Lectii invatate

Moderators: camel, moderators

Lectii invatate

Postby dora » Sun Dec 07, 2008 8:05 pm

Oamenii care nu au probleme cu copiii investesc multă energie psihică în aspecte care pe "ordinea mea de zi" ocupă un loc neglijabil: sarcini de serviciu, decoraţiuni interioare, relaţii complicate cu prietenii/familia, cumpărături...

Nu pot să spun că nu îi înţeleg deloc, însă, întreţinând conversaţiile de rigoare, mă simt ca şi cum aş vorbi o limbă străină. Pe fond, realizez că de fapt ultimii ani alături de M. m-au făcut să văd viaţa într-o lumină crudă.

Dincolo de multe preocupări fără rost, ceea ce am dat la o parte sunt o serie de valori interioare.


De exemplu...ataşamentul faţă de lucruri materiale. Îi povesteam unei prietene astă-vară că, atunci când s-a declanşat regresia din mai, unul dintre comportamentele nedorite ale lui M. a fost să arunce pe jos toate cănile după ce bea apă din ele. Până să găsesc o măsură adecvată (căni de plastic de la supermarket, mai multă ordine în bucătărie, pentru că spartul cănilor începuse să se extindă) am avut nişte serii de cioburi pe jos. Însă, când povesteam, nu faptul că s-au stricat nişte căni mă preocupa (cănile mele pe care le-am cumpărat cu atâta grijă! aş fi înnebunit, a suspinat colega) ci comportamentul şi implicaţiile lui pe viitor.



Alt exemplu de valoare la care am renunţat: Orgoliul.

Oamenii fac multe pentru orgoliu şi pentru a-şi creşte stima de sine. Asta pentru că viaţa pe care o duc le permite... Pentru mine însă, orgoliul în ecuaţia zilnică ar fi încurcat situaţia. Cum ar fi fost ca, în loc de eficienţa şi calităţile unui tutore, să mă apuc să cântăresc cât de adecvat este comportamentul la "aşteptările mele sociale" (ceea ce mulţi manageri români fac adesea)?
Cu alte cuvinte, războiul cu autismul (ca orice război lung...) aduce o stare de eficienţă interioară. Atât preocupările cât şi atitudinile se triază drastic. De câte ori fac ceva, mă întreb: oare e important? Şi toate atitudinile pe care le-am avut până acum (unele foarte vechi) sunt trecute sub lupă: oare ne foloseşte să gândesc aşa?

http://weandautism.blogspot.com/
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Dec 08, 2008 2:36 pm

Dar exista multe lucruri frumoase datorate experientei de mama cu copil special si pe care Andreea Sorescu ni le impartaseste: aceasta campanie, sprijinul pe care il primeste de la colegi, de la prieteni si chiar de la necunoscuti, legarea de noi prietenii, cu parinti din comunitate. "Acum apreciez mai mult relationarea si comunicarea, ceea ce ma face si mai convinsa ca trebuie sa-l aduc pe Tomi in lumea noastra."

http://www.invingemautismul.ro/poveste.php?id=1
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Dec 08, 2008 5:24 pm

A fi pãrintele unui astfel de copil nu este un blestem, cum ar spune cei mai mulţi. Pentru mine, personal, cred cã a fost încercarea la care Dumnezeu m-a supus. A fost dat ca eu sã fiu mama unui copil care necesitã
o îngrijire specialã... Din pãcate, mentalitatea celor mai mulţi dintre semeni lasã de dorit. Când ieşi din limitele normalului, eşti un om terminat, iar cele mai multe dintre gesturile tale rãmân fãrã ecou. Fãrã a exagera, pot spune cã, prin prezenţa acestui copil cu autism, viaţa mea
a reprezentat o lecţie durã. Viaţa mea a fost o lecţie de umilinţã.

- Dr. Carmen Alexiu

http://www.editie.ro/arhiva/Anul%202004 ... social.php
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Mon Dec 08, 2008 5:36 pm

Într-un fel paradoxal, greu de înţeles, autismul lui a fost în acelaşi timp o tragedie pentru noi, părinţii lui, şi un dar, un dar fără preţ (în ebraică numele lui înseamnă "darul lui Dumnezeu"), o condiţie a ceea ce am numit angelismul său, care ne-a făcut să-l iubim cu o crescândă compasiune, să-l protejăm şi să-l admirăm, învăţând de la el răbdarea, acceptarea suferinţei şi o anumită seninătate melancolică; constienţi totodată, în cazul lui particular, de preţul incalculabil de suferinţă mută pe care-l plătea el pentru acea puritate a inimii care a putut face un bine efemer celor care l-au cunoscut şi l-au iubit în chipul cel mai spontan şi dezinteresat.
Matei Calinescu-Portretul lui M
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue Dec 09, 2008 7:01 pm

..caci din putinul ce am acumulat pana acum si eu incerc sa impartasesc altora ce vin din urma, nu poti ramane indiferent si lasa pe altul sa bata degeaba pe la usi gresite cand il poti indruma la cea "corecta"....ii vad pe parintii din asociatia de la noi din bihor, care au copiii mari, cat le-a fost de greu ca nu aveau informatii si nu-i indruma nimeni la acel moment


camel

http://www.autism.ro/forum/viewtopic.php?t=4393
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue Dec 09, 2008 8:09 pm

Ce spun voluntarii


"Prins intr-o alergatura continua si inecat de rutina zilnica uiti de lucrurile cu adevarat importante, uiti cat de putin te "costa" sa faci bine si ca nu te simti niciodata mai implinit, decat atunci cand poti sa ajuti pe cineva, total dezinteresat. Si, cand te gandesti ca de 2% din timpul tau liber poate depinde viitorul unui copil, realizezi ca e atat de putin efort pentru o cauza atat de frumoasa. Cea mai mare bucurie a mea in campanie a fost ca am intalnit foarte multi tineri care gandesc asa. Tineri deschisi, responsabili, foarte implicati, care au pus mult suflet in campanie si care pun suflet in tot ceea ce fac in general. Cu ei nu ai cum sa faci decat o echipa foarte tare." (Andrei Chirtoc, Voluntar World Vision România)

"Voluntariatul înseamna Responsabilitate. Iar simplul fapt ca nu esti remunerat pentru activitatile prestate nu-ti da dreptul sa fii iresponsabil." (Tiberiu Capudean, Voluntar ARAS)

"Voluntariatul se naste în inima, a fiecaruia. nu în vreun statut de ONG sau în discutii elaborate si mediatizate. Daca se naste acolo, cu siguranta se va dezvolta si se va traduce si sub aspectele cele mai pragmatice si necesare pâna la urma." (Ana Gogan, Voluntar Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca)

"Am învatat ca ingredientele principale în actiunile sociale nu sunt nici banii, nici numarul de oameni implicati, ci pasiunea / daruirea cu care lucreaza cei ce vor sa-si dea din timpul, abilitatile, cunostintele lor în beneficiul altora. Cea mai importanta lectie pentru mine este faptul ca nimic nu se compara cu zâmbetul de pe chipul unui copil cu care viata a fost mai dura, chiar daca pentru acest zâmbet facem naveta, lucram ore în sir si ne lovim de barierele mentalitatii gresite tocmai a celor care sunt în pozitia de a ocroti acesti copii." (Stelian Juganu, Voluntar Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului - Centrul de Plasament "Sfântul Andrei" Jucu)

"Am invatat ca boala nu este un stigmat, ci o nedreapta condamnare, caci nimeni nu merita sa sufere atat de mult; oamenii sunt la fel de buni, copiii la fel de frumosi si inteligenti, fie ca sunt sanatosi sau nu. Doar ca ei trebuie sa infrunte o realitate mult mai dura. Vazand o latura atat de intunecata a vietii, am inceput sa-i apreciez mult mai mult pe cei din jurul meu, sa fiu recunoscatoare pentru tot ce am si sa le arat si acestor oameni ca au dreptul sa zambeasca, sa spere, sa viseze si sa fie fericiti." (Iulia Hrecinuc, Voluntar Hospie Casa Sperantei)

Nota: Citate extrase din materialele trimise de voluntari pentru publicatia "Portret de Voluntar".

http://www.voluntariat.ro/ce_este_voluntariatul.htm
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Wed Jan 07, 2009 3:28 pm

Cat mai avem de invatat, Doamne????


01 ianuarie 2009
Cold sun and remember


Nu poate nimeni să dea nici un răspuns...suntem dincolo de limite, cum spunea o prietenă.
Totuşi, ne bucurăm de soarele rece de iarnă de afară şi din viaţa noastră...deocamdată nu suntem o poveste a succesului, sau cel puţin nu una în sens clasic. Istoria noastră devine o poveste a unui altfel de succes, interior. În anul acesta greu am renunţat la tot ce nu renunţasem până acum: la relaţii, la călătorii cu trenul, la ieşiri în societate, la banale proiecte cotidiene, la planuri de viitor...în linii mari, totul este cu semnul întrebării. Totuşi, simt că asta mă va face pe viitor să fiu şi mai eficientă. De-abia după renunţarea la tot se poate cântări orice la adevărata valoare


http://weandautism.blogspot.com/
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Tue Mar 22, 2011 4:00 pm

joi, 31 decembrie 2009
Beyond love


Concluzia ultimilor patru ani alături de M. nu este una de natură logică. Este o concluzie pe care a formulat-o însuşi M. şi mi-o aduce aminte de zeci de ori pe zi. De când a început să îşi revină după ultima regresie, din timpul verii, a început să spună extrem de des: "Te iubesc". Iniţial, formula era folosită de sine stătător şi eventual cu mai multe variante (cea mai lungă era "Mama te iubeşte" însemnând de fapt reciproca, "Mama mă iubeşte"). Încetul cu încetul, formula a devenit universală: atunci când este obosit şi nu ştie să explice, sau atunci când i se reproşează ceva şi nu ştie să se scuze, sau atunci când vrea să ceară ceva şi nu poate să se exprime în cuvinte, sau în fine, atunci când se întâmplă ceva nedorit şi vrea să iasă din situaţie.

La început, aglomerarea de declaratii mi s-a părut un subterfugiu. Îmi aducea aminte de motanul unei prietene, care ori de câte ori era certat se prefăcea că nu înţelege şi se întorcea pe spate cu lăbuţele în sus (şi îmi era imposibil să îl cert în continuare, chiar dacă nu îl simpatizam prea mult...). Însă, revăzând istoria halucinantă a anului 2009, mi-am dat seama că de fapt iubirea este esenţa tuturor lucrurilor. Iubirea ca hrană, ca rezervor, ca remediu, ca sursă de vindecare şi întemeiere. Iubirea este izvorul care hrăneşte orice fiinţă vie să crească, şi aceasta se vede cel mai bine pe un suflet fragil şi nesigur cum este un copil cu probleme.
Aici se opreşte povestea lui M. Sper ca de aici să înceapă povestea lui Mihai...indiferent ce urmează pentru fiecare din noi în continuare, ne vom ajuta unul pe altul ca şi până acum în drumul pe care îl avem de făcut. Ne vom ajuta unul pe altul să creştem


http://weandautism.blogspot.com/
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Wed Oct 26, 2011 2:41 pm

Era intr-o noapte, ca multe alte zeci de nopti “albe”, cand cautam un “leac” pentru fete pe diverse site-uri… si am nimerit dintr-o coincidenta pe un blog, care prezenta drama razboiului… acolo am vazut o poza care m-a socat, dar care m-a socat in asa fel incat m-a “trezit” dintr-o agonie morbida… era o mama care-si tinea in brate corpul insangerat si fara viata al propriului copil… o imagine teribila, pe care nu o voi uita vreodata, o imagine pe care nu doresti sa o mai revezi… atunci am inteles ca noi suntem norocosi, noi aveam inca copii si aveam toate premisele unei recuperari, noi aveam sansa de a le “invia”!!


D-zeu cred ca mi-a zis atunci ca putea fi mult mai rau… nu prea pot explica ce a insemnat pentru mine acea noapte… nu pot insa decat multumi pentru acel moment, pentru ca este un moment in care m-am schimbat… o data cu lacrimile care au curs, a curs toata furia mea, toata dezdanejdea si toata inacapatanarea de a face fata schimbarii… atunci am realizat ca lucrurile nu sunt intamplatoare niciodata in viata, ca intradevar atunci cand o usa ti se inchide o alta se deschide, ca exista un echilibru in tot, si mai ales…. Ca nu sunt singura, cineva este cu mine tot timpul si acest “cineva” ma ajuta, chiar daca eu ma incapatanam a cred contrariul (in toata aceasta perioda neagra, ma tot intrebam de ce mi se intamplase mie, care din cate stiam nu facusem rau la nimeni, de ce copiilor mei, de ce?) si mai ales… ca sunt mama, mama Biancai si a Sabinei.

Daca eu nu lupt pentru ele, daca eu nu le iubesc si nu le accept asa cum sunt si cum vor fi, daca eu nu dau tot din mine pentru ele, atunci cine va face asta? Acea noapte m-a mobilizat din toate punctele de vedere. Am reusit sa depasesc unele momente, desi exista si in prezent pasaje in care “ma pierd”.


Exista un singur lucru de care imi mai este teama… daca nu voi reusi sa le fac “bine”, ce se va intampla cu fetitele mele atunci cand noi ca parinti nu vom mai fi? Unde vor fi ele atunci, cine va avea grija de ele? Cine le va mai sustine atunci? Cine le va sterge lacrimile? Cine le va mai iubi atunci asa cum o facem noi? Insa… acesta este doar partea slaba a mea, vulnerabilitatea… insa aceste ganduri “zboara” destul de repede si nici nu se intorc curand ( poate atunci cand se acumuleaza multe nopti nedormite, probleme pe care le intampinam cu programele la terapie, epuizare fizica), pentru ca stiu ca puterea lui D-zeu este mare.! (inainte de acest diagnostic, chiar daca credeam in D-zeu , nu eram o persoana asa credincioasa).

http://www.biancasisabina.ro/din-suflet.htm
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Lectii invatate

Postby dora » Thu Nov 12, 2015 7:30 pm

Divorțul nu e o tragedie. E un nou început.


http://supereroiprintrenoi.ro/category/povestea-ta/


Nu de puține ori, familia în care se naște un copil cu nevoi speciale se destramă, din diferite motive. Lunile acelea, uneori chiar ani, pot fi cele mai grele din viața unui părinte. Cum timpul le cerne însă pe toate, se poate dovedi în cele din urmă că ați făcut cea mai bună alegere. Pentru toată lumea.

Familie cu baiat mic, zămbind fericită și ținându-se în brațe

În ultimii 7 ani, de când am înființat Asociația Părinților Copiilor Autiști din Bacău, am avut șansa să cunosc sute de familii cu copii cu autism sau alte deficiențe. În același timp, am putut observa cât de mare e numărul familiilor care se despart după diagnosticarea copilului, din motive diverse: tatăl nu dorește să se implice în creșterea și îngrijirea unui copil atât de special, ori își acuză soția că este vinovată pentru afecțiunea copilului, ori tatăl pleacă la muncă în străinătate și nu mai are contact cu dificultățile pe care le implică creșterea unui copil cu nevoi speciale și apar tensiuni și apoi despărțirea. Cauzele nu sunt doar acestea, fiecare familie fiind diferită și percepând diferit problema copilului și în final, a întregii familii.

O astfel de perioadă, de cumpănă, extrem de dificilă și încărcată de sentimente contradictorii, am traversat și eu împreună cu George. Aș vrea să precizez din start că am ales să discut despre acest subiect în mod public, nu pentru a primi compasiune ori pentru a acuza în vreun fel fostul soț, ci pentru a veni în sprijinul mamelor de copii speciali care tocmai au trecut ori trăiesc acum această experiență greu de traversat, arătându-le că totdeauna există soluții, că vor fi și perioade bune și liniștite.

Ce am perceput eu ca fiind cel mai dificil pentru mine a fost că în același an am aflat și diagnosticul lui George și am și divorțat. La acel moment chiar a fost prea mult pentru mine și am depășit cu mare greutate acea perioadă. Uitându-mă acum în trecut, mă văd cum eram: depresivă, plângeam din senin, slăbisem foarte mult, mergeam pe stradă, dar parcă nu vedeam pe nimeni. Mă întreba mama de ce plâng și nu știam ce să-i răspund.

În același timp, îmi repetam în gând că e cel mai bine pentru noi doi (George și cu mine) să rămânem singuri în lupta asta, pentru că doar așa puteam da înainte. Cu susținerea imensă a părinților mei, am reușit să-mi revin ușor, ușor și să încep să funcționez din nou. Am început să-l ducem pe George la terapie, mama s-a ocupat de îngrijirea lui câteva luni, până am reușit eu să mă pun pe picioare.

Dar cum niciodată nu se închide o ușă fără să se deschidă măcar o fereastră, lucrurile au început să se liniștească și mai târziu chiar a apărut soarele pe strada noastră. Noi doi, George și cu mine, am început atunci o nouă viață. Iar mai târziu, în viața noastră a apărut actualul meu soț. Un OM, un bărbat care nu s-a speriat de faptul că eu veneam ”la pachet” cu un copil, și nu orice copil, un copil cu autism. Tatăl natural a lui George a dispărut din peisaj complet (asta a fost alegerea lui), iar prezența lui Lucian tot mai activă în viața lui George l-a făcut pe acesta să-l perceapă ca tată.

Chiar în prima parte a relației noastre am traversat niște perioade dificile, George manifestând migrene puternice săptămânale și apoi fiind diagnosticat cu anumite probleme renale. Acestea însă ne-au unit și mai mult și am ales să ne căsătorim. George a fost cavalerul nostru de onoare și s-a comportat ireproșabil la Starea Civilă și la ceremonia religioasă. Și pentru că tatăl natural a fost de acord să renunțe la drepturile părintești, George a fost adoptat de soțul meu. Consider că s-a născut a doua oară, că i s-a oferit o nouă șansă la o viață normală. I s-a schimbat certificatul de naștere, deci este un alt om.

Am traversat și continuăm să traversăm împreună perioadele dificile sau frumoase ale recuperării lui George. Nu am făcut totdeauna lucrurile ca la carte, probabil puteam face mai mult pentru George, dar considerăm că împreună reușim să-i oferim fiului nostru un cadru potrivit ca să crească frumos.

Nu militez și nici nu încurajez divorțul, dar nici nu sunt pentru sacrificii inutile doar de dragul de a avea o figură masculină în casă. În concluzie, dragi mămici, un divorț nu trebuie văzut neapărat ca un capăt de drum, el poate fi un nou început. Oricât de grele sunt unele perioade, trăiți cu speranța că vor fi și vremuri mai bune și mai fericite, iar voi veți fi mai puternice
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Lectii invatate

Postby dora » Sat Nov 26, 2016 11:33 am

Scrisoare catre fiul meu care are autism si pentru care o sa fac intotdeauna tot ce-mi sta in putinta
Publicat pe 16 Iunie 2015 in Familie

http://www.garbo.ro/articol/Familie/187 ... ina-2.html
Scrisoarea acestui tata te va lasa fara cuvinte...

Aceasta scrisoare aparuta initial pe www.theguardian.com s-a viralizat in lumea internetului. Fiindca ne-a impresionat foarte tare si fiindca orice caracterizare pe care i-am face-o ar fi inutila, am tradus-o integral si va invitam sa o cititi si voi:


"In urma cu 6 ani, 4 saptamani si 3 zile m-am indragostit pentru prima oara. Ai venit pe lume in ultima zi cu ninsoare a anului. In ziua urmatoare, zapada s-a topit si venirea ta parea ca vesteste primavara – un nou inceput de an si un nou inceput in viata mea. Dinainte de a te naste, le-am spus celorlalti ca te iubesc. Nu stiam insa ca sentimentele pot fi atat de intense pana cand nu te-am vazut pentru prima oara. Eram tata. In bratele mele era cineva pentru care mi-as fi sacrificat viata. Cineva pentru care m-as fi luptat pana la moarte. Dragoste totala, neconditionata. Cineva pe care urma sa il vad crescand, ducandu-se la universitate, gasindu-si dragostea, apoi, poate, asezandu-se la casa lui si avand propria familie.



In scurt timp insa, m-am certat cu parintii mele, si, ca in toate certurile familiale bune, banii au fost problema. Voiau ca in testamentele lor sa-ti dea jumatate din tot, insa in conceptia lor chibzuita de Yorkshire o faceau in mod gratuit. Am atras atentia ca nu este inteligent si rational sa lasi zeci de mii de lire pe mana unui adult tanar si le-am spus sa cheltuie o parte din bani pe consultanti. Voiam sa sper pentru ce-i mai bun, insa sa planific pentru ce-i mai rau. Ma urasc ca am avut dreptate.

Nu te jucai foarte bine. Intr-un camera plina de 30 de copii, tu erai acolo, trecand repede de la o jucarie la alta, fara sa te preocupe oamenii din jurul tau si ignorand orice copil care incerca sa se joace cu tine. Vorbeai doar cu adultii, atunci cand voiai ca ei sa faca ceva pentru tine – ceva ce nu puteai sa faci singur, sau, pe masura ce timpul a trecut, doar lucrurile cu care nu te puteam deranja ca sa le faci. Pareai ca esti in propria ta lume o mare parte din timp. Vorbeai putin. Dezvoltarea ta venea si se oprea in repetate randuri, insa la 4 ani erai categoric pe radarul nevoilor speciale. Nu cu mult inainte sa incepi scoala, ti-a fost dat diagnosticul oficial de autism.

Ma urasc ca am avut in continuare dreptate. Iti iubesti mama, ceea ce e bine – deoarece ii faci viata un iad. Fara semnele exterioare, vizibile, de afectiune pentru ea, nu stiu daca ar putea sa faca fata abuzului prin care o faci sa treaca. Am vazut o femeie iubitoare, buna devenind o femeie obosita, dura, nepasatoare, lipsita de pasiune. Insa toate acestea ma tintesc pe mine, tie revenindu-ti doar ocazionul tonul de frustrare sau, in cel mai rau caz, un oftat de iritare.

Te iubeste din toate inima, insa asta inseamna ca nu mai exista loc pentru nimic altceva. Se va lupta pentru tine pana la ultima ei suflare. Insa orice fel de intimitate intre noi a disparut. In 6 ani a imbatranit 20 de ani, in timp ce eu m-am ingrasat mult si am devenit mai izolat ca niciodata. Ma ascund cat pot, insa uneori o comit rau. Imi pare rau. Stiu ca te fac sa suferi cand ne certam si ma urasc ca fac asta.

Ma simt mahnit – pentru familia pe care ar fi trebuit sa o am. Sunt o persoana buna si acest lucru nu ar fi trebuit sa mi se intample mie. Evit alcoolul fiindca imi e frica ca intr-o buna zi o sa fac ceva prostesc. Imi fac planuri sa plec, insa niciodata nu o fac. Stiu ca mama ta face la fel deoarece in mod “accidental” a lasat deschis pe calculator un schimb de mesaje cu sora ei. Nu stiu sincer ce va aduce viitorul.

Insa te iubim mai mult ca niciodata. Nu esti responsabil pentru nimic din astea – este dizabilitatea ta. Stiu ca te straduiesti din toate puterile, insa devii confuz si simti anxietate fata de tot ce se petrece in jurul tau. Nici mama ta, nici eu nu stim ce va aduce viitorul, insa astazi avem pentru tine aceleasi sentimente ca in prima zi cand te-am vazut.


Esti un baiat tanar si ai nevoie de mine si de mama ta in preajma. O sa fac tot ce-mi sta in putinta ca sa fiu acolo pentru tine, insa ma astept sa fac greseli. Dar mi-am luat un angajament si o sa raman intotdeauna in viata ta. Si astept sa-ti iei revansa in 11 ani, 47 de saptamani si 4 zile cand vei fi suficient de mare incat sa imi cumperi halba aia de bere :). "

Tata
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Lectii invatate

Postby dora » Fri Jan 13, 2017 9:14 am

“Am un copil autist și fericit”
by Adriana Moscu 25 August 2015

https://www.marieclaire.ro/am-un-copil- ... i-fericit/

Georgiana a renunțat la cariera din presă pentru a deveni, pe rând, educatoarea și învățătoarea lui David, băiețelul ei care suferă de o formă de autism. Chiar dacă David i-a spus prima oară „mama“ la trei ani și opt luni, iar primele propoziții de două cuvinte le-a rostit abia după vârsta de cinci ani, Georgiana consideră că mai important decât a avea un copil „normal“ este să aibă unul fericit. Acesta este scopul suprem al unei mame luptătoare



‘‘După ce David a împlinit un an și opt luni, am început să simt că este ceva în neregulă cu el. Nu se juca precum ceilalți copii, nu avea contact vizual și, cel mai grav, nu comunica verbal. În timp ce, în parc, ceilalți copii se jucau între ei cu nisip sau jucării, David prefera să adune pietricele și să le așeze pe o măsuță. În casă, deși avea sute de jucării, lui îi plăcea să închidă și să deschidă sertarele, să aprindă și să stingă becurile. Când îl strigam, nici măcar nu mă privea. După ce am vizitat câțiva neuropsihiatri din București, mi-a căzut în mână cartea Creierul social, scrisă de Otilia Secară, neuropsihiatru în Timișoara, actualmente în Franța. Ea a fost primul medic care a avut curajul să-i pună copilului meu un diagnostic la o vârstă atât de fragedă: doi ani și șase luni.

Dacă încerci să cauți pe google „autism“, el devine aproape complementar cu terapia ABA.

Primul lucru de făcut este să cauți un terapeut disponibil să înceapă lucrul cu micuțul tău. Așa am făcut și noi. Dar acest tip de terapie este extrem de costisitor. La început am primit o sponsorizare de la ROMATSA, după care ne-am descurcat singuri. Progresele nu apăreau așa cum mi le doream eu. În timp ce terapeuții se bucurau că arată un cartonaș roșu când i se dădea comanda „roșu“, inima mea plângea că nu zâmbea, că nu mă căuta cu privirea.
De când eram însărcinată mi-am dorit să am un copil fericit, nu neapărat eminent! La început, toată lumea îmi spunea că exagerez. Soțul meu cred că nu putea să accepte mental că puiul lui are o problemă despre care nici nu știam mare lucru. Îl simțeam că ar da orice să se trezească într-o zi și să-i spun că David deja vorbește în propoziții. I-am cumpărat o carte (cărțile au constituit de multe ori impulsuri în viața noastră), Lasă-mă să-ți aud glasul, scrisă de o mamă cu doi copii cu autism. A citit-o pe toată într-o noapte, a înțeles, apoi a acceptat. Din acea zi, orice decizie legată de recuperarea lui David pe care am luat-o a fost susținută de soțul meu. El îmi este cel mai aproape, este într-adevăr un suflet pereche.

Aș fi ipocrită să spun că nu m-am revoltat, că n-am plâns pe ascuns sau pe stradă, că n-am căutat vinovați. Dar într-o bună zi mi-am spus că asta e! Iar de-atunci unicul meu vis a fost să-mi văd copilul fericit.

Chiar dacă nu vorbește la fel, nu învață la fel, nu merge la trei sporturi, e copilul meu și nimeni nu va fi mai fericit decât el. Și am început lupta – încet, calm, fără lamentări. Inițial, David nu spunea nimic, nici măcar când își dorea ceva. M-a strigat prima oară „mama“ la trei ani și opt luni, iar primele propoziții de două cuvinte le-a rostit abia după cinci ani. Nu am permis niciodată ca el să se simtă altfel, diferit, cu atât mai mult inferior. Pentru că nu este. Cel mai mare secret al recuperării unui copil cu autism este cum să înveți să intri în lumea lui, să-l iei de mânuță și să-l aduci în lumea ta. Să-ți ștergi totul din cap, să faci loc gândurilor lui. Copiii cu autism simt mai mult decât credem noi, iar dacă le transmitem mesaje că ar fi diferiți, rămân mereu acolo pentru că nu le dăm încredere.

Știu că sunt multe controverse cu privire la sistemul de sănătate din România, însă eu am fost mulțumită cu ajutorul primit. Un copil diagnosticat corect, cu dosar de persoană cu handicap beneficiază de o sumă lunară decentă și de alte facilități care, la nivelul de trai din România, sunt mai mult decât bine-venite.
Iar dacă simți nevoia să se schimbe ceva, schimbă tu! De exemplu, eu urmez în prezent cursurile masterului „Psihopedagogia școlii incluzive“ pentru a încerca să schimb percepția în școlile de masă asupra copiilor cu cerințe educaționale speciale.
Nu trebuie să dăm vina pe sistem, nu trebuie să ne luptăm cu morile de vânt. Schimbarea e în fiecare dintre noi, trebuie doar s-o ajutăm să iasă la lumină. Însă de departe cel mai mare ajutor a venit de la Florin, soțul meu. El mi-a fost conștiința, prietenul, sprijinul cel mai mare. Am construit împreună norișorul roz, îl iubește și îl răsfață pe David la fel ca mine. Dintre toți oamenii cu care l-am lăsat vreodată pe David, el i-a fost cea mai bună „mamă de rezervă“. Când ai inima deschisă, îți apar și alți oameni buni în cale care te ajută să pășești peste momentele dificile. Sunt părinții copiilor din grupa lui David de la grădiniță, care l-au iubit din prima zi, sunt ceilalți membri ai familiei, sunt terapeuții de la Kinetobebe, în care David a găsit prieteni adevărați, sunt prietenele mele care mă fac să zâmbesc, ești tu, cea care citești acum, pentru că-ți simt gândul pozitiv trimis către noi!

Din ziua în care am ajuns la concluzia că nu mă deranjează diagnosticul, că nu ne va afecta în niciun fel diferența dintre David și alți copii, lucrurile s-au schimbat.
Mesajul pe care-l transmiți celorlalți se întoarce ca un bumerang la tine. Dacă eu nu par deranjată că David vorbește tare în tramvai, că vrea să oprească muzica la petrecere sau că doamna de la tejghea trebuie să-i dea jos zahărul de pe gogoașă, ei bine, așa trebuie să fie.
Nu i-am spus „nu“ până acum un an, nu i-am refuzat nimic, chiar dacă asta însemna să-l văd stând lângă mașina de spălat două ore, fascinat de ea fără un motiv aparent. În schimb, am speculat tot ce-l face fericit și m-am folosit de fiecare moment să-l învăț ceva nou. Și, credeți-mă, de învățat firescul este mai greu decât ați crede!

Cu banii nu a fost (și nu este) o problemă pentru că nu le-am permis să devină astfel. Când nu ai suficienți, trebuie să fii creativ: să faci un credit, să amâni cu șase luni plata ratelor, să vinzi mașina și să mergi cu tramvaiul, să te împrumuți până-n ziua de leafă, dar acasă, la copil, să ai mereu ce-i trebuie și, mai ales, zâmbetul pe buze.
Nu mai contează cum ne-am descurcat financiar atât timp cât, privind în urmă, credem că fiecare sacrificiu a meritat. Am făcut schimbări și în carieră. Lucram într-o multinațională, cu un program lung și încă îmi păsa de cariera în presă, când s-a întâmplat să mi se schimbe șeful, despre care aveam impresia că nu mă place prea tare. Mi-am dat demisia și, după o pauză de opt ani, m-am întors în învățământ. Totul s-a schimbat de-atunci!

De aproape patru ani, sunt lângă David non-stop. Am fost educatoarea lui trei ani, iar acum îi sunt învățătoare la o școală normală. Mergem împreună la școală, în parc, la cumpărături, în vizită și iarăși în parc.

Soțul glumește cu noi spunându-ne că ne va duce la maternitate ca să ni se taie cordonul ombilical. Acesta este al doilea mare secret al recuperării: mama trebuie să fie mereu cu puiul ei, atât cât va fi nevoie; să-i arate lumea prin ochii ei, să-i explice tot ce nu înțelege, să-i vorbească cu blândețe, chiar dacă el dă impresia că nu înțelege. Să nu lase pe nimeni să-l supere ori să-l jignească.
Eu am folosit la maximum rezerva de… roz. Toată lumea din jurul lui David e zugrăvită în roz. Dacă acum îl întrebi cum se simte, îți va răspunde: „Fericit“. Mă credeți sau nu, David mi-a spus în urmă cu câteva săptămâni: „Mami, noi avem doar o viață și trebuie să fim fericiți mereu!“ Doctorița Urziceanu, la care mergem de șase ani, e tare încântată de el, iar la ultima vizită mi-a recomandat să-l înscriu la teatru.

În ceea ce mă privește, plutesc mereu pe un norișor roz. Eu mi l-am creat, am pus câțiva oameni dragi acolo și trăim fericiți într-o lume aparte, fără să mă afecteze ceva.
Sportul meu preferat e viața și vreau s-o gust din plin până la ultima picătură. Am un copil minunat, un soț pentru care oricine poate să mă invidieze, o familie și o gașcă de prieteni buni ca pâinea caldă.

Pozitiv convins devii după ce sufletul ți-a fost pus de multe ori la încercare și tu ai ales mereu să speri, să lupți și s-o scoți de fiecare dată la capăt. Nu mă sperie autismul, nici ratele la bancă, nici micile răutăți ale unor oameni. Singurul lucru ce ar putea să mă dea într-o zi jos de pe norișorul roz ar fi să vad că David nu mai zâmbește! Mămicilor care sunt în aceeași situație le dau un singur sfat: să-și iubească copilul și să-i arate acest lucru în fiecare clipă. Să renunțe la tot și să stea cu el cât mai mult, să-i insufle bucuria de a trăi. Mereu ai de ales: să-ți vezi de carieră și să câștigi mulți bani ori să lupți pentru recuperarea copilului tău.

A consemnat: Adriana Mosc
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Lectii invatate

Postby dora » Mon Jan 16, 2017 9:54 am

Zita, rățușca cea urâtă care înfrumusețează lumea
Postat la: 3:18 am, 18 Iunie 2015 de Mirela Cara


http://stiri.covasnamedia.ro/2015/06/18 ... aza-lumea/

Soţii Venczel din Sfântu Gheorghe au ales să fie printre puţinii oameni din țară care au adoptat un copil cu handicap

La aproape 18 ani de viață, Zita Venczel este o ființă aparte, care demolează toate teoriile despre inteligență și comunicare interumană scrise vreodată, demonstrând că dincolo de trupuri, de cuvinte, de norme și tipare ale normalității, există profunzime și spiritualitate, dar mai presus de toate există afecțiune, emoție, bucurie de a trăi, de a primi și a dărui necondiționat iubire.

Lipsită de auz și diagnosticată cu autism, Zita trăiește într-un univers propriu, pe care îl cunoaște numai ea și pe care nimeni altcineva nu-l poate percepe sau înțelege. În schimb, ea are avantajul de a înțelege foarte bine lumea din afara ei, o lume pe care nu o aude, dar pe care o simte surprinzător de bine. Deși pentru cei mulți și grăbiți, ea nu este decât o autistă surdă, Zita știe să vorbească prin ochi. Privirea ei lucidă pare să spună ori de câte ori o întâlnești „Vorbește-mi! Înțeleg lumea la fel de bine ca și tine”. Minusurile cu care s-a născut au fost cu generozitate compensate de natură sau divinitate, căci încă din primii ani de viață ea a demonstrat că simte de cine trebuie să se apropie, cine o poate înțelege și accepta, în ciuda abaterii ei neintenționate de la normalitatea biologică și psihologică a indivizilor umani.

În timp ce pentru mulți Zita rămâne o autistă surdă, ea este o tânără frumoasă, sensibilă și foarte inteligentă, care rezolvă puzzle-uri, înoată, face terapie cu cai și are tot felul de activități artistice
În timp ce pentru mulți Zita rămâne o autistă surdă, ea este o tânără frumoasă, sensibilă și foarte inteligentă, care rezolvă puzzle-uri, înoată, face terapie cu cai și are tot felul de activități artistice
Abandonată într-o casă de copii

Abandonată într-o casă de copii, tunsă la chelie, cu bube pe tot corpul, mirosind urât și trăind în condiții inumane printre copii cu care împărtășea aceeași soartă, Zita era privită de personalul instituției în care se afla ca o ființă fără rost, născută ca să fie și lipsită de orice șanse în această lume. Și totuși, parcă spre a-i demonstra lumii că există, o forță demiurgică sau întâmplarea – nu vom ști niciodată – a făcut ca, într-o zi, în viața Zitei să apară o nesperată schimbare.

Ca într-un scenariu de telenovelă, Carmen Venczel, care își însoțea la orfelinat o prietenă dornică să adopte un copil, a intrat în camera în care Zita și ceilalți copii trăiau laolaltă, uitați de lume și parcă semănând unii cu alții. Atunci a văzut-o prima oară pe cea care astăzi îi e fiică. „M-am uitat cutremurată la copiii ăia și m-am gândit pe loc la cele trei fetițe ale mele. M-a durut sufletul să-i văd în ce hal erau. Dar, între toți, un copil era cel mai slab și mai urât. Era Zita, care atunci nu făcea nici măcar diferența între un cub colorat și o bomboană. Am strigat-o și nu mi-a răspuns. O doamnă din orfelinat mi-a spus s-o las în pace că e handicapată și nici nu aude. Eu atunci am simțit că vreau să o văd. Am atins-o pe umăr s-o întorc către mine ca să îi dau bomboană. Când s-a întors, m-a privit direct în ochi și am simțit că îmi cere să o scot de acolo. Nu a luat bomboane, dar m-a îmbrățișat și s-a lipit de pieptul meu cu o afecțiune incredibilă. Am simțit atunci că e copilul meu și că, dacă nu fac ceva pentru ea, o să mor”, își amintește mama adoptivă a Zitei, care după acest moment a luptat din răsputeri să-i dea Zitei șansa de a fi un membru al familiei ei. „M-am dus acasă la fetele mele și le-am spus că aș vrea să mai aduc o fetiță la noi în familie. Nu le-am spus ce probleme avea ca să nu le descurajez. Fetele mele s-au bucurat mult și au devenit nerăbdătoare să aducem acasă fetița. Cu soțul a fost puțin mai greu. Bărbații nu acceptă ușor un copil care nu e al lor. Dar l-am convins să accepte să devin asistenta maternală a copilei care îmi rămăsese în minte și în suflet. Azi, el o iubește cu tot sufletul”, povestește Carmen.


Au ajutat-o să cunoască și să înțeleagă lumea

Handicapul fetei nu a fost un impediment pentru viitoarele ei surori să o accepte, să o înțeleagă și să o iubească. În timp, toate și-au îndreptat întreaga atenție către copila pricăjită care cu privirea ei le-a cucerit rapid și au făcut-o să o iubească și să o trateze ca pe o soră adevărată. Alături de mama lor, s-au preocupat ca Zitei să nu-i lipsească nimic, au mângâiat-o, au îngrijit-o și au ajutat-o să capete treptat încredere în ele și în ea însăși. De când a devenit sora lor, cele trei fete ale familiei au luat-o cu ele peste tot și au ajutat-o să cunoască și să înțeleagă lumea. „Niciodată nu ne-a fost rușine cu ea. Am ieșit împreună peste tot și am iubit-o mereu. Am trăit și episoade urâte în care copiii fugeau de ea când ne duceam la locul de joacă, iar ea simțea acest lucru. Chiar dacă nu poate să vorbească și nu aude, ea înțelege foarte bine tot și își dădea seama că alți copii fug de ea. Dar noi o făceam să uite iubind-o și mai mult”, ne povesteşte cu lacrimi în ochi Andrea, una dintre surorile ei.

Dacă alți oameni ar fugi cât i-ar ține picioarele de un om cu handicap, familia Venczel a făcut tot posibilul ca, după ce au luat-o pe Zita pentru asistență maternală, să poată să o păstreze în familia lor. Procesul de adopție a fost lung și anevoios, dar el cuprinde printre altele un alt episod memorabil, în care Zita a surprins pe toată lumea cu capacitatea ei de a înțelege realitatea prin simțuri ce nu pot fi deslușite pe cale rațională. Aflată în fața judecătorului, în sala în care i se decidea viitorul, Zita s-a întâlnit pentru prima oară în viață, după mulți ani de la abandon, cu mama ei naturală. Aceasta este o femeie cu condiții existențiale precare, mamă a cinci copii pe care i-a păstrat și a altor doi, între care și Zita, pe care a ales să îi abandoneze. Deși nu o văzuse niciodată în viață, de cum a intrat în sală, Zita s-a uitat la mama adoptivă și i-a făcut cu mâna. Ce s-a întâmplat apoi sub ochii judecătorului zdruncină sufletul oricărei ființe umane. „Mama și tatăl ei naturali fuseseră chemați acolo să semneze că sunt de acord cu adopția. Zita stătea între mine și mama ei. Eu plângeam, căci mă temeam că aș putea să o pierd pe Zita pe care o iubeam foarte mult. Plângea și mama ei. Nu știu de ce și nu vreau să o judec eu. Dar Zita a luat un șervețel și s-a dus să-i șteargă lacrimile de pe obraz mamei ei naturale. Nu mie mi-a șters lacrimile, chiar dacă o crescusem până atunci, ci mamei ei pe care nu o văzuse niciodată. Probabil a simțit că îi e mamă”, povestește Carmen, femeia care, pentru a o crește pe Zita, a renunțat la serviciu și s-a pus în slujba ei, luptând să o ajute să se descurce atât cât poate o persoană cu probleme ca ale ei.

„Ştie să iubească așa cum nu o face nimeni altcineva”

De când a devenit oficial cea de-a patra fiică a familiei Venczel, Zita a trăit multe momente frumoase și a învățat să se bucure de viață. S-a întâmplat chiar să o întâlnească pe cealaltă soră abandonată, care nu suferă de nicio boală și care a fost adoptată de o familie din SUA. „Când s-a întâlnit cu sora ei a fost foarte afectuoasă cu ea. Era clar că simte ceva, așa cum a fost și când și-a văzut mama naturală. Noi știm că Zita este un copil special, dar nu pentru că e bolnavă și are nevoi speciale, ci pentru că știe să iubească așa cum nu o face nimeni altcineva”, mai spune mama fetei.

Dincolo de toate poveștile demne de filele unui roman, care se ascund între pereții apartamentului în care locuiește familia Venczel, ceea ce impresionează în mod deosebit este faptul că, într-o lume în care banii fac legea, iar oamenii își lasă viețile trăite de joburi și vise carieristice, există și persoane pentru care viața înseamnă iubire, dedicație și devotament. „Pentru mine, Zita a fost și va fi mereu copilul meu. Nu m-am gândit niciodată la ea ca la un om bolnav. Îmi pare doar rău că sunt în jur oameni care o judecă altfel decât merită. Dar m-am obișnuit. Când mă duceam cu ea la doctor, mamele își strângeau copiii la piept cu un gest protector. Nu am înțeles niciodată de ce, căci Zita este inofensivă. De când am luat-o, ni s-au împuținat și prietenii, pentru că nu toți au reușit să o accepte. Dar nu vreau să înțelegeți că mă plâng. Eu mă bucur că am făcut asta și cred că am avut noroc cu un copil ca ea”, mai spune Carmen, care își dedică aproape tot timpul pentru ca Zitei să îi fie bine.

A inventat o limbă proprie în care își exprimă ideile, dorințele și sentimentele

În timp ce pentru mulți Zita rămâne o autistă surdă, ea este o tânără frumoasă, sensibilă și foarte inteligentă, care rezolvă puzzle-uri, înoată, face terapie cu cai și are tot felul de activități artistice, dar, mai presus de toate, a inventat o limbă proprie în care își exprimă ideile, dorințele și sentimentele. Este o limbă pe care doar cei ce o iubesc cu adevărat o înțeleg.

Povestea Zitei și a familiei ei este povestea unor nebuni frumoși care aveau trei fete acasă, au locuit și locuiesc într-un apartament și nu dispun de averi, dar au ales să fie printre puţinii oameni din țara aceasta care au înfiat un copil cu handicap. Și au făcut-o din suflet și dezinteresat.

Sau, dacă există un interes, acela este doar de a oferi și primi iubire, singurul schimb care îi oferă cu adevărat fericire unui om și care face ca viața să capete sens. Iar toate aceste dovezi sunt frumos adunate în jurnalul Zitei, pe care mama și familia ei îl scriu cu conștiinciozitate, dornici parcă de a nu pierde niciodată din memorie cele mai frumoase momente din viața Zitei, rățușca cea urâtă care înfrumusețează lumea.
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Lectii invatate

Postby dora » Mon Mar 20, 2017 11:03 am

A transformat autismul fiului în artă. Descoperă barierele dintre un copil cu autism și părintele său
de Anna Smolnitchi 9 martie 2017
http://ea.md/a-transformat-autismul-fiu ... ntele-sau/

„Sunt zile când nu ne prea place unul de altul, este greu să ne placă”, recunoaște mama unui băiat ce suferă de autism. Kate Miller-Wilson este mămica unui băiețel de clasa a patra care trece zilnic prin nenumărate ședințe de terapie. Kate înțelege stresul din familiile în care s-a anunțat un asemenea diagnostic și îi place să își observe fiul trecând prin progrese de dezvoltare și cunoaștere.
„Tristețe, furie, acceptare, artă…călătoria mea în calitate de părinte al unui copil cu autism a fost și continuă a fi plină de cotituri, dealuri și văi. Îmi iubesc fiul necondiționat, așa haios, provocator și fermecător precum este. Îmi fac griji pentru viitorul lui și sunt zile când nu ne place unul de altul. Dragostea însă nu pleacă nicăieri.”


Deseori eu simt că exista ceva ce mă separă de fiul meu. Noi ne putem vedea și ne putem auzi prin acest obstacol, dar nu prea ne putem atinge. Aici l-am fotografiat printr-o folie de gheață care simbolizează această experiență.
„Cel mai mare cadou pe care l-am primit grație autismului este priceperea la matematică în care vrăjește ca un magician și pasul perfect, este felul lui unic și poetic de a privi lumea.”

Un adevărat har al fiului meu constă în abilitatea de a se concentra complet asupra unui lucru: un puzzle, un instrument muzical. Felul în care lumina creează culori în nori… El se dedică în întregime lucrului care îi place și eu încerc să fac la fel în interacțiunile mele cu el.
„În fotografiile mele am creat un tribut pentru această perspectivă și realitatea noastră cotidiană.” Astfel și-a comentat lucrările Kate Miller-Wilson.


Una din caracteristicile de bază ale autismului constă în diferențele de percepere senzorială. Lumea poate fi copleșitoare cu atâtea sunete, mirosuri și priveliști. Dar și această trăsătură poate fi privită ca un dar: fiul meu trăiește în această lume într-un fel în care eu niciodată nu voi putea.


Fotografiile, după cum ați observat deja, sunt însoțite de o descriere a experiențelor prin care mama trece alături de fiul său. Astfel pozele capătă o încărcătură emoțională unică.

Autismul este o boală care afectează creierul și care se manifestă în zeci de feluri. Simptomele variază ca intensitate, iar unele persoane pot avea simptome pe care altele nu le au. Acestea se manifestă în primul rând prin dificultatea în comunicare. Limbajul vorbit se dezvoltă de obicei greu sau deloc. E posibil ca bolnavul să folosească mai mult gesturi decât cuvinte. Se manifestă și prin nesociabilitate. O persoană care suferă de autism nu e de obicei prea interesată în a avea relații cu alții. Se poate ca ea să nu raspundă cu plăcere altora și să nu își privească în ochi interlocutorul. Un bolnav de autism petrece mult timp singur și nu depune prea mult efort în a-și face prieteni.

Sursa: boredpanda.com
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Lectii invatate

Postby dora » Mon Apr 10, 2017 11:12 am

duminică, 9 aprilie 2017
Ce as fi fost eu, daca tu nu ai fi fost autist?

http://grupdesuportautism.blogspot.ro/2 ... -fost.html

Autismul a fost etichetat de-a lungul timpului in fel si chip, dar mult prea rar intr-un ton pozitiv. I s-a spus povara, pedeapsa divina, chin si cine stie ce alte substantive inspaimantatoare au incercat sa zugraveasca viata de zi cu zi alaturi de o persoana diagnosticata cu autism. Eu cred ca autismul e ceea ce gandeste fiecare ca este. Daca il percepi ca pe o pedeapsa, atunci asta va fi, daca il simti ca o povara, fiecare zi va fi incredibil de greu de dus.
O prietena de pe facebook a postat zilele trecute o invitatie la meditatie pusa pe note: Beethoven - Silence. Am ascultat-o de mai multe ori pentru ca si lui George ii place si o asculta fara sa scoata un sunet, extrem de atent.
Dar pe mine m-a facut sa rememorez momente din viata noastra alaturi de autism. Ti-am privit poza de la aniversarea de 3 ani. Aveai cea mai pierduta privire pe care ai avut-o vreodata. Te uitai la tortul facut din biscuiti pentru ca erai alergic la orice alt tort facut cu oua, dar de fapt nu te uitai la el, ci prin el. Aveai o privire trista, in gol. Erai de fapt oglindirea mea. Era cel mai urat an al nostru. Primisem diagnosticul de autism, incepusem divortul, si eram intr-o depresie profunda. Dar ne-am ridicat amandoi si am inceput sa luptam, iar mai tarziu ni s-a alaturat un om minunat.
Ce as fi fost eu daca tu nu ai fi fost autist?
Probabil as fi ramas un simplu asistent social mediocru, care nu ar fi iesit in evidenta cu nimic. Cred ca as fi fost mama care te-ar fi batut la cap in continuu sa-ti faci temele, sa iei note bune si sa fii cuminte. As fi luat realizarile tale ca fiind lucruri firesti. Probabil tu nu ai fi avut talentul asta incredibil de a canta si de a ne incanta cu melodiile pe care le canti cu atata usurinta. Apropo, sa stii dragul meu George, ca fiecare cantare de-a ta este un cadou imens pe care mi-l faci. Oricate nopti ma tii treaza fiindca nu ai somn, oricate prostioare faci , totul e sters cu buretele in momentul in care incepi sa apesi pe clapele pianului. Iti multumesc pentru asta!
Daca tu nu ai fi fost autist, eu nu as fi intalnit atatia oameni frumosi care lupta sa-si descopere copiii speciali. Nu as fi invatat de la ei sa ma bucur de ce am. Nu as mai fi fost un autodidact, in incercarea de a gasi solutii ...pentru tine si pentru altii. Acesti oameni frumosi sunt a doua mea familie, tinem unii la altii, ne ajutam, ne sustinem moral, ne intalnim si ne sfatuim.
Tu ai venit langa mine pentru ca eu sa cresc, sa fiu un om mai bun. Si cred ca ai facut o treaba tare buna. M-ai invatat atat de multe lucruri, cat nici macar un mare intelept nu ar fi reusit sa ma invete. M-ai invatat sa ma bucur de lucruri simple, m-ai ajutat sa-mi depasesc fricile si mi-ai calit rabdarea.
Pentru toate astea si pentru cele ce vor veni, iti multumesc!
dora
 
Posts: 3686
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Next

Return to CUM SA FIM PARINTI MAI BUNI

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest