilitatea terapeutilor? Toate (intr-o masura mai mare sau mai mica).
Care dintre aceste programe intra in responsabilitatea parintilor? Toate (la fel, intr-o masura mai mare sau mai mica).
Nici un program de terapie nu poate fi eficient daca copilul nu-si exerseaza abilitatile dobandite in cadrul terapiei in familie, pe strada, la cumparaturi, in parc, la locul de joaca. Sunt unele programe insa care intra in in mod special in atributiile parintilor, parinti care vor trebui sa fie invatati sa stie cum sa le implementeze. Iar aceste programe sunt in mod special cele de:
- autoservire: imbracat / incaltat, masa, toaleta, spalatul,
- comunicarea si limbajul
- socializare
Comunicarea si limbajul
Limbajul receptiv:
Se refera la ceea ce copilul poate face, poate da, poate arata. Copilului trebuie sa i se ceara sa foloseasca ce a invatat la terapie, in instructiuni. Da-mi de jos x!, Pune la loc y! Arunca la gunoi! Pune rufele murdare in cos!, Da-mi masina / lingura/ creionul! Ia pantofii!
Orice notiune sau obiect invatat trebuie sa fie introdus in diferite instructiuni si astfel sa fie generalizata folosirea lui. Orice instructiune este recomandat sa fie valorificata. Dupa ce copilul invata, de exemplu, pozitiile spatiale, familia trebuie sa-i ofere ocazia sa foloseasca aceste notiuni, si sa-l implice pe copil in diverse activitati, cerandu-i sa „puna pe carte” sau „sub masa”, sau „langa pat” diverse obiecte. Limbajul receptiv se refera la intelegerea limbajului, care trebuie permanent stimulat si imbunatatit.
Limbajul expresiv:
Este recomandat ca parintele sa-i solicite copilului sa foloseasca forma cea mai buna de exprimare pe care copilul o are, fie ca aceasta reprezinta limbaj verbal, PECS, semne, gesturi.
! Este de folos ca parintii sa aiba o lista a cuvintelor pe care copilul le-a invatat in terapie sau spontan si sa construiasca ocazii in care copilul sa le foloseasca.
- Cand copilul invata la terapie sa ceara „suc” sau chiar „da suc”, acesta va trebui sa fie singurul mod acceptabil pentru a cere suc, si „aaaaaaa” sa nu mai fie acceptat, sau orice forma aproximativa.
- Cand copilul poate vorbi in propozitii si fraze, asteptarile si cererile trebuie sa corespunda acestui nivel de dezvoltare.
- Cand copilul a invatat, de exemplu, verbe si sa raspunda la intrebarea „Ce face x?” – este recomandat ca familia sa continue munca terapeutilor si sa-i ofere copilului prilejul de a raspunde la intrebari de acest gen.
Daca copilul a invatat sa comunice cu PECS, oferiti-i ocazii sa o faca. Este grozav pentru copil sa poata da o imagine cu o banana si cei din jur sa inteleaga ca el vrea o banana. A nu folosi aceste imagini in timpul liber este ca si cum i-ati inchide gura copilului.
O banda velcro si imaginilie pot sta in sufragerie sau in bucatarie, unde familia isi petrece cea mai mare parte a timpului, astfel incat copilul sa le poata folosi cand are nevoie de ceva.
Cand ne referim la comunicare trebuie sa avem in vedere si contactul vizual cu persoana cu care comunicam, raspunsul la nume si distanta acceptabila intre cele 2 persoane. In momentul in care copilul raspunde la o intrebare sau pune o intrebare este necesar sa se realizeze si contact vizual cu partenerul de comunicare.

http://autismro.wordpress.com/2009/12/0 ... -familiei/
AndreeaM
 
Posts: 16
Joined: Mon Apr 30, 2012 10:50 am


Return to CUM SA FIM PARINTI MAI BUNI

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest