Lars

Moderators: camel, jumbo, shakalu, dora, Milena, dominique, moderators

Lars

Postby dora » Wed Dec 03, 2008 8:16 pm

Magdalena SCHUBERT
Lars

„Cum învaţă un important cetăţean pămîntesc să găsească lungile distanţe dacă n-a mai fost niciodată în vreun loc pe care şi l-a dorit“
(Birger Sellin, autist*)

Îl aud în sufragerie bocănind şi scoţînd mici ţipete de bucurie.


Filmul cu Scooby Doo e în plină desfăşurare, spre marea desfătare a lui Lars. Şi a mea, de altfel.
La fiecare amănunt al filmului care-l incită, vine fuga la mine, mă împunge cu degetul în umăr şi-mi spune „te-bec“.

Asta încă mă mai dă gata de fiecare dată. Lars e frumos, înalt, cu ochii căprui şi blînzi. Şi e autist. E aşa de cînd s-a născut. De ce? De ce el? De ce eu? Nu ştiu.

O vreme mi-am tot pus aceste întrebări. Le-am strigat în tăcere către Dumnezeu şi cu mînie către cei din jurul meu.

Şi le-am şoptit plîngînd noaptea, în timp ce Lars dormea. Răspunsul n-a venit nici pînă azi.
A venit însă acceptarea. Şi, odată cu ea, voinţa de a merge mai departe. Multă lume mi-a spus că mă admiră cum lupt. Nu-i aşa. Lupta nu este a mea, este a lui Lars.

Pentru el eu sînt ceea ce este busola pentru explorator sau termosul cu apă pentru călător.
Sînt punctul lui de orientare şi de sprijin. Lupta însă o duce, toată, el. Am intrat atunci în lunga cursă a terapiilor.

Pe vremea aceea eram în Germania şi am încercat să-i oferim cît mai mult posibil. Ergoterapie, terapie prin echitaţie, fizioterapie, terapie muzicală. O parte le-am continuat apoi în Romånia. Şi acolo, şi aici m-a urmărit în permanenţă ceea ce mi-a spus la început prima lui terapeută: „Trebuie să înveţi cum să-l iei. Din punctul lui Lars de vedere, el n-are nici un motiv să vrea să se schimbe. Lumea din jur, din afara zidului invizibil după care se ascunde, îl oboseşte, îl sperie şi îl agresează. De aceea se şi ascunde. Ca să se simtă în siguranţă şi să-i fie bine. Prin urmare, primul lucru pe care trebuie tu să-l cauţi e motivaţia. Flautul fermecat la auzul căruia el să vrea să te urmeze“.

La început, totul mi s-a părut un fel de dresaj. Îi arătam că va căpăta ceea ce-i place cel mai mult, dacă va încerca măcar să facă ce-i cer.

Dar nu era aşa. Trebuia să ştiu ce să-i cer. Din cauză că Lars vede şi percepe, în mod cu totul diferit, lumea şi lucrurile din jur, nimic nu era simplu. Nimic nu venea intuitiv. Am înţeles că trebuia să învăţ, să descopăr sau să inventez din nou totul şi mai ales pe mine însămi. În tot acest timp mă chinuia în continuare întrebarea: De ce ar vrea el să mă urmeze, să vină cu mine? O replică dintr-un film siropos mi-a dat răspunsul: Dragostea învinge totul! Sigur că da! Trebuia nu atît să-l fac să mă iubească, căci cu siguranţă, în adîncul sufleţelului lui chinuit, dragostea exista, ci să-l conving să nu se teamă de asta, să vrea să o arate şi să vrea să ştie cum s-o facă.


M-am hotărît atunci să las munca terapeuţilor numai în seama lor şi să încerc singura formă de terapie pe care doar o mamă o poate face: terapia afectivă. Să înveţe să se lase iubit şi să iubească. A fost greu şi îngrozitor de frustrant. Să condiţionezi cu promisiuni lucruri ce par atît de fireşti ca o privire, un zîmbet sau o îmbrăţişare este un lucru cumplit pentru o mamă.


De cîte ori nu mi-a venit să urlu! De fiecare dată mi-am spus însă că mult, mult mai greu îi este lui, pentru că fiecare dintre aceste gesturi înseamnă pentru el o uriaşă luptă cu sine. Am început să însoţesc toate jocurile de-o componentă afectivă, accentuînd-o cît îmi permitea Lars de mult. La fiecare reuşită aveam grijă să-mi arăt cît mai clar, chiar teatral, sentimentele.

Am inventat şi am învăţat un cod comun de exteriorizare a sentimentelor mele, luînd în calcul temerile şi particularităţile lui Lars, urmărind în primul rînd ca reacţiile mele să-i facă lui plăcere sau să-l stimuleze.

Îl obligam să mă „citească“, în speranţa că în curînd acest lucru va deveni pentru el mai important decît răsplata. Într-o seară am avut o cădere nervoasă. Stresul, oboseala şi frustrarea şi-au spus cuvîntul şi am izbucnit într-un plîns cu sughiţuri. Nu ştiu de cît timp plîngeam, cînd am simţit o mînuţă care mă mîngîia. Mi-am înghiţit lacrimile şi, conform ritualurilor de la jocurile noastre, m-am întors zîmbind spre el să-i arăt că a funcţionat şi să-l laud. Dar, minune!, de data asta nu era un joc. Băiatul meu se uita fix la mine, iar în ochii lui se citea… – o, e greu de descris! – era acolo şi tandreţe, şi teamă şi, mai ales, dăruire.


Acesta a fost începutul unei lungi prietenii. Din acel moment, lucrurile pentru mine s-au simplificat, iar pentru el s-au complicat. Reuşitele au devenit pentru el cu timpul bucurii, dar şi eşecurile s-au transformat în furii şi decepţii personale.


Deşteptul ăla din film a avut dreptate totuşi într-o privinţă: de cînd există între noi o comunicare bazată pe dragoste, ne este mult mai uşor să le învingem. Anul acesta Lars a împlinit 10 ani. După ziua lui, am purtat cu el o discuţie foarte importantă. Am încercat să-i explic ce este cu el. De ce este diferit şi ce este autismul. De ce trebuie să facem tot ce putem pentru a-l depăşi. Lars a înţeles.


Era trist şi îi simţeam panica. Cînd i-am promis că vom trece împreună prin asta, m-a mîngîiat. Încerca să mă consoleze? Sau să mă încurajeze? Nu-mi dau seama. Dar văd zilnic că face mari eforturi. Cînd dă semne de comportament neadecvat, atunci fac şi eu ca el şi se opreşte imediat. Cînd nu mai are răbdare să insiste asupra unei activităţi, îi aduc aminte de ce o facem şi atunci se întoarce înapoi şi continuă să încerce. Deşi sînt semne promiţătoare, îmi dau seama, uitîndu-mă la feţişoara lui tristă şi concentrată, că sîntem încă la început. Am obţinut totuşi pînă acum şi o mare victorie: faptul că în mintea lui a încolţit întrebarea „Cum să fac să părăsesc lumea mea?“. Într-adevăr, cum? Ce înseamnă pentru un autist să nu mai fie autist? Am să fac tot ce pot pentru ca Lars să afle într-o zi răspunsul.

______________
* Birger Sellin este un tînăr autist din Germania. A învăţat să scrie cu ajutorul comunicării susţinute, iar textele lui, la început doar o bălmăjeală, au devenit cu timpul texte de o stranie frumuseţe. Cartea în care au fost adunate Ich will kein in mich mehr sein (tradus liber: Nu mai vreau să stau în mine) a apărut la Editura Kiepenheuer& Witsch, Köln, sub îngrijirea lui Michael Klonovsky, jurnalist la Focus. Cartea a devenit un best-seller şi a fost tradusă în vreo 10 limbi.

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr= ... ol&id=3242
dora
 
Posts: 3664
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Postby dora » Wed Dec 03, 2008 8:28 pm

Miercuri, 29 octombrie.
2008

Ora 10:30.
Ochii lui Lars sunt roşii. Holurile întortocheate, plimbarea cu liftul l-au agitat şi mai mult. Plânge şi îşi dă cu palmele peste faţă.

"E agitat mai mereu. Nu ştiu ce să mă mai fac!”, spune mama lui, în timp ce-şi mângâie copilul.

Lars are 13 ani, iar semnele că ar suferi de autism au apărut încă de când avea 9 luni de zile.

Diagnosticul i-a fost pus însă, mult mai târziu, după vreo 2 ani. Femeia a încercat inutil să-l pregătească pe Lars pentru întâlnirea cu "omul care poate să ne ajute pe noi şi pe toţi copiii bolnavi de autism”.

Lars nu are astâmpăr. "Larsi, astăzi mergem la domnul ministru Nicolăescu, pentru a-l ruga să fie alături de noi. Tu o să fii reprezentantul tuturor copiilor autişti. O să fii cel mai tare, mami. Vrei să îi dai tu scrisoarea în numele tutoror copiilor?”, îl întreaba mama sa, Magdalena Schubert.

Îi ţine capul între palme şi-i fixează privirea. "Da”, spune băiatul, scurt. După care o ia la fugă printre maşini, în parcarea din faţa Ministerului Sănătăţii.


Campanie de informare a publicului larg


Mai trec 15 minute de aşteptare. Lars stă pe banca lipită de perete şi priveşte în gol. Îl vor ajuta la întâlnirea cu ministrul Sănătăţii creatoarea de modă, Liza Panait, şi realizatorul tv, Mădălin Ionescu, doi dintre cei care s-au alăturat campaniei noastre. Într-un final, urcăm spre sala de şedinţe. Care cu liftul, care pe jos. Ministrul Nicolăescu ne primeşte, cu o foaie în mână şi cu zâmbetul larg pe buze. Lars face cunoştinţă cu "omul salvator”. Nici nu ne aşezăm bine, că ministrul ţine să-i atragă atenţia mamei, cu vorbă mieroasă, "să-i schimbaţi alimentaţia” şi priveşte la băiat care mânca nişte napolitane, recompensă pentru momentele în care a stat liniştit. Lars se ridică de pe scaun şi, cu ochii în masă, îi întinde scrisoarea deschisă. "Mulţumesc, Lars. Am citit scrisoare. Am citit şi articolele apărute până acum”, îşi începe ministrul discursul. "Bravo, Larsi”, îi şopteşte mama copilului şi-l mângâie pe cap.


http://www.jurnalul.ro/articole/138266/ ... ii-autisti
dora
 
Posts: 3664
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI

Re: Lars

Postby dora » Tue Apr 16, 2013 2:03 pm

LARS SCHUBERT are 17 ani şi suferă de autism. Locuieşte în Bucureşti şi a dispărut de la domiciliu sâmbătă seară. Băiatul se află într-o situaţie care îi pune viaţa în pericol: nu se poate descurca singur pe stradă, nu se poate orienta şi nici nu poate cere ajutorul. Diagnosticat cu autism, Lars nici măcar nu vorbeşte.

Când a dispărut, era îmbrăcat cu o cămaşă neagră, în carouri alb cu roşu, tricou gri, blugi şi pantofi negri. Are ochi căprui, păr blond şi 1,75 m - înălţime.
Îi rugăm pe cei care l-au văzut sau pot da informaţii care să ajute la găsirea lui să sune imediat la 112 (număr de urgenţă gratuit) sau să meargă la cea mai apropiată unitate de poliţie.
UPDATE: Băiatul dispărut care suferă de autism a fost găsit, în urmă cu câteva minute, la Spitalul Obregia din Capitală. Se pare că el se afla acolo încă de azi noapte, fiind adus, cel mai probabil, de cineva care l-a găsit pe stradă. Cu toate astea, nici cadrele medicale n-au simţit nevoia să anunţe că au în grijă o persoană fără identitate, nici poliţia n-a avut curiozitatea, până acum, să-l caute în acest spital.
Mulţumim tuturor celor care s-au implicat în căutarea lui!


http://jurnalul.ro/stiri/observator/ale ... 39930.html
dora
 
Posts: 3664
Joined: Fri Dec 05, 2003 7:37 am
Location: BUCURESTI


Return to O ZI CU COPILUL MEU

Who is online

Users browsing this forum: No registered users and 1 guest

cron